Republica Islamică transmite pe mai multe voci că este pregătită de ”război apocaliptic” cu Statele Unite, după ce președintele Donald Trump a respins planul iranian de deschidere a strâmtorii Ormuz. Mesajul pleacă de la Teheran într-un moment în care regimul comemorează 2 ani de la lichidarea liderului Hezbollah, Hassan Nasrallah.
Numită local „Strâmtoarea Lacrimilor”, o referință la viețile omenești pierdute de-a lungul secolelor pentru a obține controlul asupra ei, strâmtoarea a fost o importantă rută de transport al mărfurilor între vechi civilizațiii din India, Asia, Egipt, Africa sau Imperiul Roman, înainte să devină una de tranzit pentru petrolul regiunii.
Noua lege pentru contracararea influențelor străine, pe model rusesc, este contestată în Iran și arată o republică islamică în înarmare pentru frontul intern, de care pare să se teamă mai mult decât de SUA.
La alegerile din 2009, Mohsen Rezaei a ieșit pe locul 3, mult după Ahmadinejad și Moussavi. Au fost acuzații de fraudă electorală în favoarea lui Ahmadinejad, pe fondul sondajelor care îl dădeau câștigător pe Moussavi și a unor nereguli semnalate în mai multe locuri din țară. Au urmat proteste de amploare din care s-a născut așa numita ”Mișcare verde”, activă până în 2011 și reprimată prin arestări ale principalilor lideri. Mir Hossein Moussavi a fost eliminat de pe scena politică prin arest la domiciliu.
”Prăjitura iraniană galbenă (yellowcake – materie folosită pentru producerea de combustibil nuclear n.r.) nu le place, o preferă pe cea saudită”, scrie ironic un comentator ultraconservator și face trimitere la avertizarea prințului saudit Salman că Arabia Saudită va căuta să obțină arma nucleară dacă și Teheranul o va obține, apoi adaugă că singura protecție pentru republica islamică ar fi tocmai arma nucleară.
Fostul lider suprem al republicii islamice, Ali Khamenei este înmormânat, astăzi și odată cu el, ideea, conceptul de velayat-e faqih.
Iranienii au urmărit cu sufletul la gură dezbaterile despre Memorandum și primele zile ale echipei naționale la Campionatul Mondial.
Este o schimbare majoră de paradigmă care arată că regimul de la Teheran, cu o nouă generație militară la putere și cu clericii revoluției islamice marginalizați, nu se teme de președintele Donald Trump.
Pentru mulți iranieni aparatele Starlink au devenit mitice, sunt înconjurate aproape de legendă, pornind de la avertismentele oficiale că sunt interzise, la modul în care ajung în țară și până la prigoana autorităților și pedepsele aspre care vin la pachet cu ele.
„Republica islamică nu se grăbște și nu se va grăbi pentru că este vorba despre propria supraviețuire”
Trandafirul din pod. Tot mai multe tinere sunt ucise de propria familie dacă rămân însărcinate fără să fie căsătorite.
În tradiţia islamică, Isus apare ca unul dintre profeţi şi evident este menţionat ca musulman. Conform Coranului, Isus (Isa în arabă) este un mesager trimis pe pământ ca să predice monoteismul, un om dincolo de orice păcat, născut din Fecioara Maria, după voinţa lui Allah (similar cu crearea lui Adam), care l-a trimis pe îngerul Gabriel.
Pe măsură ce războiul se prelungește, tristețea și disperarea îi fac pe iranieni să încerce să evadeze din realitate prin diferite metode, de la lectură, la dezvoltare personală sau prin apel la vechi obiceiuri ori superstiții.
Între loviturile americane și israeliene și controlul intern extins după protestele de amploare de la începutul anului, în plin război, unii iranienii cred că au parte de cel mai trist Nouruz – sărbătoarea zoroastriană, preislamică a Anului Nou (în traducere ad literam ”ziua nouă”), alții însă spun că aleg să spere, tocmai în spiritul Nouruzului, un nou început suprapus pe echinocțiul de primăvară, când soarele ia locul întunericului de iarnă.
Este vara lui 2009, iar Iranul este în plină campanie electorală înainte de alegerile prezidențiale. În preajma mausoleului ayatollahului Khomeini, aflat într-un complex funerar de aproximativ 2.000 de hectare, se îngrămădesc oameni din toate colţurile Iranului, la început de iunie, ca să comemoreze moartea lui Ruhollah Khomeini.
Pe 8 martie 1979, în Iranul revoluției islamice, celebrarea Zilei Internaționale a Femeii s-a transformat într-un uriaș marș de protest imediat după introducerea obligativității vălului islamic. La Teheran, mii de femei au ieșit pe străzi vreme de 6 zile, până când protestele au fost înăbușite de miliții islamiste.
Fondatorul republicii islamice și liderul revoluției, ayatollahul Ruhollah Khomeini, a gândit, a pregătit și a pus în practică, începând cu 1979, o formă de guvernare despre care știa că nu poate rezista decât dacă autoritatea clericală, mai ales liderul suprem, primește și un braț de fier care să aibă în ADN ideologia teocratică și conceptul vellayat-e fariq (guvernarea juristului Islamic).
Alireza Arafi este un nume greu în structura republicii islamice, un loialist prin excelență și perceput ca o alegere sigură pentru perpetuarea republicii inclusiv în rândul Corpului Gărzilor Revoluționare.
În Iran, este viral online un mesaj înregistrat de un tânăr mecanic. Alireza Karami a ieșit în stradă la protestele din ianuarie și nu s-a mai întors. În urmă a rămas câinele lui.
Dincolo de toate, cert este că, a aplica taarof, în farsi sau chiar altă limbă, este o demonstrație că îţi pasă de iranianul din faţa ta dar şi că apreciezi şi înţelegi importanţa pe care o dau iranienii stilisticii şi cuvintelor
„Nici măcar nu trăiam, dar murim” – este un mesaj trimis din Iran și este, cred, cea mai simplă dar cuprinzătoare descriere a Iranului de azi după proteste și motivul pentru care noi contestări în stradă nu sunt excluse.
Peste Iran s-a așternut o liniște aproape totală. Nu pentru că s-ar fi oprit protestele, ci pentru că autoritățile au blocat comunicațiile. Peste tăcerea Iranului se aude zgomotul restului lumii, care anunță iar potențiala cădere a regimului islamic, cu formula „de data aceasta…”.
