Patimile lui Isus în Iran

Pe strada  Karimkhan Zand colț cu Nejatollahi, în Teheran, se înalță, acoperită cu marmură albă Catedrala Sf. Sarkis, cea mai mare biserică din capitala iraniană. Duminica dimineața, sunetul clopotelor se amesteca cu chemarea la rugaciune pentru musulmani.

Comunitatea armenească se adună aici, la toate marile sărbători iar Paștele de anul acesta, nu a făcut excepție. Chiar sub spectrul războiului, creștinii iranieni au sărbătorit Paștele, cu ouă pictate și dulciuri la catedrala Sf. Sarkis și la Sf. Maria lângă bulevardul Jomhuri.

Ca de obicei, tinerii armeni s-au adunat în centrul din curtea catedralei Sf.Sarkis la episcopie, care funcționează și ca un centru cultural. Sunt tot mai puțini tineri pentru că în ultimii ani, din cauza crizei economice, preferă să plece fie în Armenia fie în Europa sau la rude în SUA.

Cei mai în vârstă nu vor și nu pot să se desprindă de Iran, îmi povestea acum câțiva ani managerul armean al unui mic hotel. Copiii lui și-au făcut studiile în Iran unde ”educația superioară este muuuult mai de calitate decât în Armenia, mai ales facultățile tehnice” mi-a spus el și a continuat ”mie nu imi place în Armenia, merg acolo la rude, însă patria mea este Iran, dar pe tineri îi înțeleg, aici nu găsesc de lucru, mai ales slujbe pe măsura educației lor, nu au loc de copiii celor cu pile sau din sistem”.

Sună un armean!

Același lucru mi-a spus și C, ghida mea în universul armean din Teheran,  ”pentru slujbele mai bune la stat au prioritate iranienii musulmani șiiți, și nu toți, ci aceia care fie sunt înscriși în milițiile Basij, fie au părinți cu conexiuni, nu mai rămâne loc pentru noi”. C abia aștepta să plece ”aici nu prea am ce face, doar bătrânii vor să rămână, cei mai mulți tineri încearcă să plece”.

Armenii se cunosc bine între ei, comunitatea este foarte unită, săbătorile le fac împreună, până și timpul liber tot împreună îl petrec. Nici vorbă de căsătorii mixte, sau foarte rar, îmi povestește C, ”dacă se întâmplă, armeanul este bine primit în familia musulmană, dar pentru noi el sau ea devine paria, este exclus din comunitate, nici prin cap nu mi-ar trece să mă căsătoresc cu un bărbat șiit, vreau un armean sau măcar creștin”.

O întreb pe C. cum se împacă armenii cu majoritatea musulmană șiită: “Pai bine, mulți au nevoie de noi, aici se știe, dacă ai nevoie de ceva, orice, găsești la armeni, inclusiv carne de porc și alcool, băieții noștri fac și livrări la domiciliu” spune C. râzând.

În Iran, alcoolul a fost interzis după revoluția islamică iar singurii care au voie sa produca alcool, teoretic doar vin pentru consum propriu, sunt creștinii. Un preot armean mi-a explicat că motivul pentru această excepție este că vinul e folosit în ritualul religios.

C. îmi povestește că cine vrea vin la o petrecere știe că deși e ceva mai scump, e bine să meargă la surse armenești, altfel riscă să primească vin făcut cu pastile sau drojdie. Dar, povestește C, ”chiar și dacă ești creștin, dacă produci cantități mai mari de vin, e clar că nu e pentru consum propriu sau pentru biserică, așa că tot trebuie să găsești o pilă în poliție să îți ofere protecție și plătești în vin sau dai bani”. Afacerile cu vin merg bine pentru că, spune C, ”Iran e o țară frumoasă cu oameni cărora le place să fie împreună, să fie veseli, să petreacă dar regimul le impune să fie triști, serioși, iar vinul nostru aduce un strop de fericire, unora mai mult de un strop…”adaugă râzând. ”Un pahar de vin, muzică și dans între patru pereți, la asta se reduce distracția aici”, încheie C.

Fotbal și politică

Un motiv de mândrie a fost pentru comunitatea armenească, desemnarea mijlocașului Andranik Teymourian drept căpitan al echipei naționale de fotbal în 2014. Poreclit ”Ando” și devenit un erou al Iranului pentru contribuția lui la calificarea la mondiale, el a fost primul căpitan creștin al naționalei iraniene. A fost ceva rumoare în comunitatea armenească atunci când, la ceremonia de plecare spre Cupa Mondială, Ando a îndeplinit, sub blițurile fotografilor și camerele televiziunilor iraniene, alături de coechipieri, ritualul musulman de dinainte de călătorie – să sărute Coranul.

Însă pe teren, nu ezita să își facă semnul crucii, un gest tolerat, mi-au spus prietenii armeni, de autorități tocmai ca să demonstreze că republica islamică ar fi tolerantă cu minoritățile religioase.

Numărul exact al creștinilor iranieni nu este cunoscut dar datele oficiale arată că ar fi vorba despre 300.000 iar în țară sunt 600 de biserici, unele, ca Sf. Tadeus, aflate în patrimoniul universal UNESCO.

În ultimii 20 și ceva de ani, primul oficial care a arătat o preocupare pentru minorități în general, a fost președintele Hassan Rouhani care a și înființat un post guvernamental dedicat lor, imediat ce și-a început mandatul iar în mod excepțional, în 2015, autoritățile care de obicei nu văd cu ochi buni manifestațiile, altele decât cele oficiale, au permis comunității armene să organizeze o comemorare publică a genocidului armean din 1915.

Câțiva armeni iranieni au remarcat însă că de fapt, gestul nu a fost unul de considerație ci unul care a venit pe fondul relațiilor dintre republica islamică și Turcia erau aflate atunci într-un punct tensionat și neprietenos și că Teheranul ar fi vrut doar să trimită un semnal politic la Ankara.

Cafea și dulciuri

Chiar dacă mulți tineri armeni preferă să plece din țară, există totuși o vibrantă comunitate armenească de afaceri. Sunt de cele mai multe ori mici întreprinderi și antreprenori care ocupă îngustele spații economice lăsate libere de marile companii controlate de Corpul Gărzilor Revoluționare.

În apropierea catedralei Sf Sarkis, în cafenelele armenești viza de intrare este să accepți politicos că de fapt, cafeaua la ibric este, la origine, armenească nicidecum turcească sau grecească.

”Glumesc”, îmi spune C, dar pentru unii armeni, dezbaterea este serioasă și, dacă ai altă opinie, e bine să o ții pentru tine, mai ales că în astfel de cafenele, ai parte și de un strop de coniac în cafea și de minunatele prăjituri armenești, celebre în Iran și care nu lipsesc de pe mesele iraniene când chiar trebuie impresionat un musafir.

Patiseriile armenești din centrul Teheranului și cele din cartierele din zona de Nord, combină rețetele locale cu cele franțuzești și se obțin șirini – dulciuri fără seamăn care dispar rapid din galantare: cremă  în crustă pufosă cu unt, pateuri cu gem atins de un strop de vanilie, tarte cu fructe dulci acrișoare care poartă mândre un moț de frișcă, o prăjitură similară doboșului românesc din zona Timișoarei și absolut obligatoriul dis de dimineață nan darmaki – felii pufoase umplute cu cremă și presărate cu zahăr vanilat.

Aproape fiecare cafenea sau patiserie armenească are propriul șirini ”de marcă”, o rețetă specifică numai ei. C. îmi spune că tot armenii sunt cei care au adus iranienilor ciocolata preparată local, nu importată și primele chocolaterii din Teheran și Isfahan, unele vechi de dinainte de revoluția islamică și cu nume franțuzești, unde găsești trufe, bomboane, marțipan învelit în ciocolată și tarte de ciocolată cu portocală ori vișine.

Mel Gibson în Iran

Vara lui 2005 în Iran. Aglomeraţie de final de săptămână, în Teheran, pe bulevardul Jomhuri, claxoane, magazine pline, forfotă, într-o căldură de 40 de grade garnisită cu praf şi gaze de eşapament. În faţa unui cinematograf, aglomeraţie mare, exclamaţii, oameni nemulţumiţi: s-au terminat biletele la „Patimile lui Iisus” filmul lui Mel Gibson!

Prietenii mei iranieni nu au de gând să mai piardă vremea. „Hai la colţ, îl găsim piratat la tipii aia cu cutii de carton”. Aşa am văzut „Patimile lui Iisus” în republica islamică alături de câţiva prieteni iranieni, între care fetele, au plâns zdravăn la scenele în care Iisus era torturat. Una dintre ele a exclamat la scena în care Maria-Maia Morgenstern îşi pune pământ pe creştet: „Aşa fac şi la noi femeile, la înmormântări!”. ”Da, și la noi, dar acum mai rar”, i-am spus. Mi-a zâmbit şi m-a strâns de mână, emoţionată, în tăcere.   

După lungi dezbateri, Ministerul Culturii şi Îndrumării Islamice aprobase ca filmul să fie difuzat în cinematografele din ţară. O premieră după multă vreme, în care existase o clară interdicţie pentru orice film american. „Au admis filmul pentru că îi pune în lumină proastă pe evrei, mai ales că Isus e considerat sfânt, profet în Islam” mi-a explicat un amic iranian.

Isus iranian

Ani la rând, în Iran s-au tot produs filme despre Iisus. De exemplu, „Mesia” este un film al regizorului iranian Nader Talenzadeh, care a fost difuzat şi sub titlul în farsi „Isus, spriritul lui Dumnezeu”. Filmul prezintă viaţa lui Isus din pespectivă islamică, folosind ca sursă de informaţie atât Biblia cât şi Coranul. Regizorul Talenzadeh a dorit ca pelicula să fie o replică la filme occidentale, în special la cel făcut de Mel Gibson „Patimile lui Isus”. De altfel, Talebzadeh a catalogat, în presa iraniană, producţia lui Gibson drept „admirabilă dar complet greşită”.

Interesant e că filmul iranian are două variante de final, una de inspiraţie creştină şi una islamică iar Vaticanul a acordat filmului un premiu pentru promovarea  înţelegerii între religii. Pelicula lui Talenzadeh a fost adaptată pentru un serial TV iar pe baza scenariului urma să fie produsă şi o piesă de teatru. Scrierile islamice şi Coranul au fost baza exclusivă pentru scenariul unui alt film iranian, regizat de Shahriar Bahrani care a circulat în cinematografele iraniene şi la festivaluri occidentale cu titlul „Sfânta Maria” sau „Binecuvântata Sfântă Maria”. Echipa de actori, inclusiv cea care a jucat rolul Mariei, a fost în întregime iraniană. Filmul a provocat controverse aprige în 2007, tocmai pentru că sursele creștine nu au fost consultate pentru realizarea peliculei.

„E normal să îl iubim pe Iisus, el a anunţat venirea profetului Mohammad” mi-a spus o prietenă iraniană, care mi-a recomandat “Iisus în varianta musulmană”. Este titlul adaptat al cărţii lui Tarif Khalidi, profesor de studii arabe şi islamice la Universitatea din Beirut şi la King’s College, Cambridge. Khalidi adună în volumul său, cu subtitlul “Zicale şi povestiri în literatura Islamică”, 303 povestiri şi referiri la Iisus din hadithe şi texte islamice despre viaţa profetului Mohamad. 

Unele dintre povestirile menţionate se pliază perfect pe episoade din Evanghelii iar altele provin exclusiv din scrieri islamice. La fiecare dintre menţiunile referitoare la Isus, Khalidi adaugă analize istorice şi prezentări de context. Menţiunile provin din texte islamice din secolul VIII până în secolul XVIII, de natură mistică, ori texte istorice despre profeţi şi sfinţi şi din Coran.

Isus în islam

În tradiţia islamică, Isus apare ca unul dintre profeţi şi evident este menţionat ca musulman. Conform Coranului, Isus (Isa în arabă) este un mesager trimis pe pământ ca să predice monoteismul, un om dincolo de orice păcat, născut din Fecioara Maria, după voinţa lui Allah (similar cu crearea lui Adam), care l-a trimis pe îngerul Gabriel.

”În timp ce în creştinism mesajul lui Isus are în centru iubirea, în islam misiunea lui era să predice supunerea absolută în faţa voinţei lui Allah” mi-a spus un preot armean iranian, care a continuat: ”islamul respinge ca pe o erezie, divinitatea lui Isus şi a oricui altcineva, inclusiv a lui Mohammad, pe principiul absolut că Dumnezeu (Allah) este unic în divinitatea sa”.

Isus e considerat precursorul lui Mohammad şi ar fi anunţat, chiar, venirea acestuia din urmă.  Coranul spune că Iisus a primit de la Allah puterea de a face miracole, pentru a putea convinge oamenii de mesajul său. Dar, mi-a explicat preotul armean, ”cartea sfântă a islamului susţine că Iisus nu a fost crucificat, nici măcar ucis, ci doar s-a ridicat la cer”.

Tot Coranul menţionează că Iisus a fost însoţit de discipoli numiţi „ajutoarele lui Dumnezeu”. Un citat din Coran demonstrează cât de important este Iisus în islam: „Iisus este cel mai măreţ dintre toţi din această lume şi din lumea ce va să vină”. Şi creştinii sunt preţuiţi în Coran: „Dacă tu musulmanule ai îndoieli, întrebări în legătură cu ceea ce ţi-a arătat Allah, atunci cere sfat de la aceia (creştinii) care citesc Biblia”.

În textele islamice Isus apare cu mai multe nume, dar ca semn al preţuirii, cel mai folosit este „al Masih” – „cel uns, cel ales”.