Republica Islamică – Cronica unei morți anunțate

Autoritățile iraniene au mai transmis că în timpul protestelor au fost avariate semnificativ 314 clădiri guvernamentale, iar 155 au fost incendiate, 399 de sedii de bănci au fost distruse și 303 incendiate. Tot autoritățile spun că 749 de autovehicule ale poliției au fost distruse, iar 89 de școli islamice au fost avariate sau incendiate.

Lista prezentată de autorități se suprapune perfect pe elemente ale republicii islamice care provoacă nemulțumire și furie. Cu internetul încă blocat aproape total, e greu de obținut acum o imagine completă, însă acest recent val de proteste și după toate informațiile de până acum, reprimarea cea mai extinsă și violentă, s-a rupt definitiv contractul social dintre republica islamică și cea mai mare parte a populației, un contract deja fragilizat în timp, de decizii economice și politice, cel puțin ineficiente și de alte serii de proteste, oprite violent și fără soluții.

Ce urmează?

Pe baza informațiilor care au reînceput sporadic să vină din Iran, în fața furiei populare și a cererilor de înlăturare a actualului sistem de guvernare, regimul de la Teheran a ales supraviețuirea imediată prin reprimarea protestelor și epurări în rândul unor categorii de obicei suspecte de opțiuni reformatoare, ca de exemplu oameni de afaceri puși sub acuzare, la fel artiști, sportivi. În general, orice fel de figuri publice și formatori de opinii adverse regimului.

Evident este că nu există soluții rapide la criza economică care să mai atenueze tensiunea socială. Sunt iranieni care cred că după o perioadă de rigidizare, regimul va veni cu mici supape, mici libertăți sociale, însă republica islamică nu mai poate continua pe termen mai lung, ca până acum.

Revoluția se transformă

„Revoluția este continuă, evoluează, nu s-a sfârșit în 79” – asta am auzit mereu în Iran de la aproape toți politicienii cu care am vorbit, clerici, activiști sau persoane din zona academică. Doar că fiecare vedea diferit evoluția, transformarea. Mai ales nucleul dur al regimului, deși admite legitimitatea unor nemulțumiri economice, nu consideră că liberalizarea sau reformarea mai consistentă, poate fi parte a acestei revoluții islamice continue.

Trimiterile la motivațiile neislamice pentru înlăturarea monarhiei, nu au lipsit de-a lungul timpului din dezbaterile publice și din editoriale, dar în timpul recentelor proteste, comparația cu revolta comercianților – bazaari, s-a soldat, de exemplu, cu închiderea publicației Ham-Mihan.

Din 1979 până acum, moștenitorii ideologici ai lui Khomeini au consolidat contopirea revoluției cu religia, după ce în primele zile și primii ani, au fost eliminați fizic, prin execuții sau exilare, toți participanții de diverse orientări politice seculariste sau moderate.

Revoluția mumificată

În timpul protestelor, au fost avariate câteva moschei și mai multe școli islamice, dar, după cum au tot explicat, chiar și activiști iranieni progresiști, nici de data aceasta, protestele nu au fost împotriva religiei în sine, ci împotriva amestecului religiei cu guvernarea.

În contrast cu convingerea diverselor grupuri care concentrează puterea în Iran că revoluția islamică  continuă, este frapant, mai ales acum, ceva ce mi-a spus mai demult o profesoară la o universitate de renume din Iran: „Revoluția islamică este ca un cadavru mumificat”, unul imposibil de contestat politic (după cum o arată lecția de reprimare a „Mișcării Verzi”) și atunci apare contestarea în stradă.

Republica islamică a dezvoltat puternic tradiția șiită iraniană a „mord-parast” – cultul morții/morților. Mesajul „nici nu trăiam, dar murim” poate fi înțeles și cu gândul la  parastasul fără sfârșit impus, după cum simt mai ales tinerii iranieni, de republica islamică. Ei văd zilnic pe străzi martirii revoluției islamice și ai războiului cu Irakul încremeniți în portrete naive pe ziduri de clădiri. Lor li se vor adăuga, după cum a anunțat Fundația pentru Martiri, membrii forțelor de ordine morți în timpul protestelor din acest an. „Da, la noi aproape totul este despre sacrificiu” mi-a spus un student, „cei vii trebuie să contemple morții, care ne spun cum să trăim”.

„Khomeini sau moartea”

Asta scria pe un banner montat de forțele de securitate la Universitatea Teheran, într-o fotografie ajunsă zilele trecute pe rețelele de socializare. Acest val de proteste a fost și despre tot mai dificila și deja pentru mulți imposibila conviețuire cu moartea, dintre viața așa cum este ea oferită de republica islamică și modelele de viață care vin din exterior sau din mentalul colectiv persan construit în miile de ani de dinainte de 1979 și marcat de filosofia și poezia gnostică, în care relația cu Dumnezeu este de iubire și căutare pasională, nu impusă.

Mai evident decât la alte mișcări de stradă din trecut, o bună parte din populație nu mai crede că e posibilă o reformare a republicii islamice și respinge orice legătură cu 1979. Dacă până și în timpul mișcării „Femeie, viață, libertate”, mai erau voci care spuneau că, prin protest, recuperează rădăcinile revoluționare care vizau democrația, pluralismul real, reprezentativitatea, drepturi egale pentru femei, bărbați, minorități, echitate, economie reală de piață și fără corupție, acum, pe măsură ce protestele au luat amploare, dar și după ce au fost oficial declarate oprite, cei mai mulți protestatari au vorbit și încă vorbesc despre o revoluție cu totul nouă.

Focul mocnit

Iranienii din afara țării spun că de acum încolo, regimul nu are decât două opțiuni în relația cu propriul popor: să se baricadeze (inclusiv printr-o blocare permanentă a internetului și emiterea de permise pe bază de liste preaprobate) sau o aparentă liberalizare, dar nu imediată, care să includă schimbarea liderului suprem, tocmai ca să mai câștige timp. Pentru că, spun ei, timpul este cel care lipsește regimului de la Teheran, de vreme ce, cauzele contestării populare, din imnul protestelor din 2022, compus de Shervin Hajipour, Baraye („pentru/față de/din cauza”) nu doar că s-au acutizat, dar li s-a suprapus trauma colectivă a modului în care a răspuns acum regimul, cu un număr de morți și arestați mai mare decât cel din timpul războiului de 12 zile cu Israelul, din vara lui 2025.

„Pentru dreptul de a dansa în stradă,

Pentru (față de) teama de a săruta în public,

Pentru sora mea, sora ta, surorile noastre,

Pentru a schimba mentalitățile putrezite,

Pentru (față de) sărăcie și neputința de ne întreține familia,

Pentru dorul de o viața normală,

Citește și: Proteste în Iran – „de data aceasta” este ceva diferit

Pentru puștiul care scormonește în gunoaie și pentru visurile lui,

Pentru (față de) această economie controlată,

Pentru (față de) aerul poluat,

Pentru bulevardul Vali Asr și copacii lui muribunzi,

Pentru Piruz (ghepardul iranian) pe care de dispariție,

Pentru (față de) masacrarea câinilor (mullahii la putere consideră câinii animale „murdare” – n.r.),

Pentru (față de) lacrimile eterne,

Pentru momentul visat și irepetabil,

Pentru fețe zâmbitoare,

Pentru studenți și viitor,

Pentru(față de) un așa zis „paradis” impus cu forța,

Pentru intelectualii din închisori,

Pentru copiii afgani oprimați ( în Iran sunt câteva milioane de refugiați afgani fără niciun statut legal și inclusiv copiii sunt nevoiți să muncească la negru n.r.),

Pentru fiecare dintre aceste motive sau cauze,

Pentru (față de) imnurile propagandistice goale de sens,

Pentru (față de) ruinele clădirilor care cad ca niște castele din cărți de joc (frecvent în Iran se prăbușesc clădiri din cauza corupției în domeniu – n.r.),

Pentru a simți ce înseamnă pacea,

Pentru lumina de după noaptea lungă (trimitere și la dualitatea zoroastriană bine-rău, lumină-întuneric –  n.r),

Citește și: După Venezuela urmează Iran?

Pentru (din cauza) medicamentelor antidepresie și antiinsomnie,

Pentru oameni, patrie și prosperitate,

Pentru femei, viață și libertate,

Pentru libertate,

Pentru libertate,

Pentru libertate!”

Shervin Hajipour a compus cântecul cu sloganuri de la protestele din 2022 și dinainte, dar printre ele, „Azadi” – „Libertate” s-a strigat și acum, și din videoclipurile ajunse în afara Iranului, acesta a fost strigătul preponderent. Cântecul lui Hajipour rămâne în 2026, o radiografie actuală și lămuritoare în ce privește șansele de supraviețuire pe termen lung a republicii islamice, în forma actuală, mai ales, că opinia preponderentă este că regimul nu poate menține pe termen lung, mobilizarea actuală a forțelor de securitate, în toată țara și nici nu are cum să rezolve rapid cauzele protestelor.

Rafsanjani este viu

E adevărat că și aceste proteste au venit în plin deșert politic, motiv pentru care din nou s-a vorbit despre lipsa alternativelor și deci imposibilitatea îndepărtării regimului prin metode revoluționare. Dacă înainte de proclamarea republicii islamice, în Iranul monarhic, existau forțe politice – partidul comunist Tudeh, seculariști de dreapta, socialiști după model francez, marxiști, liberali, chiar și extremiștii MEK, în Iranul de azi, contestarea reală vine doar din stradă. Tot lipsa de actori politici alternativi a fost explicația pentru opțiunea statelor arabe și a Turciei de a respinge o intervenție americană.

În anii 90 și începutul anilor 2000 se înfiripaseră câteva alternative politice la ultraconservatorism, dar fiecare, de la pragmatici tip Rafsanjani sau Rouhani, la naționaliști religioși tip Ahmadinejad și reformiști liberali, erau agățate într-un fel sau altul de elemente ale ideologiei khomeiniste. Fiecare în parte a dezamăgit, de unde și tot mai slaba prezență la urne, cu fiecare ciclu electoral și delegitimizarea republicii islamice.

Clasa politică a fost aproape complet epurată de orice elemente neîncadrate în ultraconservatorism, iar republica islamică și revoluția ei „continuă” au devenit și mai rigide și mai mumificate. Ba chiar sunt iranieni care se tem că protestele șubrezesc puterea clerului și o întăresc pe cea a unei categorii de membri activi, pensionați sau deveniți politicieni din rândul Corpul Gardienilor Revoluției, care ar putea înlocui actualul regim cu o formulă și mai dură de dictatură militară.

Citește și: Iranul, front al războiului politic din SUA și Israel

Dar alți iranieni spun că structura paramilitară, armata ideologică, nu doar că a fost creată tocmai pentru a proteja republica islamică, ci chiar evoluția ei în timp, separarea pe departamente, plus eliminarea unor lideri cu potențială capacitate politică de către Israel, fac ca acum toate firele să ducă spre liderul suprem sau, posibil, pe viitor spre un consiliu care să aplice „velayat-e fariq” – guvernarea prin jurisprudență islamică – conceptul politic avansat de părintele republicii islamice Ruhollah Khomeini.

În acest scenariu, sunt iranieni care spun că tabăra „hashemită” i-a supraviețuit lui  Akbar Hashemi Rafsanjani (fost președinte și unul dintre cei mai puternici politicieni iranieni, cotat ca potențial viitor lider suprem, a murit în 2017) și e bine conectată în Statele Unite, ba chiar mai solid decât cea pro-Pahlavi. Ei consideră că din tabăra hashemită ar putea veni surprize, cel puțin de liberalizare moderată.

În ceea ce privește ideea că unii protestatari l-au invocat pe prințul moștenitor Pahlavi, altfel decât din disperare și din lipsa unei figuri unificatoare și inspirațional, deja și opinia publică occidentală s-a lămurit că, de fapt, cei mai mulți iranieni nu-l agreează nici măcar cu statut de lider de tranziție.

Lupte pentru putere

Ca de obicei, structurile de putere au strâns rândurile, mesajele dinspre diverse instituții au fost și sunt încă la unison. Asta nu înseamnă că tranziția spre un nou lider suprem sau consiliu suprem, a încremenit, ba chiar reprezintă o sursă în plus de vulnerabilitate pentru republica islamică, într-un moment vizibil de amenințare existențială.

Nu este exclus ca, dacă nu vor exista lovituri americane și dacă situația pe străzi va fi sub control, alegerea unui nou lider sau consiliu suprem să fie grăbită sau pusă în practică dacă a fost deja stabilită. Înainte de protestele declanșate pe 28 decembrie 2025, mai multe nume erau vehiculate dar cu șanse reale doar două: Hassan Rouhani (fost președinte considerat moderat) și Hassan Khomeini (nepotul fondatorului republicii islamice). Instituțiile determinante – Biroul Liderului Suprem și Adunarea Experților, aici se leagă și se dezleagă alianțe.

Lipsa de transparență este una dintre nemulțumirile invocate de cetățenii iranieni care fac pe detectivii printre declarații, nuanțe și vești despre întâlniri ori prezenta unor membri ai acestor instituții, împreună sau separat, la diverse evenimente publice. Sunt parțial cunoscute rivalitățile între diverse grupuri și elite clericale dar și între facțiuni din interiorul Corpului Gardienilor Revoluției, partide politice, instituții și nu în ultimul rând, fundațiile religioase.

Lupta pentru postul de lider suprem, chiar în formula de consiliu, era evidentă, înainte de proteste, în declarații critice care puneau vina pentru eșecurile interne și externe ale republicii islamice în seama lui Ali Khamenei.

Ahmadinejad mereu la rampă

Astfel de critici publice au venit de exemplu, de la fostul președinte conservator naționalist Mahmoud Ahmadinejad, susținut cândva de Khamenei și de la fostul președinte considerat moderat, Hassan Rouhani (despre care doi parlamentari iranieni au susținut că a fost arestat, la jumătatea lunii ianuarie, în timpul protestelor). De altfel, facțiunile dure conservatoare l-au și avertizat public pe Rouhani că „nu își va vedea niciodată împlinit visul” aluzie la șansele ca Rouhani, care are toate acreditările religioase necesare pentru post, să devină lider suprem. Rouhani rămâne însă un potențial candidat, dat fiind că a deținut mai multe funcții în stat, are experiență și în politica externă, ca fost președinte, și în plus, are, spre deosebire de alte nume vehiculate, o binecunoscută bună relație cu liderul spiritual irakian Ali Sistani.

Un alt moștenitor

În pofida campaniei evidente a lui Mojtaba Khamenei, de a se profila, mai ales după moartea președintelui Raisi (care părea să fi obținut consensul ca succesor) în viitor lider suprem, opinia generală în Iran este că ideea nu e susținută nici măcar de tatăl său Ali Khamenei, actualul lider suprem, din cauza unei vulnerabilități evidente – ar echivala cu sfidarea unuia dintre principiile fundamentale ale republicii islamice: respingerea ideii de dinastie, de putere moștenită, ereditară, așa cum a fost monarhia. În plus, Mojtaba este considerat „incomplet” din punct de vedere al calificărilor religioase, al studiilor și rangului în domeniu.

În schimb, Hassan Khomeini, nepotul fondatorului republicii islamice, nu proiectează imaginea de moștenitor fără merit, pentru că bunicul său a murit de multă vreme iar traseul său ascendent s-a produs după aceea și prin merit personal. Hassan Khomeini are autoritatea religioasă necesară, așa cum o arată studiile sale, inclusiv de jurisprudeneță islamică, dar și legături de familie cu cele mai importante și respectate elite șiite din Iran și din afara țării, de exemplu clanul Sadr din Irak sau Marele Ayatollah irakian Ali Sistani. În plus, Hassan Khomeini este conectat la elite clericale deseori divergente, care i-ar permite să joace rolul de mediator, inclus în fișa postului de lider suprem și chiar de unificator al tuturor polilor de competiție, pentru supraviețuirea și continuitatea republicii islamice.

Citește și: Regula Trump: hegemonia americană costă

Un atuu important al lui Hassan Khomeini este că are o susținere puternică în rândul Corpului Gardienilor Revoluției, pe care, la rândul său, în declarații publice, îl susține și îl definește ca esențial pentru republica islamică, ba chiar a cerut, în repetate rânduri alocări importante și consolidarea armatei ideologice a regimului, cu argumentul că aceasta este linia definitorie de apărare și descurajare. Și în materie de acțiune externă în regiune, pozițiile sale se suprapun la milimetru pe opțiunile generale ale Corpului Gardienilor Revoluției: exportarea în continuare a revoluției islamice și susținerea actorilor non-statali.

Diferită de cea a lui Mojtaba Khamenei, dar nu la nivelul mai ridicat sugerat de Rouhani, este abordarea lui H.Khomeini în materie de libertăți sociale. Hassan Khomeini s-a pronunțat deseori pentru abordări moderate în plan intern, în limitele principiilor de bază ale republicii islamice dar și pentru comunicare pragmatică cu Occidentul. Unii analiști iranieni consideră că o potențială vulnerabilitate a lui Hassan Khomeini este legătura de rudenie cu verișorul său Hossein Khomeini, și el cleric dar un critic acerb al teocrației și autodeclarat liberal secularist.

Însă, dincolo de lupta pentru succesiune, care din nou exclude populația, fără schimbări semnificative în viața de zi cu zi a iranienilor, se adună tot mai multe traume și se coagulează tot mai vizibil, un alt Iran revoluționar, viu, în contrapondere la „cadavrul mumificat” despre care îmi vorbea profesoara iraniană. Fiecare protestatar ucis, la fiecare rând de mișcări de stradă, devine un altfel de martir și sursă de furie pentru alte posibile revolte cu potențial de revoluție.