Priviri curioase în dosarele Securității (IX): O idee despre Elie Wiesel

O serie de informații presărate, ici-colo, prin documentele Securității, nu revelează fațete necunoscute ale lui Elie Wiesel.

Priviri curioase în dosarele Securității (IX): O idee despre Elie Wiesel

O serie de informații presărate, ici-colo, prin documentele Securității, nu revelează fațete necunoscute ale lui Elie Wiesel.

Deși numele lui este extrem de bine cunoscut, se pare că semnificația activității civice și chiar biografia laureatului Nobel din anul 1986, Elie Wiesel (1928-2016) nu sunt, neapărat, la fel de familiare publicului larg de la noi.

 

În primul rând, sare în ochi versiunea, care circulă cu o încrâncenare demnă de o cauză mult mai bună, după care scriitorul născut la Sighetu Marmației, supraviețuitor al lagărelor de exterminare din Germania și din Polonia ocupată de hitleriști, ar fi un „escroc mondial”, care și-a însușit o identitate străină, confecționându-și, prin urmare, o falsă biografie de victimă a Holocaustului. Această teorie, care reapare, periodic, pe internet, nu se bazează, evident, pe nicio dovadă concretă, ci doar pe susținerile unui cetățean suedez, un evreu de limbă maghiară, care este, însă, la rândul lui, tot un supraviețuitor al Holocaustului. Acuzațiile astfel formulate nu au fost probate în instanță, fapt trecut sub tăcere de cei care le invocă, mizându-se, pesemne, pe faptul că simpla repetiție ar atrage și autoritatea de lucru judecat.

Lăsând la o parte colportarea de zvonuri, purtătoare mai degrabă (fără intenție, e adevărat) ale intereselor mediatice specifice regimului Viktor Orban, putem observa că Elie Wiesel este deseori criticat pentru acțiuni ale altor persoane, săvârșite, în special, după decesul său. În plus, i se atribuie, cu multă insistență, afirmații care nu par să îi fi aparținut, de fapt. În orice caz, aceste suspiciuni par a indica o ignorare a majorității scrierilor lui, care contrazic pretinsele afirmații. Am observat că, în momentul în care vii cu citate clare din cărțile lui Wiesel, care conțin contrariul acelor afirmații, ele sunt întâmpinate cu tăcere, pentru ca, după un oarecare timp, să fie, din nou, reluate vechile clișee. Destul de trist este faptul că, în acest fel, unii concetățeni ai noștri cred, realmente, că ar susține interesele românești, însă buna lor calitate umană (căci aceste reticențe nu sunt inspirate de sentimente antisemite) ne dau credința că lucrurile se vor lămuri, până la urmă.

Prin documentele create de fosta Securitate se regăsesc, ocazional, numele unor mari scriitori din Occident. În momentul în care am întâlnit, pur întâmplător, numele lui Saul Bellow (1915-2005), m-am gândit, instantaneu, deși fără prea mare convingere, să îl caut și pe Elie Wiesel. Ei bine, în urma vizitei pe care acesta, împreună cu soția lui, a efectuat-o în Maramureș, în iunie 1971, pentru a participa la realizarea unui film autobiografic de televiziune care urma să fie transmis în S.U.A., a fost creată o așa-numită „mapă dispecerat”.

Revenind în Sighetul natal, Wiesel a vizitat sinagoga și monumentul dedicat evreilor deportați în timpul ocupației horthyste, dar și comuna Săpânța, fiind, la un moment dat, „filmat pe o cale ferată, vorbind”. Potrivit informării redactate de un funcționar local, care l-a cunoscut cu acea ocazie, marele scriitor era „prof. univ. la Sorbona din Paris și la York din New York. Predă filozofie și face naveta între aceste orașe. Are mai multe cărți scrise despre deportarea evreilor”.

Totodată, vizita la Sighet i-a ocazionat lui Wiesel producerea, la nivel micro, a unei scene care se va repeta, la cu totul alte dimensiuni, în anul următor (cu ocazia vizitei la București a primului ministru israelian, Golda Meir), atunci când, potrivit aceluiași funcționar sighetean, „în jurul autorului s-au strâns mulți evrei dorind să îi vorbească”. Este de menționat că aceste filmări erau realizate cu aprobarea ministerului român de externe. De altfel, în documentele adunate în perioada vizitei în Maramureș a echipei americane de televiziune sunt menționați mai mulți cetățeni de naționalitate română care au fost filmați și intervievați, deoarece aceștia acordaseră ajutor evreilor prigoniți, în timpul ocupației.

Suspiciunea generală, care fusese cultivată de câteva decenii, nu dispărea, însă, ușor. Ea putea genera și mostre aproape antologice de imaginație, precum cea consemnată într-o notă informativă din 8 iunie 1971, referitoare la „turiștii” americani: „Au autorizație de a filma biserica lor, ca monument istoric, apoi au filmat monumentul istoric de la cimitirul evreiesc, unde au fost îngropate săpunurile preparate din grăsime de la evreii care au fost omorâți de fasciști în timpul celui de al doilea război, dar mai mult eu am observat altceva.

Ei fac spionaj! La unul i-am cerut o țigară și mi-a scos din buzunar, de la pantaloni, iar când și-a dat haina la o parte, am observat la șold un aparat, care atunci când a observat că l-am văzut, repede l-a acoperit cu haina ca să nu-l văd”. Posibilele consecințe ale acestei fabulații au fost temperate de un ofițer al Securității, care a scris, pe marginea documentului, că, de fapt, „este vorba de aparate necesare filmării” și că a „văzut personal” așa ceva, în posesia echipei de filmare venite din America.

Se pare, totuși, că astfel de insinuări au avut urmări. Elie Wiesel, ca și vizita lui din anul 1971 mai sunt menționate, în mod neașteptat, în dosarul unui alt etnic evreu, născut tot la Sighet, care emigrase în 1964, pe care o să-l numim M.A. La 10 ani după vizita lui Wiesel, menționată mai sus, M.A. revenise, la rândul lui, pe meleagurile natale, ocazie cu care a fost contactat de către Securitate.

Motivul principal al acțiunii era acela că turistul american, care venise pentru tratament la Băile Ocna Șugatag, „dispune de sume importante în valută, intenționând să se repatrieze în Sighetu Marmației”. Însă atenția ofițerului care realizase contactul a fost reținută și de faptul că potențialul repatriat îl cunoștea personal pe Elie Wiesel „din perioada anterioară plecării în S.U.A., fiind prieteni. Au copilărit împreună în orașul Sighetu Marmației, unde părinții lui Wiesel aveau un magazin cu produse alimentare”. Potrivit lui M.A., Wiesel îi mărturisise modul în care, cu ocazia vizitei pe care o efectuase în România la începutul deceniului al optulea, „ar fi avut <<necazuri>> cu organele de securitate”.

Mai precis, scriitorul deplângea faptul că „Securitatea l-a obligat să-și întrerupă activitatea, plecând imediat înapoi în S.U.A.”, cu toate că „a venit în țară, la Sighet, pentru a face un film autobiografic și a-și strânge material necesar scrierii unei cărți în care să combată atrocitățile horthyștilor împotriva evreilor din zona Sighetului”. Mai mult, deși remarcă faptul că, ulterior acestui episod, Wiesel nu a mai revenit în țara natală, M.A. afirma că acesta „nu s-a lansat în acțiuni contrare României, susținând clauza” (referire la clauza națiunii celei mai favorizate, pe care guvernul american o acordase României, în deceniul al optulea, după o intensă dezbatere politică), dar și că „nutrește sentimente de antipatie față de maghiari, datorită atrocităților săvârșite de horthyști împotriva evreilor”.

În baza raportului din care am citat, în cadrul Securității a apărut o idee despre viitorul laureat al Premiului Nobel, mai precis „exploatarea datelor despre Elie Wiesel la caz, iar după obținerea tuturor informațiilor existente despre acesta, semnalarea lui la grupa operativă externă, pentru influențare pozitivă”.

Deși se pare că Securitatea își pusese ceva speranțe într-o eventuală colaborare cu M.A., acesta nu a mai revenit în țară ulterior anului 1981 (deci, ulterior contactării lui), astfel încât dosarul lui a fost închis, în 1986, cu motivarea că „nu mai prezenta interes”. Adică tocmai în acel an în care Wiesel urma să primească Premiul Nobel.

Probabil că ideea influențării pozitive, de către Securitate, a lui Elie Wiesel a avut legătură cu polemica istorică româno-maghiară, care dădea, în 1981, semne ale unui puternic reviriment. Miklos Grüner, cel care a lansat ipoteza falsei biografii a lui Wiesel, și care fusese contactat de autoritățile suedeze imediat după ce acesta a primit Premiul Nobel, a afirmat, totodată, ceva oarecum ciudat: „Întâlnirea organizată de suedezi a durat 10 minute și a avut loc pe 14 decembrie 1986. Normal că eram doi oameni schimbați, dar el refuza să vorbească cu mine în ungurește, deși în lagăr doar limba aceasta am folosit-o. Mi-a vorbit într-o engleză cu accent franțuzesc”. Nu știu dacă Miklos Grüner a vrut să sugereze, astfel, existența acelor „sentimente de antipatie față de maghiari”, despre care și M.A. îi vorbise ofițerului de securitate care l-a contactat.

În orice caz, afirmația lui mi-a amintit atât de modul, vizibil entuziast, în care Wiesel a recitat la TVR, în anii `90, o poezie românească din Maramureș, cât și de acel mic recipient din porțelan care este expus la Casa Memorială „Elie Wiesel” din Sighetu Marmației, destinat meselor de familie, pe care scrie, aproape cu drăgălășenie: „Csontot kerek” („Cer oase”). Elie Wiesel și-a pierdut familia în timpul deportării, însă casa copilăriei lui, care în 1971, conform documentelor Securității, se afla în paragină și a fost filmată ca atare de regizorul american al filmului autobiografic, a devenit, astăzi, un loc important al memoriei istorice comune, româno-maghiaro-evreiești.

Astfel de informații, presărate, ici-colo, prin documentele Securității, nu revelează fațete necunoscute ale marelui scriitor american originar din România (cel mult, doar unele mai puțin cunoscute la noi). Nu ne rămâne decât să așteptăm apropiata apariție a cărții cercetătoarei Alina Marincean, dedicată operei și, desigur, personalității lui Elie Wiesel, din care cred că vom afla multe lucruri prea puțin cunoscute, până în prezent.

 

Distribuie articolul pe:

5 comentarii

  1. Doar zero (0) comentarii supt acest superb articol publicitar???
    Unde am ajuns Doamne Dumnezeul meu Bibi?
    Nici măcar pe cititorii cotidianului userist Cotidianul USR nu ne mai putem baza ptr măcar 2-3 mii de comentarii pe linie???

    1. Avand in vedere legile adoptate tacit in Parlament, la un astfel de articol nu se poate decat comenta cu un entuziasm tovarasesc, intr-o unitate de mmonolit exprimand admiratia netarmurita fata de faptele de arme ale unor insi care scriau patriotic, cald, in limba maghiara pe vesela, pentru a demonstra inca o data atasamentul fata de valorile romanesti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.