La taifas cu sfinții și poeții în Iran

Etekaaf este o practică islamică care presupune izolarea, în solitudine și în rugaciune, într-o moschee sau în propria casă. De obicei etekaaf se ține în ultimele 10 zile de Ramadan, însă, este practicat și în vremuri tulburi, când nu știi încotro să o iei ori nu mai ai răspunsuri. Este tocmai o astfel de prioadă și iranieni care în mod normal nu fac exces de religiozitate, zilele acestea practică un fel de etekaaf, e drept nu la moschee ci în propriile case, de teama bombardamentelor, cu rugaciuni și introspecție. „Mă ajută să îmi limpezesc mintea”, scrie Z.

Și adaugă cu umor amar ”etekaaf înseamnă să te rogi, pentru ceva anume și să te rupi de chestiunile materiale și de obligațiile de serviciu, ceea ce legat de ultimele două, nici nu e tocmai greu de vreme ce nici nu prea mai avem nici bunuri și nici serviciu”.

Ar mai fi însă de spus, că deși la prima vedere ar părea genul de practică specifică iranienilor care susțin regimul și ideologia republicii islamice, etekaaf a fost în trecut invocat și practicat în mod declarat ca formă de nesupunere civică în momente de protest la adresa regimului. ”Acum, e o formă de rezistență și ca țară dar și împotriva regimului” scrie Z.

De vorbă cu sfinții

Ai vreun necaz din care nu vezi ieşire? Nu îţi găseşti soţ? Ai probleme de sănătate? Nu găseşti de lucru? Nu reuşeşti să faci copii? E simplu, se rezolvă. Un drum până la mormântul unui sfânt e soluţia.

Iranienii şiiţi merg mereu în pelerinaj la locuri sfinte. Pentru asta, mulți musulmanii suniţi îi cataloghează drept idolatri. Fiecare mormânt al unui imam şiit ori al unui sfânt sau al unui derviş sufi, este pentru iranieni loc de pelerinaj, unde vin să îşi spună necazurile, convinşi că miracolele sunt posibile, lasă ceva bani şi bucăţi de hârtie, ca acatistele creştinilor ortodocşi, pe care îşi scriu rugaciunile şi dorinţele.

2017, la moscheea ridicată în onoarea imamului Mahdi, al doisprezecelea imam, supranumit Cel Ascuns, este o mare de oameni, de jur împrejur. Mahdi este imamul care va ieşi la iveală la sfârşitul timpurilor şi va aduce cu el epoca purităţii islamice.

Citește și: VIDEO Va ataca Iranul și România? Răspunsul unui corespondent de război în Orientul Mijlociu

Mariam este studentă la filologie la Teheran. A venit aici să se roage să îşi ia examenul de licenţă. „N-are nicio legătură cu regimul, sau cu ce ni se spune că e bine să facem, aici mulţi oameni chiar au credinţă adevărată. Eu nu merg în fiecare vineri la moschee şi nici nu cred în hejab, dar asta nu înseamnă că nu-s credincioasă. Noi femeile nu avem o viaţă uşoară, iar credinţa ne ajută” îmi spune Mariam. Îmi povesteşte cu umor că are colege care se duc în diverse locuri sfinte, la Mashad sau chiar în Irak, la Najaf ori Kerbala, ca să se roage să scape de coşuri ori să slăbească, deși de obicei nicinu dau pe la moschee.

Aflu că în locurile sfinte poți obține rezolvare pentru cele mai mundane probleme: neînțelegeri cu soacra, o potențială și nedorită nevastă în plus, o noră nesuferită, putere și curaj ca să dai la facultate, o slujbă bună, o bursă în străinătate.

Dar sfinţii fac minuni şi în chestiuni grave: „Am o prietenă care nu rămânea însărcinată, a fost la doctori, şi nimic, apoi a venit la Jamkaran şi după jumătate de an, gata! Acum are o fetiţă frumoasă” povesteşte Mariam.

La concurență cu mulahii

Mulţi iranieni cred sincer în vindecarea prin credinţă. Există îndrumători spirituali care se bucură de o uriaşă popularitate în Iran. Cazul poate cel mai faimos a fost al lui Mohammad Ali Taheri. La baza filosofiei lui stătea principiul că iubirea mistică, conectarea la divinitate şi medicina alternativă pot vindeca boli. Internetul este plin de mărturii ale unor bolnavi cu afecţiuni grave care susţin că s-au vindecat cu ajutorul lui Taheri, doar prin credinţă, fără medicamente.

În schimb, discursul lui Taheri presărat cu referinţe la poezia mistică persană şi versete coranice despre libertatea de credinţă şi iubirea gnostică a pus în gardă autorităţile şi a dus la arestarea lui. Mohammad Ali Taheri înfiinţase, prin 2005, aşa numitul „Cerc de misticism”, care promova vindecarea prin credinţă şi o înţelegere mistică a lumii şi a universului. Cercul a fost iniţial tolerat de autorităţi iar lui Taheri i se permisese să predice în public, să organizeze cursuri şi şedinţe de vindecare, să publice cărţi, ba chiar printre „pacienţii” lui erau şi oficiali guvernamentali. Lucrurile au început să se schimbe în rău pentru Taheri, când mai mulţi ayatollahi ultraconservatori şi chiar fostul lider suprem Ali Khamenei, au început să avertizeze în predicile lor asupra pericolului ca „misticismul fals” să îndepărteze credincioşii de la islamul „adevărat”.

Citește și: Așteptându-l pe Mesia – Cel mai ascuns lider suprem

Pentru Taheri a urmat o serie de arestări, mai întâi în 2010, pentru câteva luni, apoi iar în 2011, sub acuzaţii dure ca de exemplu activitate împotriva securităţii statului, defăimare şi cea că ar fi atins mâinile unor femei care îi erau paciente. Între timp, publicaţiile ultraconservatoare s-au repezit asupra lui într-o campanie dură în care Cercul de Misticism era catalogat drept sectă eretică iar Taheri era acuzat că a făcut avere din necazurile oamenilor. Rezultatul a fost o condamnare rapidă la 5 ani de închisoare pentru Taheri. Între timp, au fost înaintate noi acuzaţii iar mai mulţi ayatollahi din Qom l-au declarat apostat şi în iulie 2015 Taheri a fost găsit vinovat de „corupere”.

„Nu există obligație în religie”

Taheri a murit în închisoare în 2015 iar autorităţile au fost acuzate că ar fi emis o condamnare la moarte după ce acesta decedase în condiţii considerate misterioase de activiştii iranieni pentru drepturile omului. Susţinătorii lui Taheri sunt convinşi, şi au arătat asta într-un protest în faţa închisorii în care se afla Taheri, că ultraconservatorii nu vor să mai fie nimeni, în afara de ei, între iranieni şi Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât Dumnezeul de care vorbea Taheri era  blând, bun, vindecător şi nicidecum unul al pedepselor.

Taheri s-a dovedit un adversar şi mai de temut după moarte, pentru că în Iran circulă acum tot felul de poveşti cum că spiritul vindecătorului este încă viu şi s-ar fi arătat mai multor oameni. Ba chiar rude ale lui susţin că nici nu ar fi murit. Povestea e clar că e departe de final, dar cert e că mesajul lui de iubire şi credinţă, dincolo de linia oficială, continuă să câştige adepţi care încă mai postează versete din Coran care reflectă libertatea de credinţă pe care o promova Taheri, ca de exemplu versetul 2:256 „Nu există obligaţie în religie, adevărul este dincolo de eroare, oricine respinge răul şi crede în Dumnezeu are cea mai solidă percepţie”.

Ajustări ideologice

Peste o sută de mii de metri pătraţi, numai cu cărţi și între o săptămână și 10 zile de sărbătoare. Târgul internaţional de carte de la Teheran este unul dintre cele mai mari din lume. Peste tot, culori aprinse cu care editurile se luptă să atragă vizitatori, lecturi de poezie la tot pasul, mici ansambluri de elevi care cântă muzică populară sau religioasă, copii cu feţe pictate sau măşti de supereroi, femei în chador aşezate pe jos cu plase de cărţi lângă ele, studente rasfoind in grup cate o carte şi peste tot dulciuri şi îngheţată.

Cifrele oficiale arată că la târg vin 4-5 milioane de vizitatori în fiecare an. Iranienii iubesc cărţile, au un adevărat cult pentru cuvântul scris, mai ales pentru literatură. Dar nu este uşor să aibă acces la toate cărţle pe care şi le-ar dori. În Iran, cărţile trebuie să fie supuse aprobării Ministerului Culturii, unde cenzori specializaţi verifică textele să nu contravină regulilor scrise şi nescrise ale republicii islamice. Textele care tratează chestiuni considerate delicate din punct de vedere politic ori imorale, sunt ori interzise cu totul ori editate ca să primească permis de publicare.

Citește și: Armata Imamului ascuns. Povestea Gărzilor Revoluționare din Iran

De-a lungul timpului, umbra cenzurii a apăsat tot mai greu nu doar scritorii moderni ci și clasicii. Un scandal de amploare a izbucnit în 2011 când cenzorii au refuzat cererea de reeditare înaintată de o editură pentru poemul epic  „Khosrou şi Şirin”, unul dintre cele mai cunoscute şi iubite din literatura clasică persană. Ministerul Culturii şi Îndrumării Islamice a considerat că poemul are nevoie de „ajustări”.  Intelectualii iranieni au reacţionat cu proteste în presă şi online acuzând cenzorii că sunt fanatici care găsesc hibe acolo unde nimeni nu a găsit vreuna vreme de peste 800 de ani. Deşi cenzorii nu au dat nicio explicaţie oficială, în presă și online a circulat informația că ar fi fost deranjaţi, între altele, de pasajul din poem în care este descrisă eroina Şirin luând în braţe trupul neînsufleţit al lui Khosrou şi de faptul că apoi tânăra se sinucide.

„Să ne acordăm mai mult timp”

Cenzorii sunt deseori subiectul ironiilor din cauza modificărilor absurde pe care le fac. De exemplu, mai tot Iranul a râs online când, la o traducere dintr-un autor elveţian, într-un pasaj, cenzorii au înlocuit cu efecte hilare cuvântul „vin” cu „cafea” iar în final propoziţia a arătat cam aşa: „Alcoolul din cafea mi-a dat dureri de cap”. La fel de amuzant e că, dacă personajele au o legătură amoroasă, cenzorii intervin pe text şi menţionează că sunt căsătorite.

Din cauza cenzurii, literatura modernă iraniană este plină de mesaje codate, uneori greu de descifrat pentru străini. Mesaje care ajung şi în limbajul zilnic, mi-a spus o prietenă, redactor la o editură iraniană. De exemplu, fraza „să ne acordăm mai mult timp” spusă de două personaje îndrăgostite înseamnă de fapt „să facem dragoste”. Un punct de vârf al cenzurii a fost atins în mandatul preşedintelui Mahmoud Ahmadinejad, când, potrivit editorilor, a fost blocată republicarea a peste 70% dintre cărţile care apăruseră în trecut pe piaţă.

În acest context, în ultimii ani internetul a devenit salvator pentru mulţi scriitori care preferă să îşi publice lucrările pe reţelele de socializare și bloguri. Este exemplul lui Mohammad Motlagh, care obosit de lunga așteptare și 4 refuzuri de aviz de publicare, a început să publice câteva capitole din volumul ”Pe tărâmul măceșelor albe”, pe o rețea de socializare. Cititorii s-au lămurit rapid că romanul nici nu ar fi primit aviz vreodată, de vreme ce era povestea unei relații ”imorale” dintre o tânără și un bărbat căsătorit, dar textele la care au avut acces le-au deschis pofta de mai mult iar autorul le-a oferit celor interesați să le trimită întreaga carte. Volumul, devenit și mai atrăgător pentru că nu primise avizul cenzorilor, s-a dovedit un succes.

Arme nu cărți

Recent, televiziunea de stat iraniană a difuzat imagini de la o paradă a Brigăzii Fatemiyun (formată din cetățeni afgani) și a Forțelor Irakiene de Mobilizare Populară în Teheran. Una dintre străzile pe care s-a desfășurat parada luptătorilor despre care prezentatorul televiziunii de stat spunea că au venit în ajutorul regimului și republicii islamice, a fost strada Enqelab, cea poreclită cu drag de locuitorii capitalei „strada cu cărţi”. Iranienii din diaspora și-au exprimat online frustrarea și furia acești ”străini” înarmați în slujba republicii islamice au încălcat spațiul sacru al cărților. Pe strada Enqelab, înainte de război, librăriile înşirate una lângă alta, aproape de Universitatea Teheran, erau afaceri profitabile, pentru că iranienii citesc mult, de la clasicii la traduceri ale unor best-sellere internaţionale. De exemplu, prin 2004, una din cele mai vândute cărţi a fost autobiografia lui Bill Clinton.

Rețete de fericire

Dar piaţa iraniană de carte, cu mult înainte de război, fusese luată cu asalt de apetitul formidabil al iranienilor pentru „reţete de fericire”.  În topul vânzărilor de carte erau titluri de genul „Cum să ai succes în viaţă”, „Cum să avansezi la locul de muncă”, „Cum să fii fericit”, „Cum să ai o căsnicie fericită”. Erau ori traduceri ori formule locale inspirate de reţete aamericane. „Titlurile astea se vând grozav de bine, dispar imediat de pe raft si se fac reeditări peste reeditări” mi-a spus proprietarul unei librării.

Şi tot în stil american, se organizau seminare, cu săli umplute până la refuz, la care oameni ca Ahmad Hellat, superstarul iranian al sfaturilor de viaţă, oferea, contra cost, lista de paşi spre succes în orice domeniu. Ca în orice business serios, Hellat vindea şi DVD-uri, avea un weebsite şi o revistă – Movafaqiat – „Succes” cu un tiraj ameţitor, la un moment dat, de peste 400.000 de exemplare.

Aşa învaţau iranienii „să se ajute singuri”, cum spuneau sloganurile acestor guru moderni, cum să facă liste de priorităţi, cum să se iubească pe ei înşişi, cum să îşi fixeze ţinte, cum să îşi educe voinţa. Iar femeile formau cea mai mare parte din public. Era foarte evidentă diferenţa dintre aceste cursuri cu scop final succesul, fericirea, grija pentru individualitate şi discursul ideologic al regimului și al mullahilor cu accent pe  sacrificiu și renunțare la bucuriile şi ambiţiile lumești.

Bătrânii poeți ai tinerilor

Dar, dincolo de moda reţetelor pentru succes şi de best-sellere americane, iranienii nu uită de poeţii lor. În ultimii ani, este vizibil un fenomen deosebit: tinerii par să fie devenit, maimult decât părinții lor, cei mai mari iubitori de poezie clasică iraniană şi se regăsesc mai ales în poezia gnostică şi de dragoste şi merg, aproape ca în pelerinaj, la mormintele marilor poeţi. Cel mai iubit este Hafez. Lângă mausoleul lui sunt mereu tineri, care stau pe iarbă şi îi citesc poeziile. Sfinţii sau îndrumătorii spirituali nu sunt singurii depozitari ai speranţelor oamenilor. Tinerii vin şi se roagă pentru iubire la monumentele lui Hafez sau Omar Khayyam, scriu mici poezii pe bucăţele de hărţie şi le lasă între pietre. O tânără chiar mi-a mărturisit că e convinsă că dacă se roagă pentru iubire la mausoleul lui Hafez, e sigură că o va găsi.

Iranienii îşi iubesc cu pasiune poeţii, şi nu doar pe clasici. Când a murit poeta şi activista pentru drepturile femeilor Simin Behbahani, iranienii care o numesc cu drag „Leoaica Iranului” şi „Doamna gazelului” (gazel este o formă persană de poezie), au venit într-un număr atât de mare la înmormântare, încât autoritățile s/au temut de o rebeliune. „Parcă era o procesiune de Aşura”, mi-a spus Golşifteh, o amică din Teheran, „erau mii de oameni, multe femei cu poze ale lui Behbahani iar cineva a cântat „Ţara mea te voi reconstrui” pe versurile lui Simin, de-aia s-a temut poliţia că se lasă cu proteste”.

Citește și: Republica Islamică – Cronica unei morți anunțate

Poezia e omniprezentă în viaţa iranienilor. Mi s-a întâmplat, de câteva ori, să primesc cadou, de la iranieni, femei şi bărbaţi, pe o bucăţică de hârtie, câteva versuri, compuse rapid, în semn de prietenie. Mai mult, nu este deloc neobişnuit ca într-o conversaţie, un iranian să strecoare câteva versuri ca să îşi susțină mai bine un argument.

Multe nume iraniene sunt inspirate tot din versuri. În 2008, am cunoscut un tânăr iranian, şofer în viaţa de zi cu zi şi mare pasionat de poezie în timpul liber. Era căsătorit de un an şi soţia tocmai îi născuse o fetiţă, despre care, dacă îl lăsai, ar fi vorbit de dimineaţă până seara. Mi-a povestit cum i-a ales numele: „Am luat o carte cu poezii de Hafez, am deschis-o la întâmplare, şi cu ochii închişi am pus degetul pe pagină. Aşa am ales pentru fiica mea numele unui tip de vânt care bate în zonele deşertice şi care aduce ploaia şi salvează culturile”.