Dronele, televiziunile şi omniscienţa noastră

Mulţi, inclusiv dintre cei care nu erau prea glumeţi, au şi crezut asta, ceea ce ducea la discuţii interminabile, dar benefice, în special pentru vânzătorii de bere. Astăzi, se pare că avem fericirea de a fi dobândit un nou domeniu în care ne pricepem cu toţii. Nu este orişice fel de pricepere, ci una din acelea care vin din omniscienţă. Nu e măcinată de îndoieli, e scutită de actualizările periodice ale informaţiei şi nu cunoaște variaţii în ceea ce priveşte fondul de cuvinte pe care le utilizăm, pentru a ne exterioriza, constant, omniscienţa.

Dronele folosite în războiul din Ucraina se află în centrul acestei bruşte iluminări colective.  Mai precis, din succesiunea mobilizatoarelor ştiri despre loviturile aplicate de părţile combatante (în special de cea ucraineană), utilizând drone aeriene şi marine, de foarte multe ori chiar aşa-numitele „roiuri de drone”, presa noastră a dobândit convingerea absolută că nimic altceva nu mai contează, în războiul modern, decât dronele. „Astăzi, războiul se duce cu drone”, auzim mai în fiecare seară  la televizor. Bun, de asta suntem şi noi convinşi. Şi credem că nu degeaba, în foarte multe ţări, se investeşte în proiectarea şi construcţia de drone, care sunt și mult mai ieftine decât costisitoarele rachete.

De aici încolo însă, ceea ce tot auzim începe să semene mai mult cu un fel de poezie recitată fără niciun entuziasm, dar cu mult năduf. Atât de departe a ajuns influenţa acestei „picături de apă chinezeşti”, căzute în mai fiecare seară, încât auzim des şi pe tren, şi la metrou aceleaşi alegaţii. Mulţi cetăţeni, oameni simpli, par astăzi convinşi că războaiele constau numai în „duelurile” duse prin intermediul dronelor, iar dotarea armatelor trebuie să constea numai în burdușirea depozitelor cu drone.

Dacă pe moderatorii emisiunilor de dezbatere politică îi mai putem înţelege, deoarece probabil că televiziunile lor au o linie editorială de care ei se ţin, mai multă mirare ne provoacă invitaţii moderatorilor. Uneori, aceştia îşi iau o pauză de (presupus) efect, iar alteori recită în mod precipitat.

Și în a doua situație, însă, ei vorbesc la fel de mecanic ca atunci când îşi iau pauză. În ambele cazuri, ei reiau, la infinit, aceeaşi idee, folosind, invariabil, exact aceleaşi cuvinte. Nu adaugă niciodată nimic de la ei. Măcar sfielnicul „după părerea mea”, dacă nu ceva argumente, cât de cât. Cred că am auzit de câteva zeci de ori poezia asta, într-un interval destul de mic de timp. Desigur, în acest fel sunt ridiculizate toate achiziţiile făcute de armata română, pe motiv că „luăm şenilate”, nu (doar) drone.

Eu nu spun că achiziţiile făcute din împrumuturile contractate prin SAFE nu merită criticate, ba chiar dimpotrivă, însă această veritabilă monomanie te pune pe gânduri. Te face, cel puţin, să te întrebi care e acel organism de specialitate care a analizat şi, apoi, a decretat că, de azi încolo, nu mai sunt necesare nici blindatele, nici tancurile, nici avioanele, nici personalul militar însuşi, ci numai şi numai dronele?!

Evoluţia pe care au provocat-o aceste aparate dirijate de la distanţă a fost, într-adevăr, una majoră în ultimii ani şi ea nu poate fi ignorată. După ce, pentru prima oară, au fost folosite mai serios în războiul din 1999, dus de NATO împotriva Iugoslaviei restrânse (însă aproape că numai pentru spionaj aerian), momentul lor de glorie a venit în toamna anului 2020, cu ocazia celui de al doilea război din Nagorno-Karabah, când azerii au zdrobit rezistenţa separatiştilor armeni cu ajutorul, de astă-dată foarte preţios în luptă, al dronelor de fabricaţie turcească. Acelaşi tip de drone, numite Bayraktar, a fost folosit şi de ucrainieni, după declanşarea invaziei ruseşti din februarie 2022, iniţial cu destul de mare succes.

În 1999, dronele erau numite avioane fără pilot şi costau, dacă nu mă înşeală memoria, câte un milion de dolari. La vremea acea, ziarele din România au publicat şi fotografii cu astfel de aeronave, care fuseseră doborâte de armata iugoslavă. Ne miram, atunci, aflând despre existenţa acestor minuni de avioane fără pilot, dar şi de minunăţia de artilerie antiaeriană a sârbilor, care, pe lângă avionul „invizibil”, reuşea să doboare şi astfel de minuni ale tehnicii moderne.

Așadar, este vorba, realmente, de o modificare esențială a câmpului de luptă. Totuși, nu este o modificare ce înlocuiește lupta. De altfel, orice armă nouă care apare determină apariția unei arme de răspuns, însă, în decalajul de timp care se crează, cel care deține arma nouă capătă un avantaj. Dacă vorbim despre dronele Bayraktar, acestea au părut imbatabile în războiul din Nagorno-Karabah, ele erau, încă, un mijloc de luptă formidabil la începutul celui din Ucraina, însă, dacă ne concentrăm puțin, ne dăm seama că nu am mai auzit nimic despre ele, de câțiva ani.

Asta pentru că trupele ruse au învățat rapid cum să le anihileze, iar noile tipuri de drone, apărute în timpul acestui război, sunt net superioare produselor turcești. Industria puterii regionale conduse de Erdogan rămîne, însă, cu meritul că s-a aflat, în bună măsură, la originea acestei mutații suferite de câmpul de luptă.

Pe de altă parte, dacă blindatele, tancurile, ba chiar avioanele ar fi devenit inutile (așa cum se spune pe la televiziunile noastre), atunci prima care ar fi trebuit să renunțe la ele este nu armata României, ci acea armată care este cea mai puternică din lume. Or, în loc să se întâmple una ca asta, constatăm că cea mai puternică armată a lumii, cea americană, a folosit vechile tipuri de arme, nu mai departe de anul acesta.

Trupele americane concentrate în zona Golfului Persic erau din plin dotate cu astfel de „vechituri inutile”. La drept vorbind, şi despre elicoptere s-a spus, la fel de apodictic, în primăvara lui 2022, că vor dispărea şi din războaie şi din dotările armatelor, deoarece sunt doborâte cu rachete şi cu aruncătoare mobile. Şi iată că, în primăvara lui 2026, armata americană i-a salvat tocmai cu ajutorul elicopterelor pe piloţii avioanelor doborâte de puternica antiaeriană a iranienilor.

Surprinzător, poate, unele semne de raţiune vin din partea guvernului nostru. În contextul dezbaterilor privind cheltuielile din SAFE, ministrul Apărării a încercat să explice faptul că dronele sunt moralmente perisabile, în condiţiile rapidei lor evoluţii tehnologice, iar cele pe care le vom cumpăra ar zace în depozite, în timp ce maşinile blindate, şenilate sau nu, sunt extrem de necesare şi mai uşor de menţinut la standardele tehnice dorite, care se perimează mult mai încet.

La urma urmei, credinţe naive de felul celor care se manifestă acum, extrem de puternic, legat de drone, au mai fost şi în trecut. Prin anii `60, în unele documente ale Securității erau surprinse, ocazional, și unele opinii conform cărora armele moderne utilizate în Vietnam ar fi făcut inutile dotările din trecut ale armatelor lumii. Teoria nu s-a confirmat nici atunci, deoarece, deși aceasta este, în orice război modern, esențială, nu este suficient să dispui de o mare putere de distrugere de la distanță.

Războaiele se poartă în special pentru controlul teritoriilor, iar acest lucru nu se poate face decât cu trupe care să preia controlul la sol, eliberând sau, dimpotrivă, ocupând teritorii. În ciuda loviturilor aeriene inițiale, care au decapitat statul advers, actualul război contra Iranului, dus de Statele Unite și de Israel, a intrat în mare impas atunci când aliații s-au aflat în fața deciziei de a debarca trupe terestre pe teritoriul iranian. De altfel, nici în Ucraina războiul nu este purtat, nici pe departe, numai cu drone, astfel încât acesta va fi câștigat de acea parte care, în final, va obține și va menține controlul teritoriilor, cu trupele terestre.

Așadar, deși este esențial nu numai să cumpărăm, ci să și producem drone militare, cred că ar fi bine să fim mai puțin apodictici, sau unilaterali, dacă, într-adevăr, ne dorim ca evenimentele care se coc, în unele părți ale lumii, să nu ne prindă pe (cel puțin un) picior greșit.