Viața secretă a trandafirilor

Străzile par aspre, strânse între ziduri cenușii sau gălbui, iar aerul este plin, la orele de vârf, de noxe, praf și strigătele câte unui vânzător ambulant, în cele mai multe cartiere. Poate fi orice mare oraș din Iran, dar, de data asta, este Teheran. Numai că, dincolo de ziduri, odată trecut de poarta casei, se dezvăluie, ca în povești, o altă lume, verde, lumea grădinilor, lumea florilor și mai ales a trandafirilor. Într-o astfel de grădină, proprietarul mi-a răspuns cu hohot de râs că grădinile persane sunt exclusiv pentru flori, nu și pentru vreo câteva mundane și nepoetice răsaduri de legume în stil balcanic.

Chiar și cea mai săracă familie care stă la casă amenajează o grădină, măcar câteva tufe de trandafiri, un strop de verde și chiar câte un mic bazin, în care sunt ori ba, după posibilități, pești – cei pe care i-am văzut pictați, iar și iar, pe vasele de ceramică tradiționale și pe faianța populară. Dar simbolul cel mai des întâlnit e strâns legat de Șahname – Cartea Regilor: pasărea și floarea. Prietenii iranieni mi-au spus că floarea de pe vasele tradiționale, de pe țesături, de pe faianță, este trandafirul, nu laleaua plecată din Persia, prelută de turci și făcută celebră în Europa de olandezi.

În aceste grădini, viața de afară se aude înfundat, ca o amintire neclară. Aici e spațiul privat în care republica islamică nu pătrundea, în trecut, decât în cazuri de forță majoră. „Totul s-a schimbat, de la protestele din iarnă se  năpustesc în case, cotrobăie, verifică telefoane, laptopuri și orice alte dispozitive, fără mandat, fără justificare” îmi spune o prietenă.

Dark-et mikonam

Îmi povestește că sentimentul cel mai acut este că nimeni din afară, dincolo de zidurile iraniene, nu înțelege, nu cu adevărat în sensul expresiei persane „dark-et mikonam”. „Dark kardan” în farsi înseamnă ad literam „a face înțelegere”, dar sensul este mai apropiat de „a simți” ce simte altcineva, adică „te simt”, „simt ce simți tu”.

Persana are o multitudine de formule de exprimare a empatiei, o empatie pe care iranienii simt că lumea nu le-o arată. „Nimănui nu-i mai pasă de noi, doar de prețurile petrolului, de Ormuz și dacă regimul va negocia cu Trump, dar ce ne fac nouă regimul și războiul, nu preocupă pe nimeni, nimeni nu arată „hamdard”, îmi spune prietena mea. „Hamdard” înseamnă ad literam „aceeași durere” iar dacă spunem  „hamdel” – „aceeași inimă” arătăm că împărtășim ce este în inima celuilalt. Cu un un strop de internet obținut miraculous, după ore lungi de încercări, două femei au reușit, departe una de cealaltă, „dard-e del kardan” – a împărtăși durerile inimii, iar viața secretă a frumoșilor trandafiri persani se dovedește la fel de grea și de aspră ca și aerul prăfos și uscat de dincolo de zidurile care îi ascund vederii.

Trandafirul din Kerman

„Sufletul meu se varsă în al Tău și se amestecă, Pentru că sufletul meu Ți-a absorbit parfumul, Îl prețuiesc” (Rumi). E. a fost profesor, acum este pensionar. Cel mai mult pe lume își iubește familia, trandafirii și pe Rumi. Are doar câteva tufe de trandafiri în curtea mică.

Bazinul pentru pești e gol, nu a mai avut bani pentru asta, dar la trandafiri nu renunță. Se trezește devreme și înainte chiar de rugăciunea de dimineață, îi udă, mai taie câte o ramură uscată, îi mângâie și le recită poezii de Rumi. Nu, nu e nebun, este doar momentul lui și numai al lui, dinaintea unei zile prea pline pentru vârsta lui.

Ar fi trebuit să se bucure de pensie, dar nu doar că e foarte mică, după o viață de profesorat, dar nici nu o primește la timp. Uneori, trec și câteva luni. Nu se poate baza doar pe ea și nici nu își poate planifica nimic în funcție de pensie. Când grosul protestelor din iarnă se oprise, iar liniștea internetului blocat de autorități se așternuse aprope complet peste țară, pensionari ca el, câte 10- 20,se strângeau la câte un colț de stradă, fără pancarde. Toată lumea știa că e o formă de protest la adresa crizei economice și a regimului incapabil de soluții.

A venit războiul și micile adunări s-au oprit

Înainte de război, E. muncea în trei locuri ca să își poată întreține familia – copiii lui nu mai au slujbe încă de anul trecut, iar acum cu războiul, nicio șansă să găsească altceva decât mici treburi plătite cu ziua, deși au studii superioare. S-au mutat toți la el acasă ca să facă economie. Trăiesc din pensia lui și din ce mai strânge din taximetrie și programul scurt la un mic magazin. Numai că nu prea mai ies bani nici din taximetrie, nici din micul comerț.

Toată lumea taie din cheltuieli de unde poate. Se aștepta ca pensia să îi ofere o bătrânețe măcar liniștită, dacă nu îndestulată. Dar inflația galopantă și corupția din sistemul de pensii, contribuțiile redirecționate abuziv în fonduri administrate de companii ale Sepah (Corpul Gărzilor Revoluției Islamice) l-au sărăcit. Criza economică tot mai adâncă i-au pus pe umeri întreaga familie.

Rușinea familiei

Z a trăit mai toată viața ei într-un complex destinat familiilor și membrilor Basij și Sepah. De cele mai multe ori, chiar și la final de săptămână, familiile din complex petreceau timpul tot împreună. Z nu știa că există și alte fețe ale vieții în republica islamică.

Viața avea coordonate clare, severe, care marcau un ritm precis și dădeau senzația că te privește mereu cineva, că nu ești niciodată singur. Republica islamică era cel mai „curat, pur” loc de pe pământ. Lumea din afară mai ales SUA și Europa erau spații ale depravării și imperialismului, iar în afara comunității ei, existau, din auzite, iranieni „rătăciți”.

Scopul existenței personale era strict de perfecționare și purificare spirituală și de devotament față de republica islamică. Familia lui Z era profund dedicată acestor două coordonate. Numai că, și într-o astfel de familie conservatoare, deși nu se punea problema ca Z să aibă vreodată o slujbă, ci doar să fie soție și mamă ca să devină o partidă mai bună, era indicat să obțină o diplomă de studii superioare.

Presa de stat iraniană susține că SUA ar fi renunțat la operațiunea

Așa că, a dat examen la Universitatea Teheran. Și a fost admisă. La adăpostul chadorului (pânza de obicei neagră care acoperă corpul femeilor din cap până în picioare) și a avertizărilor de acasă că intră într-o lume a tentațiilor și depravării occidentale adoptate de studenții iranieni, Z a început cursurile. De la bun început, în contact cu tineri crescuți altfel decât ea, toate convingerile i-au fost puse sub semnul întrebării.

Încet-încet, a început să conteste și acasă, în familie, reguli, obiceiuri și comportamente. Asta a adus-o în conflict deschis cu ai ei. Ba chiar, a plecat seara de acasă ca să participe la protestele „Femeie Viață Libertate” din 2022. A fost picătura care a umplut paharul. Ai ei au amenințat-o că o retrag de la universitate și o mărită rapid. Așa că a fugit de acasă. A dormit pe la colege o vreme până și-a găsit de lucru la un mic magazin și și-a închiriat o cameră. Familia nu a mai încercat să o contacteze. Acum, se descurcă singură, greu, dar se simte liberă.

Arșița

„Înalță-ți cuvintele, nu vocea, Ploaia este cea care hrănește florile, nu tunetul”. Sunt versurile lui Rumi pe care le invoca mereu H. Credea în schimbare prin implicare civică, prin protest pașnic. Spunea că, dacă este activist pentru drepturile agricultorilor și pentru mediu, nu înseamnă că face politică. Doar că republica islamică asta considera, că face politică antiregim.

Petrecuse perioade scurte sub arest pentru că participase la diverse proteste ale organizațiilor de protecție a mediului și ale fermierilor dintr-un colț al Khorasanului de Sud. Aceasta este una dintre cele mai sărace provincii iraniene, cu zone agricole grav afectate de schimbările climatice și de politici industriale nechibzuite.

Iranul declară că doreşte un „acord cuprinzător” cu SUA

Micii fermieri din localitatea lui H au prin lege dreptul la apă din râul din apropiere pentru culturile lor. Totuși, guvernul le-a tăiat accesul și vrea să redirecționeze apa printr-o conductă spre Mashhad. H aflase că erau afectați numai micii agricultori, nu și cel mai mare proprietar de terenuri din zonă Astan, Quds Razavi. Mai mult, cu penuria de electricitate, încă dinainte de război, în zonă sunt totuși ferme de minare de criptomonede prin care regimul ocolește sancțiunile financiare internaționale, mari consumatoare de electricitate. În tot acest timp, localnicii stau fără curent electric.

Când H și alți fermieri au protestat în fața sediului guvernatorului local, oficialul a ieșit la ei, i-a acuzat că nu au credință și l-a invocat pe imamul Hussein care a îndurat setea și seceta acum 1400 de ani. Guvernatorul i-a înfuriat pe oameni când le-a spus că e datoria lor de credință să renunțe la apă pentru culturile lor ca să alimenteze orașul „sfânt” Mashhad. Când oamenii cu gândul la familiile lor și nu la „sfințenia” Mashhadului nu s-au lăsat înduplecați, forțele de ordine locale i-au împrășiat cu tunuri cu apă. Asta i s-a părut absolut sfidător lui H și cu furia asta în el, a ieșit la proteste în iarnă, când era în vizită la Teheran. De atunci, nu mai știe nimeni nimic despre el.

Trump respinge propunerea Iranului 

La oțelăria din Khuzestan producția fost oprită, după ce mai multe unități au fost lovite de SUA și Israel. Numai că, dinainte chiar de primul război, cel de 12 zile de anul trecut, muncitorii nu își mai primeau salariile cu lunile. „Ne plăteau, apoi, iar pauză câte trei luni”, povestește M care a lucrat în fabrică peste 10 ani.

Mulți dintre angajați au ieșit pe străzi la protestele din iarnă. Când s-a oprit producția la fabrică, unii muncitori au fost trimiși în concediu fără plată. Nu au fost concediați oficial, spun activiștii de stânga iranieni, ca să nu le fie date plăți compensatorii și nici ajutoare de șomaj. Muncitorii sunt într-un vid de reglementare, nici nu au slujbe, dar nu sunt nici în șomaj. Asta înseamnă foame. Soția lui M și copilul s-au mutat la părinții ei pentru că acasă nu au ce mânca. M. e prea mândru să facă și el asta, dar nu știe câtă vreme mai rezistă.

Fiul lui ar fi trebuit să fie în clasa întâi, dar nu merge la școală. Nu sunt bani de rechizite care s-au scumpit de câteva ori și nici pentru așa numita „contribuție voluntară”, un fel de fondul clasei, omniprezent în școlile publice iraniene. Statul a introdus de anul trecut noi măsuri de stimulare a natalității. Cum economia era încă dinainte de război la pământ, tot mai puțini iranieni își fac curaj să își extindă familia.

M. și alții ca el râd amar sau se înfurie când li se repetă, la televizor și la radio, că statul oferă un împrumut cu dobândă mică în valoare de un milion de tumani, adică la cotația de zilele acestea cam 13 dolari, celor care declară nou-născuți la evidența populației.

Trandafirul din pod

Tot mai multe tinere sunt ucise de propria familie dacă rămân însărcinate fără să fie căsătorite. S. se consideră norocoasă că ai ei doar au alungat-o de acasă și nu au decis că trebuie să își „spele onoarea”, mai ales că există oameni care pot fi angajați să elimine fizic „rușinea familiei” dacă nimeni dintre rude nu vrea să facă asta cu propriile mâini.

S. nu a avut bani de avort. Cum întreruperile de sarcină sunt ilegale și atrag pedeapsa cu închisoarea, puțini medici sunt dispuși să le facă, iar asta contracost. Fără casă, fără bani, S. a fost nevoită să se angajeze la o cafenea. În schimbul slujbei prost plătite și a unei camere în podul cafenelei în care stă cu copilul, a devenit amanta patronului. I-a spus că dacă rămâne însărcinată, e problema ei și că o dă afară. Pilulele contraceptive sunt tot mai greu de găsit, la fel prezervativele. Se simte blocată, neputincioasă.

O corabie sfărâmată

„- Ce mai faci?

– Păi ce să facă o mulțime de suflete aruncate pe mare, cu a lor corabie sfărâmată, fiecare agățat de propria scândură singuratică. Asta fac…” răspunde M, cu un citat din Attar. E angajată într-un birou în care, din cauza deselor întreruperi de electricitate, acum și mai frecvente decât până în februarie, atmosfera devine tot mai sufocantă pe măsură ce se apropie vara. Pentru că lucrează aici, trebuie să respecte în cel mai mic detaliu codul de îmbrăcăminte.

Simte că se topește sub chador și makhna (un batic cusut sub bărbie). Peste tot, sunt camere video, nu se poate descoperi nicio secundă, cât să se răcorească. Simte cum i se scurg broboane de transpirație de pe frunte în ochi și o ustură. Suportă cu gândul că, deși câștigă puțin, măcar acoperă cheltuielile recurente. Stă cu părinții pentru că așa e mai ieftin. Ai ei sunt pensionari.

ANALIZĂ AL JAZEERA. Trump a mers la Xi pentru Iran, dar

A fost jurnalistă, dar a renunțat după ce publicațiile la care a lucrat au dispărut rând pe rând. Reportajele despre corupție au deranjat. Până la urmă, a ajuns să se teamă că, deși ea scria despre sănătate, prin asociere, ar fi putut fi acuzată de „crime împotriva lui Dumnezeu”. Este formula neclară, dar atotcuprinzătoare, prin care republica islamică sancționează și chiar elimină, în ultima vreme, orice voce critică.

Ca și alți iranieni, din cauza monedei naționale slabe, M. investește în aur. Sună bine, dar e departe de a fi bogată. Nici măcar nu poate fi calificată în clasa mijlocie, poate, la limită. Din cauza inflației, a renunțat la tot ce se putea lipsi, până și la crema hidratantă de față. Se străduiește ca fiecare mic surplus să ajungă într-un fod „la ciorap” cu care, la fiecare câteva luni, cumpără câte o monedă de aur.

Donald Trump avertizează Iranul în privința negocierilor de pace: „Ceasul ticăie!”

E ilegal să aibă mai mult de câteva monede „de zestre” și, deși le-a ascuns bine într-o firidă acasă, stă mereu cu frică să nu i le găsească voluntarii Basij. Aceștia fac incursiuni tot mai dese în casele iranienilor, în căutare de trădători și dispozitive cu mesaje pentru restul lumii, despre realitatea iraniană.

În fiecare zi la serviciu, pentru că e un birou administrativ, are acces la internet și verifică cotațiile aurului și dolarului. Cu ochii pe seismograful economic, în funcție de declarațiile oficiale mai mult sau mai puțin belicoase, își vede economiile subțiate sau ceva mai întremate pentru planul ei de a pleca din țară, pe la granița cu Turcia. Așteaptă să strângă suficient. Ar vrea în Europa, dar UE nu îi consideră pe iranieni refugiați de război, iar simpla viață în regimul islamic, oricât de sufocantă, nu o califică, spune ea, la statutul de azilant politic.