Sirenele persane de sub vălul negru

Însă, pe 8 martie 1979, femeile au protestat nu față de văl în sine, ci față de obligație în sine și față de cea ce reprezenta hejab/hijab – o limitare impusă de bărbați, un concept masculin despre ce înseamnă modestie islamică demonstrată de femei prin acoperirea părului. Prin contestarea hejab, femeile contestau și noile legi și reguli discriminatorii pentru ele, într-o multitudine de domenii.

Vocile tentației

Admit că sunt subiectivă când vine vorba de muzica iraniană. Mai ales tasnif-urile – baladele iraniene îmi sunt tare dragi, cu amestecul lor de tristeţe şi ciudată bucurie sunt de o frumuseţe, o claritate şi o dulceaţă care îmi aduc aminte de doinele româneşti. Şi îmi plac şi mai mult cele cântate de femei, pentru că limba persană are o armonie care îmi pare că îşi găseşte locul perfect potrivit pe muzică şi pe buzele femeilor, şi ţi se scurge în suflet ca nimic altceva.

Oficial în Iranul de azi, după revoluţia islamică din 79, este interzis ca femeile să cânte în public, pe motiv că vocea feminină este prea erotică, ispititoare şi tulbură minţile bărbaţilor. Așadar periculoase ca sirenele din mitologia greacă. O activistă iranienă mi-a spus că peste mentalitatea oricum profund patriarhală a regiunii, ideologia revoluției islamice a adăugat, în privința femeilor, un strat gros suplimentar de discriminare.

Conform regulilor, femeile pot cânta doar în prezenţa bărbaţilor cu care sunt rude. Iniţial, interdicţia era absolută. Ba chiar liderul spiritual al Iranului revoluţionar, Ayatollahul Khomenei a interzis inițial muzica de orice fel și i-a îndemnat pe iranienii să îşi găsească modalităţi de petrecere a timpului liber „cu valoare educaţională mai mare” decât muzica. Mai mult, a fost declarată ilegală angajarea de muzicieni şi vânzarea de instrumente muzicale.

Fără Lalehzar

Tot atunci, la Teheran, s-a stins muzica pe strada Lalehzar, faimoasă în vremea şahului pentru cabaretele şi cluburile sale. Un bătrân mi-a povestit că exista şi un Moulin Rouge iranian. Acum Lalehzar este o stradă ca oricare alta, puțini își mai aduc aminte de gloria de altădată. Ulterior, Khomeini şi-a nuanţat decizia şi a permis imnurile patriotice şi religioase iar după războiul cu Irakul a fost permisă vânzarea de instrumente muzicale.

În timp, au început să se audă din nou muzica clasică europeană şi iraniană iar autorităţile au decis că femeile pot cânta în public, dar numai în cadrul unui cor, în care vocea să le fie ascunsă sub ale bărbaților. Mai mult, ca să contracareze influenţa muzicii „depravate” moderne occidentale, autorităţile au încurajat revenirea la muzica tradiţională iraniană şi chiar au invitat înapoi în Iran, mari cântăreţe ca Parisa, ca să ţină cursuri la centre speciale de muzică folclorică şi clasică persană pentru tinerele iraniene.
Deşi interdiţia privind solo-urile feminine a rămas, o profesoară de muzică mi-a spus că sunt tot mai multe fete şi tinere care vor să înveţe muzică şi care vor să cânte, chiar dacă e dificil să ajungă pe scenă. „Pentru artiste e mai simplu cu opera pentru că cenzorii pleacă de la ideea că periculos şi neislamic e acel tip de muzică care îi face pe oameni să danseze, iar opera, de exemplu, nu face asta”, mi-a explicat zâmbind profesoara.

”A luat foc cușca”

Însă, artiştii apelează la tot felul de trucuri ca să convingă oficialii din Ministerul Culturii să aprobe organizarea de spectacole. De exemplu, un faimos regizor de operă a fost nevoit ca la solo-urile sopranei sale, să facă în aşa fel încât să se audă pe fundal un murmur uşor, aproape imperceptibil al unui cântăreţ bărbat, doar pentru ca momentul respectiv să nu fie catalogat drept un solo indecent iar spectacolul să fie anulat. O altă variantă de a naviga printre reguli, este ca femeia să cânte, pe scenă, din spatele unei draperii opace.

Un alt spaţiu deja cucerit, încet dar sigur, de femei este cel al muzicii hip-hop. Salome este recunoscută ca prima femeie rapper din Iran, urmată apoi de Pani şi de 2khtar. Mesajul lor este unul cu accent pe probleme sociale şi de apărare a drepturilor femeilor. Mi-a rămas în minte un vers – „A luat foc cuşca, Vorbele voastre nu au legătură cu faptele”. Evident că pentru ele nu există altă scenă decât cea de pe reţelele de socializare şi cele oferite, ilegal, de unele cafenele sau parcări subterane ori apartamente private și clădiri abandonate de la marginea orașelor.

Sepideh, o prietenă, mi-a spus că femeile se încăpăţânează să nu renunţe la ce consideră a fi dreptul lor la egalitate cu bărbaţii. În plus, mi-a explicat ea, muzica este parte organică din cultura iraniană şi e de neconceput fără femei, mai ales că Iranul are o listă lungă de mari cântăreţe care, cel puţin în ochii iranienilor, o întrec sau o concurează serios pe egipteanca Umm Kulthum care a căpătat titlul onorific de „Steaua Orientului”.

„Avem şi noi stele, poate chiar mai strălucitoare decât Umm Kulthum, doar că după revoluţia islamică din 79 e greu pentru femei să se afirme pe scenă, în prezent avem poate cea mai bună şi de calitate muzică dar nu prea avem unde să o prezentăm aici în ţară”, mi-a zis ogolioasă Sepideh. Poate cea mai mare cântăreaţă iraniană este Googosh, celebră în tot Orientul. Ea nu a vrut să plece din Iran ca alţi artiști după revoluţia din 79, a rămas în ţară până în 2000, dar nu a mai putut cânta în public de una singură, decât rareori, însă tinerii iranieni încă îi ascultă muzica (la începutul anilor 2000 de pe CD-uri vândute pe piaţa neagră).

Dincolo de chador

Chador – înseamnă ad literam ”cort” în farsi iar femeia iraniană în chador este, încă, imaginea predominantă în Occident cu care este ilustrată republica islamică. O imagine foarte departe de realitatea din țară, iar în ochii multor iranieni, chiar un comentariu jignitor și limitat care arată că Occidentul este ”bisavad”, adică neștiutor, needucat, analfabet.

Cele mai multe feministe iraniene susțin că mișcarea lor nu are prea multe în comun cu actualul feminism occidental. Una dintre ele chiar mi-a spus că detestă modul simplist în care le percep occidentalii pe iranience, în funcție de cum și dacă poată văl islamic. ”Nu toate iraniencele care refuză vălul sunt liberale, antiregim sau activiste și nici toate cele care poartă chador sunt conservatoare”. ”Noi aici ne luptăm nu doar cu discrimiarea legislației islamice dar și cu o profundă tradiție patriarhală”, a adăugat ea.

Iranul are cele mai numeroase şi mai dinamice asociaţii de femei din Orientul Mjlociu iar iraniencele sunt mult mai active în societatea civilă ori politica iraniană decât sunt femeile din alte state din regiune. Înainte ca multe dintre ele să înceapă să ceară deschis răsturnarea republicii islamice, activistele iraniene spuneau, în anii 90 și începutul anilor 2000, că nu cer decât aplicarea constituției care spune clar că toţi cetăţenii sunt egali indiferent de sex. Ele reclamau nerespectarea, în practică, a legii fundamentale.

Femeile ”nu judecă”

În 2009, vicepreşedinta de la acel moment a unui partid reformist iranian, Eloheh Kulaei, îmi spunea într-un interviu pentru RRA, că asociaţiile de femei, mai ales cele afiliate oficial sau neoficial la unele partide, aveau ca țintă să obțină pentru femei posibilitatea de a candida la președinție. Legal nu este nicio opreliște și de-a lungul timpului s-au tot înscris femei în cursele electorale. Însă, Consiliul Gardienilor a respins în mod sistematic orice candiatură, fără explicații, și niciodată listele finale de pe buletinele dee vot nu au cuprins nume de femei.

În schimb, începând din anii 90, numeroase femei au fost parlamentari ori au condus ministere. Situația s-a schimbat tot mai mult după ce Mahmoud Ahmadinejd a devenit președinte, iar numărul de femei în politică și posturi la vârf în administrație a scăzut drastic, cumva în oglindă și cu prezența tot mai scăzută la urne, la scrutinele care au urmat.

Pe măsură ce situația generală s-a deteriorat, activistele pentru drepturile femeilor au renunțat în mare parte să mai negocieze cu republica islamică și au participat la valurile de proteste antiregim, la care s-a cerut clar schimbarea, nu reformarea republicii islamice (cele mai recente în 2022 provocate de moartea în custodia poliției moravurilor a Mahsei Amini și cele din ianuarie anul acesta).

În 2005 când activistele încă mai încercau să negocieze cu autoritățile, am asistat la un miting, în fața parlamentului, la care femeile strigau „Suntem suficient de bune să vă creştem copii dar nu aveţi încredere să avem funcții publice”. Trimiterea era inclusiv la faptul că femeile sunt excluse din listele de candidați la alegerile prezidențiale.

Un Nobel pentru schimbare

Femeile iraniene pot deveni avocaţi dar nu şi judecători. Prin lege, în republica islamică, se consideră că femeile nu au capacitatea de a judeca imparţial, ca bărbaţii. Dar, la începutul anilor 2000, societatea şi politica iraniană erau ceva mai deschise la reformă, așa că, în 2003, când avocata iraniană Shirin Ebadi a câştigat Premiul Nobel pentru Pace, legea custodiei minorilor a fost schimbată.

Până atunci, în caz de divorţ, copii de sex masculin puteau rămâne doar până la 2 ani cu mama iar fetele până la 7 ani, apoi treceau automat în custodia tatălui. Legea fusese modificată de parlamentul majoritar reformist dar respinsă ca neislamică de Consiliul Gardienilor. De câţiva ani se afla în mediere la Consiliul Experţilor.

„Când m-am întors în Iran cu Premiul Nobel, la aeroport mă aştepta o mulţime uriaşă de femei, care cerea schimbarea legii” mi-a povestit Shirin Ebadi într-un interviu pentru RRA, la Teheran în 2005.

„Totul s-a transformat într-un protest de proporţii mediatizat puternic acasă şi în străinătate, iar Consiliul, de teamă că vor apărea tensiuni şi proteste de stradă, a adoptat în timp record legea modificată, iar acum custodia copilor este acordată celui mai potrivit părinte”, mi-a explicat cu satisfacţie laureata Premiului Nobel.

La rădăcină, nu la vârf

Pe măsură ce comunicarea directă cu autoritățile a avut rezultate insuficiente, activistele pentru drepturile femeilor au schimbat tacticile și au ales o orientare de jos în sus. Așa s-a născut o mișcare descrisă chiar de participanți drept mardomi adică locală, comunitară – ”Campania de 1 milion de semnături”.

Cunoscută și sub numele ”Schimbare pentru Egalitate”, mișcarea cerea modificarea tuturor legilor discriminatorii față de femei iar pentru asta, activistele au creat o rețea de formatoare de opinie care comunnicau direct cu iranienii din mai toate provinciile țării, în special în yonele percepute ca fiind cele mai conservatoare. Activistele nu se mai duceau la autorități ci stăteau de vorbă cu femeile iraniene pe stradă, în saloane de cosmetică, în magazine în casele lor.

Ele le explicau neregulile din legislație, adunau noi membre în rețea și semnături pentru o petiție națională în care se cereau drepturi egale în materie de drept al familiei, 18 ani – aceeași vârstă de răspundere în fața legii penale pentru fete și băieți, pedepse mai mari pentru bărbații vinovați de omoruri ”pentru onoare” (de exemplu tați sau frați care își ucid fiicele sau surorile pentru că ar fi adus atingere onoarei familiei), valoare egală a mărturiilor femeilor și bărbaților la tribunal, compensații egale cu ale bărbaților în caz de rănire sau moarte, drepturi egale la moștenire, interzicerea poligamiei și interzicerea sigheh

Căsătoriile ”temporare” denumite sigheh sau mut`ah se fac în baza unui contract, pe termen prestabilit, de la câteva minute la ani, care poate fi prelungit prin acordul părților – o practică încuviințată de autorități care însă, explică activistele iraniene, maschează prostituția și de exemplu lasă femeile fără niciun drept asupra copiilor rezultați din astfel de căsătorii temporare).

Mahsa Amini

Noushin Ahmadi și Parvin Ardalan au fost printre fondatoarele campaniei ”Schimbare pentru Egalitate”. Tot ele înființaseră Centrul Cultural al Femeilor în ani 90, menit să educe și să promoveze drepturile femeilor în Iran. În 2007, ambele au fost condamnate la 3 ani de închisoare pentru acțiuni împotriva securității naționale prin ”propagandă” pe site-uri feministe și participare la adunări catalogate drept ilegale. Ahmadi a mai primit în 2012 încă 1 an de închisoare cu suspendare și 4 sub probațiune.

Un aspect relevant este faptul că această campanie s-a adresat femeilor iraniene indiferent de etnie sau religie. Mai mult, femeile care au intrat în această rețea ca formatori, provin și din comunitățile minoritare, însăși Parvin Ardalan este de origine kurdă. Și tot kurdă era Mahsa Amini.

Mișcarea feministă și pentru drepturile femeilor din Iran și-a arătat amploarea la protestele începute în toamna lui 2022. Catalizator a fost moartea tinerei Jina Mahsa Amini în custodia poliției moravurilor, care o arestase din cauză că era bihijabi – ”fără hejab” nu respecta portul islamic.

Amploarea protestelor de atunci și sprijinul din toate categoriile socio-profesionale, etnice, religioase și economice, au arătat cât de extinsă și profundă era nemulțumirea în Iran, inițial în legătură cu drepturile femeilor și apoi legată de o multitudine de alte aspecte, de la economie și corupție la mediu. După ce protestele de stradă au fost reprimate, în presa din afara Iranului s-a observat mai puțin spre deloc, că de fapt manifestările de contestare a regimului au continuat, e adevărat sub forme mai puțin vizibile, online sau prin cântece care se înălțau de la ferestre și de pe acoperișuri, în cerul nopților iraniene.

Activistele feministe iraniene și mișcarea ”Femeie, Viață, Libertate” au fost prezente și implicate și în protestele din ianuarie anul acesta.  Mai mult, ele formează o forță cu potențial politic și de angajare în formularea unei potențiale alternative la republica islamică. Iar un aspect esențial este că spre deeosebre de cele mai multe formațiuni iraniene anti-regim, este o mișcare incluzivă pentru minorități etnice sau religioase, care protejază și promovează unitatea identitară culturală persană.