Rezerva de război construită de Cuza. Hala Unirii, depozitul strategic al Bucureștiului

Dar Hala Unirii, acest edificiu ridicat în secolul al XIX-lea, nu era însă doar un spațiu pentru comerț, ci și o rezervă strategică de hrană și medicamente pentru Capitală.

Hala Mare era simbol al modernizării Bucureștiului, fusese construită pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și finalizată în timpul domniei regelui Carol I.

Hala Mare era inspirată de marile piețe acoperite ale Parisului și a devenit foarte repede un adevărat reper urban.

Ideea ridicării unei hale moderne în centrul Capitalei a fost ideea antreprenorului francez Alexis Godillot.

El este cel care a contractat lucrarea cu Primăria Bucureștiului, într-o perioadă în care orașul își căuta identitatea europeană. Astfel, proiectul era mai mult decât o investiție practică.

Lucrările au început în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

În epocă aveau loc reforme și transformări importante. Construcția a fost finalizată în 1872, în timpul lui Carol I. Era perioada când România își consolida atât instituțiile, cât și infrastructura.

Hala Unirii a fost concepută după modelul celebrelor hale pariziene, cunoscute sub numele de Les Halles, glorificate de scriitorul Émile Zola în romanul „Le Ventre de Paris”, scrie bucuresti.ro.

Și, pe același model, hala bucureșteană avea să împărtășească, peste decenii, o soartă asemănătoare. Va fi fost demolată în numele sistematizării urbane.

Amplasată în apropiere de Hanul lui Manuc, în Hala Mare se comercializa în primul rând carne.

Era un spațiu modern, format dintr-o structură metalică, având proporțiile echilibrate și un acoperiș amplu, care o transformau într-un spațiu cu adevărat modern pentru acea vreme.

Era funcțională și ingenioasă, adaptată exigențelor unei Capitale aflate în expansiune.

Piața Unirii se dezvoltă pas cu pas

Complexul din Piața Unirii s-a dezvoltat apoi în deceniile care au urmat.

În 1887 a fost construită Hala de pește. Avea bazine speciale pentru păstrarea peștelui viu, ceva remarcabil atunci, iar în 1899 a apărut și hala de păsări. Mai târziu, hala de fructe, o fabrică de gheață și pavilioane pentru zarzavaturi și lactate.

Devenise un adevărat centru alimentar al Bucureștiului.

În 1903, acest ansamblu ajunsese la maturitate, Hala Unirii era nu doar un spațiu comercial, devenise infrastructură vitală pentru oraș.

Dincolo de aspectul său estetic și de eficiența organizării interioare, construcția avea o calitate practică esențială: funcționa ca o uriașă cămară urbană, arată sursa citată.

În subsol, instalațiile frigorifice erau dispuse pe mai multe niveluri, alimentele fiind astfel păstrate în condiții optime. Mai târziu, aceste instalații au fost modernizate, ținând pasul cu progresul tehnologic.

În caz de război sau alte nenorociri, Hala Unirii putea susține aprovizionarea Capitalei cu hrană și chiar medicamente.

Hala Unirii era, în esență, o adevărată rezervă strategică. O garanție a supraviețuirii urbane într-o epocă marcată de conflicte și instabilitate.

Un sistem complex de depozitare

Puțini bucureșteni puteau intui însă ce se afla sub forfota zilnică a comercianților și cumpărătorilor.

Subsolurile halei erau dotate cu instalații frigorifice performante pentru vremea aceea, fiind capabile să conserve tone de alimente.

Organizate pe mai multe niveluri, ele puteau acoperi stocuri.

Chiar și în vara anului 1987, după începerea demolărilor din anii ’80, instalațiile încă funcționau.

Un paradox al istoriei

Orașul își distrugea trecutul în numele unei viziuni ideologice, dar subsolurile halei se încăpățânau să adăpostească rezervele de hrană.

Sub aceste niveluri trăiau și câteva sute de pisici, iar când s-a turnat placa de beton peste subsol, au fost îngropate. Asemenea memoriei unei epoci.

Anii ’80, anii demolărilor

În ianuarie 1985 începeau transformările dramatice. Demolarea Spitalului Brâncovenesc, Institutul Medico-Legal.

Ceaușescu voia să elibereze terenul. Voia să construiască Casa Poporului și Marele Bulevard Victoria Socialismului.

În vara anului 1986, Piața Unirii a fost supusă unei transformări radicale.

Biserica Sfântul Ioan Nou, ridicată în secolul XVIII, a fost translatată 23 de metri, folosind metoda ingenioasă a inginerului Eugeniu Iordăchescu, apoi ecranată de blocuri masive din beton.

Magazinul Unirea, ale cărui fațade originale din aluminiu și sticlă încă rezistau, urma să fie și el modificat. Hala Unirii a fost ultima demolată.

Potrivit mărturiei arhitectei Mariana Croitoru, publicată în revista Uniunii Arhitecților din România, demolarea s-a desfășurat treptat.

A fost îndepărtată tabla de pe acoperiș, apoi a fost demontată structura metalică. În vara lui 1986, hala a fost martor tăcut al trecutului, asistând cum noile blocuri se ridicau amenințător în jur. Până într-o zi, când a dispărut complet.

Între 1986 și 1987, vechea hală de lângă Hanul lui Manuc a fost rasă de pe fața pământului, pe locul ei a apărut un parc.

Era privită cu neîncredere, o considerau… blestemată.

Dispariția sa a lăsat nu doar un gol fizic…

Simbol al modernizării din secolul al XIX-lea, Hala Unirii a fost mai mult decât un spațiu comercial.

Infrastructură strategică, Hala Unirii a susținut economia locală, fiind totodată rezervă vitală pentru oraș în vremuri de restriște.

Dispariția sa a lăsat un gol nu doar fizic, ci și simbolic, memoria sa fiind sacrificată în numele progresului.

Trecând prin Piața Unirii, puțini vor fi știut istoria halelor, cu forfota lor și mirosul de pește proaspăt, strigătele negustorilor sau răcoarea subsolurilor pline de provizii.

Dar istoria acestui loc continuă să existe, însă ascunsă sub asfalt și beton. Ea amintește de o vreme în care Bucureștiul își construia viitorul, îngăduindu-și însă trecutul.