Priviri strecurate printre paginile cărților (IV): Babușka moscovită și grija față de vizitatori

             Vizitatorii străini au fost, mereu, o categorie de interes pentru organele de securitate ale țărilor comuniste, interesul fiind manifestat cu diferențe specifice și cu variații de intensitate, de la caz la caz și de la o perioadă la alta. Dacă un anumit interes de ordin general a existat, mereu, pentru această categorie, în toate tipurile de regimuri politice, iar vizitatorii cu funcții oficiale în alte state beneficiază, pe de altă parte, tot timpul de o protecție specială, ideologia comunistă a dezvoltat o teorie a alterității specială, în virtutea căreia străinii erau considerați, automat, ca un factor de risc, chiar în virtutea contactelor inevitabile pe care le stabileau cu oamenii locului pe care, dintr-un motiv sau altul, îl vizitau. Cazuistica generată de această mentalitate este diversă și poate fi, astăzi, contemplată, inclusiv cu un anumit tip de detașare uimită, pe care să sperăm că o vom putea menține.

În lunile din urmă, savurând unele volume cu specific memorialistic, am dat peste evocarea a mai multor persoane, care sunt atât de asemănător descrise, încât par a întruchipa un singur personaj, iar cărțile citite de mine, parcă ar fi una singură.

Priviri strecurate printre paginile cărților (III): Soljenițîn și spionul român

Publicate în 1975, memoriile Goldei Meir, faimoasa politiciană născută la Kiev și consacrată ca ministru al Muncii și prim-ministru al Israelului (în funcție la momentul Războiului de Iom Kipur), a fost numită, încă din anul 1948, ca ambasadoare a foarte tânărului stat evreu în capitala Uniunii Sovietice. Misiunea diplomatică de la Moscova, care a fost, la începuturi, foarte săracă și de o austeritate liber asumată, și-a fixat sediul la Hotel Metropol. Acolo, membrii ambasadei au făcut cunoștință cu un personaj neliniștitor, dar interesant, care era întruchipat de diferite persoane, la fiecare etaj al hotelului: „Camerele erau imense, cu candelabre uriașe din sticlă fațetată, draperii lungi de catifea, masive fotolii tapițate cu pluș, iar într-o cameră era chiar și un pian cu coardă. Pe fiecare palier era postată câte o femeie în vârstă, sobră, căreia i se înmânau cheile la ieșirea din hotel, dar a cărei treabă era, evident, să raporteze K.G.B.-ului despre oaspeți, deși puțin probabil să fi fost singura sursă de informații. Nu am găsit niciodată microfoane în camerele noastre, deși am scotocit cu consecvență după ele, dar veteranii corpului diplomatic de la Moscova considerau de la sine înțeles că fiecare cuvânt pe care îl spuneam în apartamentul cu două dormitoare pe care îl împărțeam cu Sarah și Zechariah era înregistrat”.

În 1948, liderul absolut al Uniunii Sovietice era, încă, Stalin, iar Hotelul Metropol fusese rezervat, în întregime, cazării străinilor, astfel încât sarcinile suplimentare al babușkăi aferente fiecărui palier erau substanțial ușurate. Vigilența revoluționară nu era, însă, firește, niciodată prea mare, astfel încât ditamai ambasadoarea era obligată să predea cheile apartamentului, atunci când părăsea hotelul.

Priviri strecurate printre paginile cărţilor (II): Cum îşi creşte Praga cota turistică

Mult mai târziu, scriitoarea Ana Blandiana, încă studentă pe atunci, a fost selectată într-o delegație de scriitori care pleca, pentru un schimb de experiență, la Moscova. Printre primele ei gânduri a fost unul istoric-recuperator, specific generației ei: „Din prima clipă am avut revelația că a merge la Moscova înseamnă a trece prin Basarabia, drept care am întrebat-o pe funcționara de la Uniunea Scriitorilor, care mi-a dat vestea plecării, dacă se pleacă cu avionul sau cu trenul și – cum ea mi-a răspuns că asta depinde de cum hotărăsc cei care pleacă – am rugat-o să îmi dea numărul de telefon al domnului Bănulescu, ca să încerc să-l conving să mergem cu trenul”. Tentativa celei mai tinere membre a delegației nu a avut, atunci, succes, însă, peste alți câțiva ani, când își va lansa o carte proprie care fusese tradusă în limba rusă, a reușit să obțină biletele mult așteptate pentru trenul de Moscova. Fapt care, așa cum își amintește Ana Blandiana în volumul de memorii publicat în 2020, „nu mi-a folosit la prea mare lucru pentru că, și la dus, și la întors, am trecut prin Basarabia, noaptea”. Totuși, noua experiență i-a folosit măcar prin stabilirea unui nou contact cu personajul generic numit babușka, ce stătea, de astă-dată, nu la capătul palierului, ci la cel al vagonului: „Și chiar dacă la dus n-am închis ochii nici o clipă, bând ceai cumpărat de la babușka de la capătul vagonului de dormit, n-am reușit să văd din goana trenului decât gări părăginite luminate de câte un singur bec chiar așezat deasupra numelui scris în litere chirilice, pe care nu reușeam decât rareori să le descifrez în viteză. Tot ce mi-a rămas în minte și mai ales în suflet a fost o senzație de sărăcie, de părăsire, de sfârșit de lume, care se lega straniu, dar explicit, de plânsul basarabencelor din biserica de la Oradea”.

O altă figură interesantă, care aștepta, la Moscova, grupul de scriitori români, era „translatoarea și supraveghetoarea noastră, în U.R.S.S., din partea Uniunii Scriitorilor și a altor instituții mult mai importante. Reieșea că era un personaj celebru în lumea literară românească pentru că ea conducea și supraveghea toate delegațiile de scriitori din România și era specialistă în probleme românești”.

Nu știm dacă acea femeie, Lena, era, pe de-a-ntregul, o babușka, însă imaginea severei paznice de palier de la Hotelul Metropol, rămasă, cumva, pe retină, după lectura memoriilor  Goldei Meir, a apărut și aici, în scurt timp, ba chiar multiplicată cu viteza creșterii populației în timpurile (presupus) moderne, chiar dacă acum destinația de cazare se numea Hotel Ucraina, sau altfel: „Hotelul. Folosesc substantivul la singular pentru că la început am crezut că este astfel doar cel în care fuseserăm cazați la sosire, că e vorba de o stranie excepție, dar în cele din urmă mi-am dat seama că toate hotelurile în care urma să stăm, și am stat la Moscova, la Leningrad sau Tașkent, erau la fel, că nu trebuie să descriu un hotel oarecare, ci hotelul, instituția hotelului, una dintre instituțiile nu numai caracteristice, dar și exponențiale ale U.R.S.S.”.

Priviri strecurate printre paginile cărților: ce știe Ioan Mircea Pascu, fost ministru al Apărării?

Astăzi pare, într-adevăr, literatură pură modul în care scriitorii români au făcut cunoștință cu „paznicele de culoare, de lifturi și de oaspeți”, ca și modul în care sunt evocate simplele întâlniri produse pe etaj, „sub privirile suspicioase ale șefei de coridor”. După ce au scăpat teferi din două rânduri de „interogatorii”, care pe tânăra scriitoare din Cluj, au uimit-o, dar nu au descumpănit-o (deoarece, prin prisma tristelor experiențe din familie, „neavând practica hotelurilor” era, totuși, „obișnuită cu cea a chestionarelor”), grupul de vizitatori români a intrat pe mâinile pricepute ale celor care păreau să fie adevăratele stăpâne ale hotelurilor sovietice: „Abia când am ajuns în sfârșit la rând și a trebuit să trecem printr-un nou interogatoriu, după ce ni s-a confiscat pe toată durata șederii pașaportul, și, odată cu cheile, ni s-au dat un fel de legitimații fără de care – în caz de deteriorare sau de pierdere – ni s-a explicat că nu vom putea intra în hotel și nici ajunge în cameră; abia când a trebuit să prezentăm legitimațiile la intrarea în primul lift, la femeia așezată pe un scaun la capătul unui coridor care ducea spre liftul al doilea; abia când a trebuit să le prezentăm din nou la femeia care conducea cel de-al doilea lift; și, în sfârșit, abia când le-am prezentat la femeia care păzea cu o vigilență aproape militară coridorul pe care se aflau camerele noastre; abia atunci, și chiar dacă Matei Călinescu mai încerca să facă haz de situație, ne-am privit unii pe alții cu presimțirea că ni se întâmplă ceva neliniștitor. De altfel, Lena, care supraveghease atentă toate formalitățile, ne-a însoțit până în camere și ne-a tradus micul discurs al responsabilei culoarului nostru, care ne-a comunicat tot ce nu aveam voie să facem în camere: să primim vizite, să bem, să fumăm, să pătăm lenjeria de pat”.

Multipla babușka și acele instituții „mult mai importante” care fără îndoială că stăteau „în spatele acestor „paznice”, „șefe” și „responsabile” peste bucăți de hoteluri moscovite i-au inspirat, până la urmă, naratoarei un surprinzător sentiment al alterității, în interiorul lagărului comunist: „În mod ciudat, contemplarea realității sovietice iradia concluzii înspre propria noastră lume, conținând semințele otrăvitoare ale înrudirii cu acel univers dement, totuși surprinzător de deosebită de el”. Golda Meir, care în calitate de prim-ministru vizitase și Bucureștiul (înaintea Războiului de Iom Kipur), scrisese și ea, din explicabilul reflex de a compara, că la Templul Coral întâlnise „sute de evrei români – infinit mai liberi decât fuseseră sau decât sunt evreii din Moscova”.

În pagini de memorii și jurnale apare, ocazional, și un alt personaj interesant, dar mai misterios decât babușka, personaj care nu este legat de hotelurile moscovite, dar, cu siguranță, de vizitatorii acestora. Despre el, probabil, într-un alt „episod”.