Priviri strecurate printre paginile cărţilor (V): Revoluția de la Budapesta, interpretată de Haralamb Zincă 

 Într-un climat, care, în ceea ce privește politica internă din Ungaria, se menține aproape la fel de tensionat ca și înaintea recentelor alegeri legislative din țara vecină, se împlinesc, chiar zilele acestea, șapte decenii de la revoluția antisovietică și anticomunistă de la Budapesta. Actualele rivalități și răfuieli politice, parcă tot mai dure, din țara vecină nu pot, firește, eclipsa, cu totul, importanța aniversării evenimentelor istorice de prim rang. Dacă s-ar întâmpla astfel, Ungaria ar călca pe urmele României și nu cred că le doresc, celorlalți consângeni ai mei, să se inspire tocmai din aspectele negative, nu din cele pozitive, ale vieții publice de la noi.

Anul 1956 s-a constituit într-unul din vârfurile Războiului Rece, prin crizele internaţionale care s-au produs atunci. Acestea au afectat atât „Estul”, cât şi „Vestul”, însă emoțiile cele mai durabile, în plan european, s-au dovedit, cel puțin până acum, cele provocate de neașteptatele mișcări revendicative apărute în partea dominată de sovietici a continentului.

Unul din vârfurile Războiului Rece

Deşi, din punctul de vedere al Estului, anul 1956 părea să înceapă sub auspicii optimiste, ceea ce s-a demonstrat, până la urmă, în acel an, a fost faptul că destinderea internaţională şi condamnarea, pe plan național, a crimelor staliniste nu erau suficiente. Tensiunile au răbufnit în mai multe puncte din Estul Europei, cu o forţă greu de anticipat. A fost, mai întâi, revolta de la Poznan, începută la 23 iunie, înăbușită într-un mod sângeros. A urmat, începând din 23 octombrie, veritabila revoluţie din Ungaria, un eveniment care a provocat mult mai multe victime, de ambele părți și care a pus, realmente, sub semnul întrebării însăşi supraviețuirea regimului comunist. A fost necesară, în acest sens, salvatoarea intervenţie, la scenă deschisă, a trupelor sovietice. Dacă în Polonia autorităţile au reusit să localizeze conflictul, în Ungaria s-ar fi putut produce consecinţe mult mai grave pentru interesele Moscovei şi ale comunismului internaţional. Practic, deși părea încă devreme pentru așa ceva (deoarece ideea comunistă nu își pierduse, încă, forța de atracție), nu putea fi exclus un moment de „ruptură” care să ducă la prăbușirea sistemului de inspirație sovietică din Estul Europei. Un eveniment care s-a produs, până la urmă, abia cu trei decenii mai târziu.

Un scriitor extrem de talentat

Haralamb Zincă (Hary Isac Zilberman) a fost un scriitor extrem de talentat, autorul a nenumărate romane de spionaj și polițiste. Unul atât de iscusit în ale scrisului, încât, așa cum se spune în prezentarea lungii serii de romane reeditate la Editura Publisol, „anchetatorii profesioniști îi cereau sfaturi pentru rezolvarea unor cazuri reale”. Nu este, deci, de mirare că romanele și nuvelele acestuia se bucură, chiar și astăzi, de un real succes în rândul cercului larg de cititori.

Recitite acum, romanele lui Haralamb Zincă nu sunt numai o sursă de suspans consistent, augmentat de întorsăturile neașteptate ale situațiilor și de rotirea personajelor în rolul de suspecți (aceste cărți nu au un „tipar” ușor identificabil, așa cum se întâmplă în cazul unor maeștri actuali ai genului, extrem de promovați). Iar principalul lor rezultat, pentru memoria selectivă a cititorului, cred că nu este benigna acumulare de descrieri ale fermecătoarelor personaje feminine, deși apariția lor este o constantă în scrierile lui Zincă.

Aceste romane sunt și o cale folositoare în ceea ce privește reconstituirea stărilor de spirit din deceniile regimului comunist. Chiar dacă autorul scria de pe poziții foarte prietenoase Securității (ale cărei cadre, precum căpitanul Lucian, ori maiorul Panait, apărute ca personaje de roman, nu se sfiau să invoce, în mod repetat, numele real al autorului), recunoașterea proliferării unor ocupații și apucături considerate ca subversive ori retrograde, care deseori implicau fermecătoare personaje feminine, era grăitoare, din acest punct de vedere.

Mai mult decât atât, aceste lecturi pot sta la baza unor eventuale interpretări asupra modalităților prin care regimul însăși căuta ca, prin intermediul unor lucrări de mare tiraj, să influențeze percepția publicului asupra unor evenimente de mare importanță pentru destinul regimului comunist. Nu vreau defel, prin aceasta, să sugerez că Haralamb Zincă ar fi obișnuit să scrie la comandă, căci era prea talentat pentru a depinde de așa ceva (existența unei comenzi a fost recunoscută în cazul unui roman din 1974, „Supersonicul 01 decolează în zori”, însă acesta nu avea legătură cu problematica specifică Securității, fiind dedicat aviatorilor militari români). Nici nu vreau să sugerez că Zincă, el însuși personajul principal al unei biografii personale destul de spectaculoase încă dinaintea comunizării României, nu ar fi fost sincer în adeziunea lui ideologică. Totuși, dacă până și personajele literare create de Zincă îi menționează acestuia numele, cu ajutorul unui simpatic artificiu literar (maiorul Panait, de pildă, își exprima, nici mai mult, nici mai puțin decât speranța că acesta îl va ajuta, după pensionare, să își redacteze memoriile), ar fi cât se poate de logic ca și instituția cât se poate de reală, numită Securitate, să fi fost atentă la efectul public al editării literaturii de spionaj produsă de talentatul scriitor născut la Roman, la 4 iulie 1923. În fond, putem intra și noi în jocul imaginației și să analizăm, în scop așa-zicând literar, modul în care se manifesta această atenție și cum anume cititorii puteau fi, extrem de discret, manipulați, în vederea însușirii anumitor interpretări ale unor evenimente majore, care, la ora aceea, încă nu fuseseră învăluite în cețurile uitării.

Sfârșitul spionului fantomă

Apărut în anul 1963, romanul „Sfârșitul spionului fantomă” este o captivantă poveste despre rivalitatea unor servicii „imperialiste” de spionaj (vest-germanii, foști naziști, pe de o parte, anglo-americanii, capitaliști sadea, de cealaltă), care se manifesta și pe teritoriul României, prin activarea unor vechi spioni și recrutarea altora, ca și printr-o pasionantă cursă pentru capturarea unei arhive secrete rămase, la noi, de pe urma Abwehr-ului care a activat și aici, în Al Doilea Război Mondial. Nu această cursă între rivali, care a fost câștigată, firește, de Securitate, vreau să o remarc aici, ci interesantele mesaje, vizând consacrarea unor versiuni ideologizate asupra evenimentelor internaționale, care sunt strecurate în text. Când anume se petreceau, în romanul lui Zincă, spectaculoasele evenimente? Fix în anul 1956, mai precis în primăvara lui, atunci când, prin parcurile bucureștene, au fost împușcați, pe rând, trei bărbați cu identități false, cazul fiind rapid preluat de către Securitate.

Ca și când ar fi știut ceea ce avea să se întâmple la Budapesta (și, în 1963, desigur că știa… ce se petrecuse acolo, cu șapte ani în urmă), maiorul Panait îi atrăgea, cu blândețe, atenția lui Lucian Viziru, pe care îl însărcinase cu anchetarea morții celor trei bărbați (dovediți, finalmente, niște spioni hitleriști ce rămăseseră, după război, în România, sub identități false), că nu se folosește de ocazia investigației pe care o făcea pentru a anticipa gravele evenimente ce erau în pregătire, pe plan internațional: „Aș fi vrut ca analiza întreprinsă de dumneata în raport să meargă ceva mai departe. Aș fi vrut să-ți pui această întrebare: <<De ce acum, și nu altă dată, s-a produs moartea a trei agenți, se pare importanți, ai unei puteri străine?>>. Să întrevedem motivul asasinării lor. De care evenimente politice putem lega aceste trei întâmplări? Raportul dumitale este lipsit de perspectiva politică necesară rapoartelor noastre. Ce a determinat dușmanul din umbră să ne arunce în cale cadavrele a trei agenți? Aceste întrebări trebuie să ne neliniștească, deoarece neliniștea noastră nu-i rodul unor slăbiciuni, ci izvorăște din dorința fierbinte de a anihila la vreme orice lovitură a dușmanului. De altfel ți-ai putut da seama că cercurile imperialiste și-au și intensificat propaganda anticomunistă, că provocările lor se țin lanț. Aș spune că sunt în căutarea unor fisuri, pentru a lovi în noi, în cuceririle noastre revoluționare. Această realitate politică trebuie să ne ducă la aprofundarea faptelor stabilite de dumneata”. Aceasta îmi pare a fi o aluzie clară la revoluția de la Budapesta, identificată drept exploatarea din exterior a unei „fisuri” din lagărul sovietic.

Maiorul simțea, sau presimțea evenimentele care urmau să se întâmple în țara vecină, cititorul subînțelegând că ele, în absența eficientei activități preventive a Securității, s-ar fi putut petrece și la noi, la o scară mai mare (manifestările de protest din orașele românești, care nu au lipsit în 1956, au fost rapid reprimate): „Panait era convins că  cele trei cazuri nu închideau un capitol, ci deschideau un altul, foarte important. N-avea încă suficiente date pentru a-l demonstra, dar simțea din plin prezența acestui adevăr. Asasinarea într-un răstimp scurt a trei inși suspecți îi crea o stare de continuă neliniște, îi spunea că undeva, pe teritoriul țării, s-a produs reactivarea bruscă a unor dușmani”.

Desigur, interpretarea retroactivă sau reinterpretarea evenimentelor de dată recentă se petrecea des pe vremea regimului comunist, dar nu este un fenomen caracteristic numai acestuia. Chiar în vremea guvernării lui Viktor Orbán, interpretarea oficială a revoluției de la Budapesta a suferit unele modificări, odată cu îndepărtarea din centrul capitalei a statuii lui Imre Nagy, primul-ministru susținut de revoluționari, care s-a dovedit a fi fost, mai înainte, un zelos informator al N.K.V.D.-ului stalinist. Haralamb Zincă însuși, în romanul intitulat „Un glonte pentru rezident”, prin care, în 1975, își propunea să continue acțiunea din „Sfârșitul spionului fantomă”, plasează, prin afirmațiile unui insolit personaj, arestarea lui Richard Brooke cu patru ani mai devreme, în 1952, ceea ce nu mai putea pune „reactivarea bruscă a dușmanilor”, intuită de maiorul Panait, decât cel mult în legătură cu evenimente mult mai puțin periculoase, pentru supraviețuirea sistemului comunist, decât a fost revoluția budapestană, cea care este rememorată în aceste zile.