Dincolo de aspectul spectaculos al acțiunii și de înțelesurile pur politice ale filmului, acesta are și un profund sens spriritual, pe care cei care nu s-au plictisit, sau nu au părăsit televizorul pentru a face incursiuni prin bucătărie ori prin cămară, l-au putut descoperi.
Principalul erou al filmului, un polonez care a fost condamnat la Moscova pentru spionaj, a avut o motivație cu totul specială să încerce totul pentru a supraviețui. Acuzațiile erau complet inventate, însă au fost susținute de mărturia demascatoare a soției protagonistului, care fusese torturată în prealabil. Ei bine, tânărul polonez a luptat, cu succes, pentru propria-i supraviețuire, deoarece știa că soția lui nu se va putea ierta, singură, niciodată. Așadar, el era cel care trebuia să trăiască, deoarece, dacă el ar fi murit, „nu mai avea cine să o ierte”. Ceea ce se și întâmplă, peste câteva decenii, atunci când climatul politic s-a schimbat fundamental și cei doi s-au putut reîntâlni.
În masiva lucrare din anul 1973 a lui Aleksandr Isaievici Soljenițîn (1918-2008), care poartă celebrul titlu „Arhipelagul Gulag”, cele mai absurde acuzații de spionaj, aruncate de anchetatorii sovietici asupra deținuților din imensul Gulag stalinist, abundă la tot pasul. Iar faimosul scriitor și disident rus a știut să le ridiculizeze într-un mod antologic, în opera sa, care a provocat masive și sincere procese de conștiință multor simpatizanți comuniști, de bună credință, din Occident.
Priviri strecurate printre paginile cărților: ce știe Ioan Mircea Pascu, fost ministru al Apărării?
Există, totuși, în această carte, un fragment care are directă legătură cu România, dar care, nu știu cum, trece cam neobservat la noi. Hazardul mutărilor periodice de colo-colo, prin imensul Gulag asiatic, l-a adus, la un moment dat, pe Soljenițîn în imediata vecinătate a unui personaj complet neinteresant: „Lângă mine s-a tras un omuleț oacheș, cu părul negru ca smoala, cu ochi frumoși ca de femeie: două vișine negre, dar cu un nas imens, care îi pocea chipul până la caricatură. Am stat lungiți unul lângă altul, douăzeci și patru de ore, fără să ne adresăm vreun cuvânt, pe urmă a găsit un prilej să mă întrebe: «Drept cine mă luați?».
Vorbea o rusă curentă, corectă, dar cu accent. Am stat în cumpănă: parcă avea ceva caucazian. A zâmbit: «Mă dădeam ușor drept georgian. Îmi spuneau Iașa. Toți râdeau de mine. Eu strângeam cotizațiile de sindicat». L-am examinat. Într-adevăr, o figură comică: un bondoc, fața disproporționată, un zâmbet blând”.
Cu alte cuvinte, caricaturalul deținut își contempla propria irelevanță. Este momentul în care Soljenițîn și, pe urmele lui, cititorul din zilele noastre, rămân uimiți: „Brusc, s-a încordat, trăsăturile i s-au ascuțit, ochii i s-au contractat și m-au străpuns, spintecându-mă ca o lovitură de sabie: «Sunt agent de informații al marelui stat-major al armatei române, locotenent Vladimirescu!». Am tresărit auzind această bombă. După ce cunoscusem aproape două sute de pseudospioni, n-aș fi crezut în ruptul capului că o să întâlnesc unul adevărat, gândeam că așa ceva nici nu există”.
Priviri strecurate printre paginile cărţilor (II): Cum îşi creşte Praga cota turistică
După momentul revelației, urmează istorisirea, de către spionul român, a unei serii de întâmplări incredibile, incluzând temeinica lui pregătire, de la o vârstă foarte fragedă, de către celebra „secție de informații” a armatei române, în vederea infiltrării în U.R.S.S. și, ulterior, adunarea de informații, recrutarea de informatori din rândul sovieticilor și sabotarea efortului de război al Armatei Roșii. Ba chiar înlesnirea ocupării facile a șantierului de construcții navale din Nikolaev, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
Uluit, deținutul Soljenițîn și-a declarat chiar îngrijorarea pentru eventualitatea în care s-ar putea întâlni, după eliberare, cu spionul român, la care a primit, din partea acestuia, un răspuns la fel de neliniștitor. În orice caz, celebrul autor de mai târziu subliniază impresia cu care a rămas, de pe urma neașteptatei întâlniri: „În toată această lungă cronică de închisoare, nu mi-a fost dat să întâlnesc un spion adevărat. În cei unsprezece ani de închisori, lagăre și exil, aceasta a fost unica întâlnire de acest fel, alții însă n-au avut niciuna. Benzile noastre desenate apărute în tiraje uriașe prostesc tineretul, băgându-i în cap că Organele prind numai astfel de oameni”.
Un misterios spion român
Momentan, nu știu dacă acest extrem de misterios spion român a fost identificat, la noi, sau dacă va fi identificat, cu adevărat. La un moment dat, dacă lucrurile nu stau astfel, voi încerca să o fac. Dar chiar și dacă episodul relatat în „Arhipelagul Gulag” ar fi complet inventat de către autor (foarte puțin probabil), ori inspirat de un soi de actor mitoman, sau unul atins de nebunie, faptul că tocmai România a fost aleasă, într-o carte mai mult decât celebră, pentru a da un exemplu de activitate de spionaj reală și de mare succes, desfășurată și pe o perioadă lungă de timp, pe aproape nemărginitul teritoriu al Uniunii Sovietice, spune destul de multe și nu ar trebui să ne lase indiferenți. Și, trebuie spus și asta, nu este singurul fragment din operele lui Soljenițîn care este favorabil României.
În orice caz, destule dintre acțiunile celebrului S.S.I. al României rămân și astăzi învăluite în mister și probabil că așa vor și rămâne. Contribuie, la acest rezultat, atât tăcerea încăpățânată a ultimilor veterani supraviețuitori ai Serviciului Secret (ulterior, Special) de Informații, care, chiar și după împlinirea termenilor de declasificare, s-au menținut în poziția că „este angajamentul nostru față de statul român și nu vom vorbi despre el”, cât și modul evaziv de redactare a multor documente rămase de pe urma activității Serviciului. Iar astăzi, așa cum se spune în debutul celebrului film „Stăpânul inelelor”, care a făcut senzație în anii 2000, „mult din ceea ce a fost s-a pierdut, deoarece nu mai trăiește nimeni care să își amintească”.
Cine au fost acești eroi din umbră?
Printre cititorii mai pătimași ai literaturii de spionaj, au o oarecare circulație versiunile eroice promovate de scriitori ca Haralamb Zincă, Paul Carpen sau Victor Niță, despre infiltrarea de lungă durată a serviciilor secrete străine cu agenți pe deplin conspirați ai S.S.I., acțiune care ar fi fost demarată la inițiativa celebrului șef interbelic al Serviciului (între 1924-1940), Mihail Moruzov. Chiar dacă nu trebuie să credem tot ceea ce citim, sunt convins, pornind și de unele indicii detectate în documente, că astfel de acțiuni au fost realizate, din timp, nu numai pe teritoriul sovietic, ci și în cel controlat de Germania nazistă.
Cine au fost acești eroi din umbră, care și-au asumat nu numai obligatoriul anonimat, ci și judecata, uneori nemeritată, dar inevitabilă, a posterității, care nu poate cunoaște „ce i-a mânat pe ei în luptă”?
Iar SOLJENIȚÂN a fost FOLOSIT în Orb de către KGB. A fost SINCER, dar după CE i s-a SPUS TOT a virat-o MULT către ADEVĂRUL InConvenabil al DeDeSUBTurilor Loviluției Bolșevice. De AIA Occidentul Democratic s-a lepădat de Dânsul …
At trebui CITIT în ACEASTĂ Cheie de către Mulțimea de IGNARI care se dau Analițti Politici.
Soljenițîn nu a fost kaghebist, nici controlat de către KGB; de abia la bătrânețe i-au găsit un punct vulnerabil: Soljenițîn a fost profund atașat de imperiul rus. Opinia lui despre diferitele naționalități întâlnite în Gulag a fost modelată de prejudecățile lui naționaliste. Pentru imperialiștii ruși România este ceva ce nu ar fi trebuit să existe. Nu e de mirare, pentru că statul român a fost creat de marile puteri occidentale tocmai ca o barieră în calea expansiunii ruse în Balcani. Un spion român unic prin autenticitate se potrivește perfect cu narațiunea imperială rusă care privește România cu ostilitate neascunsă.
Pardon! Moruzov era SPION Sovietic, ămpreună cu Regele GOLAN Carol al Doilea și „Ofițerului LUI Poltic de Control, Amanta Regală UNICĂ Elena”. De Aia „LEGIONARII” Sinceri care l-au răzbunat pe Căpitan NU s-au atins de Comuniști, între care ȘI Ceaușescu, deși ȘTIAU TotCerebuia, erau pe același Culoar de Pușcărie.
Ce ia manat pe ei in Lupta? Romania..
Asa e! Dincolo de regimuri trecatoare si conducatori trecatori, asta e tot ce-ti ramane in minte si in inima