De ce nu se revoltă parlamentarii?

Cu câteva decenii în urmă, s-au tot făcut analize, unele din ele foarte profesioniste, referitoare la disponibilitatea şi la capacitatea românilor de a se revolta. Nu neapărat cele mai favorabile, dar cu siguranţă că cele mai comprehensive analize de acest fel au fost confirmate. Şi cu siguranţă că acest tip de analize sunt elaborate, în continuare, pe aceeaşi temă (sau şi pe ea).

Românii rămân un popor uşor paradoxal, care deseori pare adormit de tot, dar care se revoltă şi face „poc”, şi încă într-un mod destul de asurzitor, atunci când te aştepţi mai puţin. Tocmai de aceea, analizele cu pricina trebuie să fie, neapărat, comprehensive şi cerebrale, nu doar să se bazeze pe inventarierea datelor de suprafaţă existente în prealabil şi pe colportarea repetitivă a opiniilor care au fost deja emise.

La noi, este foarte populară ideea că diversele medii profesionale „nu pot fi mai bune decât societatea din care fac parte”, sau „pe care o reprezintă”. Această teorie are unele virtuţi, dar mi se pare că e cel puţin serios amendabilă. Este, însă, un subiect separat.

Ilie Bolojan și-a depus candidatura pentru șefia PNL.

În principiu, ocupaţia de politician, în particular cea de parlamentar, nu este o meserie. Totuşi, dacă ţinem cont de faptul că mulţi dintre politicieni se află de zeci de ani în poziţii politice, o putem asimila, de facto, unei meserii. Iar dacă adăugăm, lângă acest fapt obiectiv, şi o alegaţie valorică, anume aceea că, cel puţin la noi, cel mai adesea, a fi politician nu înseamnă o vocaţie, ori efectul exprimării exterioare a unor convingeri personale, ci o meserie lucrativă, mă şi tem să mă gândesc ce ar ieşi.

În fine, pe drept, sau pe nedrept, impresia majoritară, care s-a consolidat în cadrul societăţii este aceea că politicienii se agaţă cu multă înverşunare de scaune. Ba, uneori, se crede chiar că ei se leagă singuri, cu lanţuri, de jilţurile care exprimă gradul lor de putere în cadrul societăţii. Şi că nu s-ar afla pe acestea pentru a servi interesele societăţii pe care o reprezintă, ci din alte motive, lesne de dedus.

Şi acesta este tot un alt subiect, însă, printre atâta subiecte de care bag seama că fug, se remarcă şi unul care nu prea îmi dă pace, de câteva săptămâni bune. Bântuie în presa noastră, prin urmare şi în discuţiile care se aud pe la colţurile străzilor, o idee care nu îmi pare deloc sănătoasă pentru destinul democraţiei româneşti. Anume, aceea că ar fi „absolut sigur” că „nimeni”, dar absolut nimeni nu ar accepta să îşi piardă mandatul de parlamentar înainte de împlinirea sorocului celor patru ani. Atât de des se aude această idee (formulată, de fiecare dată, exact în aceleaşi cuvinte), încât a devenit o veritabilă mantră a talk show-urilor politice de la noi, aproape ca un fel de „bună seara” care se aude prin studiouri.

Elena Lasconi către N. Dan: cred că veți fi primul președinte

Fiind o idee atât de banală, probabil că, deseori, cei aflaţi în studiouri, în frunte cu moderatorii, nici măcar nu o mai aud. Această presupunere este alimentată şi de lipsa reacţiei celorlalţi prezenţi în studiouri (alţii decât cei care plasează ideea, care sunt, la rândul lor, mereu diferiţi, dar veşnic limitaţi la aceleaşi câteva cuvinte). Asta încă nu ar fi ceva surprinzător, deoarece, în mod frecvent, afirmaţiile care ar putea stârni dezbateri destul de pasionante sunt ignorate chiar de către moderatori, însă cel mai ciudat lucru îmi pare acela că, deseori, sunt de faţă, participanţi la dezbatere, parlamentari, care nu reacţionează defel la auzul afirmaţiei, care e, să recunoaştem, una destul de infamantă pentru ei.

Chiar nu au parlamentarii niciun pic de mândrie de breaslă? Chiar se recunosc ei în succinta descriere a moralităţii lor, care rezultă din afirmaţia că ei, absolut toţi, vor vota absolut orice guvern, numai să nu cumva să îşi scurteze mandatele? Sau au o credinţă, cam naivă, că telespectatorii îi vor elimina doar pe parlamentarii prezenţi în emisiunea urmărită din rândul ariviştilor interesaţi numai de propriile lor scaune şi îi vor blama doar pe toţi ceilalţi confraţi ai acestora? Sau, poate, pur şi simplu, nu le pasă de prestigiul forului reprezentativ, fără a cărui existenţă democraţia nu poate exista?

Ciprian Ciucu nu va candida la funcția de prim-vicepreședinte

Greu de ales între aceste variante, în condiţiile muţeniei lor absolute. Ieşirea din muţenie, în funcţie de conţinutul care i-ar urma, ne-ar putea ajuta să optăm pentru una dintre explicaţiile de mai sus, ori să concluzionăm că e vorba despre o alta, la care încă nu ne gândisem. Totuşi, ar fi de dorit ca cei muţi să realizeze, măcar, faptul că această cultivare, cu obstinaţie, a mizantropiei este o afacere păguboasă, care ne afectează pe toţi, prin diseminarea sentimentului de descurajare şi prin consolidarea ideii lipsei de perspective (de „aici”, sau din „ţara asta”, cum le place analiştilor televizaţi să spună). Exact în acest fel se nasc, uşor-uşor, înclinaţiile către totalitarism.

Pui de scandal în PNL. Bolojan comparat cu Lenin

Fondul afirmaţiei buclucaşe, pe care, în lipsa oricăror reacţii, nimeni nu se simte dator să o argumenteze, emitenţii ei rezumându-se, de fiecare dată, la a o întări cu fals-misterioasa formulă „vă spun eu”, este aceea că parlamentarii vor vota orice propunere de guvern, oricât de proastă se presupune a fi ea, ca să nu se ajungă la alegeri anticipate. Şi totuşi, acest tip de raţionament a fost deja infirmat, chiar de două-trei ori, în ultimele săptămâni. La început, analiştii afirmau, la fel de ritos, că „nu se va depune niciodată moţiune de cenzură” împotriva guvernului Bolojan. Şi ea a fost depusă.

Apoi, analiştii s-au repliat, strategic: „Niciodată moţiunea de cenzură nu va fi votată”. Şi ea a fost votată, ba chiar cu un număr record de voturi, peste orice anticipări. În fine, s-a tot spus, apoi, că guvernul Eugen Tomac va fi votat, absolut sigur. În realitate, lista acelui guvern, deşi elaborată, nici măcar nu a mai fost depusă la Parlament, având în vedere evidenta lipsă a şanselor de a fi votată. În fiecare dintre cele trei cazuri menţionate aici, unicul argument invocat a fost acelaşi: parlamentarii nu vor depune moţiune, sau nu o vor vota, sau vor vota noul guvern, pentru că „niciunul nu ar accepta să se ajungă la alegeri anticipate, ca să nu îşi piardă înainte de termen mandatele, în care au investit”.

Sigur, viaţa internă a partidelor nu mă priveşte şi nici nu e foarte politicos să intri cu vorba, neinvitat, în casa altcuiva. Şi totuşi, mă întreb: de ce nu se revoltă parlamentarii? Măcar împotriva modului, profund păgubos pentru democraţie, în care sunt percepuţi!