FOTO – VIDEO Ungaria deschide arhivele Securității. România rămâne blocată în propriul trecut. Conferința Amarjar de la Teatrul Nottara și lansarea podcastului „Istoria pe viu”

În timp ce Ungaria face publice datele a aproximativ 60.000 de informatori ai poliției secrete comuniste, România rămâne în urmă cu deconspirarea propriilor arhive. La conferința Amarjar de la Teatrul Nottara, dedicată Revoluției din 1989 și memoriei comunismului, jurnaliști, istorici și cercetători au avertizat că trecutul nu a trecut: lipsa accesului la dosare, blocarea documentelor și manipularea memoriei colective alimentează nostalgia pentru o perioadă de represiune. „Trecutul nu este trecut”, a subliniat Elena Vijulie Tănase, fondatoarea Asociației Amarjar. 

Când Ungaria a decis, la începutul lunii noiembrie 2026, să facă publice identitățile a aproximativ 60.000 de persoane recrutate de poliția secretă comunistă, știrea a avut o rezonanță care a depășit granițele maghiare. Nu este doar o decizie administrativă privind accesul la documente istorice. Este un test al modului în care o societate postcomunistă își privește trecutul, își asumă responsabilitățile și decide dacă adevărul despre represiune poate fi spus fără a fi amânat indefinit.

Pentru România, știrea vine ca o provocare politică și morală. În timp ce Budapesta deschide arhivele și publică nume, pseudonime, date de naștere, adrese și, în anumite cazuri, identitatea ofițerilor care au coordonat informatorii, Bucureștiul rămâne prins într-o discuție incompletă despre dosare, colaboratori, responsabilitate instituțională și memoria Revoluției din 1989.

Tocmai această tensiune a dominat conferința „Revoluția din 1989 și memoria comunismului”, organizată de Asociația Amarjar la Teatrul Nottara, pe 4 noiembrie 2026. Evenimentul a marcat și 70 de ani de la intrarea trupelor sovietice în Budapesta, pe 4 noiembrie 1956, pentru înăbușirea Revoluției maghiare. Data nu a fost aleasă întâmplător: între 1956, 1989 și 2026 se întinde o linie de continuitate a libertății, a represiunii și a luptei pentru adevăr.

Un semnal de la Budapesta

Potrivit BBC, Ungaria a făcut publice, prin platforma nyitottaktak.hu, fișele „Form 6” ale aproximativ 60.000 de persoane recrutate de serviciile secrete comuniste. Documentele includ numele real al informatorului, pseudonimul sau pseudonimele folosite în relația cu aparatul represiv, data nașterii, adresa, numele mamei, motivul recrutării — voluntar, prin șantaj sau constrângere — și numele ofițerului care l-a gestionat. O a doua serie de dosare, cele așa-numite „B-dossiers”, urmează să fie digitizate și publicate în februarie 2027.

Premierul Péter Magyar a prezentat măsura ca pe o promisiune electorala îndeplinită și ca pe un pas necesar pentru vindecarea traumelor lăsate de 45 de ani de comunism. „Le cer tuturor să trateze această publicare întârziată a documentelor cu demnitate și umanitate”, a declarat el, conform sursei citate. „Multe familii vor fi acum confruntate cu informații dificile, adesea legate de o rudă decedată. Este imposibil să procesezi o traumă fără discuție și fără întrebări.”

Totuși, deschiderea arhivelor nu este lipsită de controverse. Criticii avertizează că publicarea numelor, fără o explicare suficientă a contextului recrutării și a activității fiecărei persoane, poate produce judecăți pripite, suferință în familii și noi diviziuni sociale. BBC amintește că, între 1944 și 1990, ar fi fost recrutați aproximativ 150.000–160.000 de informatori în Ungaria, mulți dintre ei sub presiunea pierderii locului de muncă, a accesului la studii, la medicamente sau a amenințărilor privind viața privată.

Chiar și așa, decizia autorităților maghiare ridică o întrebare directă pentru România: dacă o fostă republică socialistă poate alege transparența, de ce procesul românesc de deconspirare rămâne atât de fragmentat, lent și politizat?

„Trecutul nu este trecut”

 La Teatrul Nottara, discuția nu a fost doar despre arhive. Ea a pornit de la Revoluția din 1989, de la modul în care puterea a fost preluată după căderea lui Nicolae Ceaușescu și de la riscul ca memoria comunismului să fie rescrisă prin dezinformare, nostalgie și manipulare.

Elena Vijulie Tănase, fondatoarea Asociației Amarjar, a situat evenimentul într-o perspectivă istorică mai largă:

„În urmă cu exact 70 de ani, pe 4 noiembrie 1956, trupele sovietice intrau în Budapesta. Revoluția Maghiară era zdrobită. Pe 24 februarie 2022, la ora 6.30, ora Moscovei, trupele rusești au invadat Ucraina. 4 noiembrie 2026. Ucraina rezistă. Lumea liberă este alături de Ucraina.”

Fraza ei a condensat una dintre ideile centrale ale serii: istoria nu este un depozit închis, ci o experiență vie. Trecutul comunist, felul în care a fost administrată represiunea și modul în care societatea își amintește victimele au consecințe directe asupra prezentului democratic.

„Trecutul nu este trecut”, a spus Elena Vijulie Tănase în încheierea dezbaterii. „Am scos în evidență la podcastul nostru că trecutul este viu.”

Ce a rămas nerezolvat după 1989

Istoricul și jurnalistul Stelian Tănase a adus în centrul discuției o problemă esențială: Revoluția română nu a produs o ruptură completă cu vechile structuri de putere. În viziunea sa, România nu a avut, în anii ’80, o alternativă organizată comparabilă cu Solidaritatea poloneză.

„România nu era o țară normală, să judecăm după principii de drept”, a afirmat Stelian Tănase. „Sigur că procesul a fost o mascaradă. Trebuia judecat cu avocații apărării, cu martori, dar n-a vrut nimeni acest proces.”

El a susținut că, după executarea lui Nicolae Ceaușescu, puterea a fost preluată printr-o alianță între armată și o parte a activiștilor de partid, iar continuitatea a devenit trăsătura definitorie a tranziției românești.

„Puterea a fost luată de o alianță între armată și activiștii de partid conduși de Iliescu și armata condusă de Stănculescu”, a spus Stelian Tănase.

Pentru el, Revoluția a fost totuși o revoluție, pentru că a schimbat un sistem cu altul:

„Toată lumea spune: a fost revoluție sau lovitură de stat? A fost revoluție, pentru că definiția revoluției înseamnă că se schimbă o rânduire cu alta. Ori noi am schimbat comunismul cu capitalismul.” Dar, a adăugat el, tranziția s-a făcut „cu un preț”.

Securitatea și problema arhivelor

Andrei Galiță, cercetător la CNSAS, a amintit că, în aceeași zi cu conferința, Ungaria a decis să facă publică identitatea a aproximativ 60.000 de persoane care au colaborat cu poliția secretă maghiară.

„Pe lângă multe alte evenimente de astăzi, mai e o zi istorică. Ungaria a decis să facă public identitatea a aproximativ 60.000 de persoane care au colaborat cu poliția secretă de acolo”, a spus Galiță.

„Întrebarea mea, ca om care de 11 ani de zile este în contact cu dosarele și care din 2018 face deconspirări, este: noi încotro? Cum vedeți viitorul procesului de deconspirare a Securității în România zilelor noastre?”

Răspunsurile au fost unanim pesimiste. Ion M. Ioniță a subliniat că deconspirarea rămâne o „mare problemă” nerezolvată și a îndemnat familiile să solicite dosarele proprii ori ale părinților și bunicilor.

„Duceți-vă și cereți dosarele, ale taților, ale bunicilor. E absolut nevoie să vedeți ce s-a întâmplat cu familiile dumneavoastră”, a spus el.

Ioniță a amintit și bătălia pentru Legea nr. 187/1999, cunoscută drept legea Ticu, care a deschis accesul cetățenilor la propriile dosare de Securitate. Potrivit lui, legea a fost „torpilată din toate părțile”, iar unele articole esențiale au fost chiar scoase din text înainte de publicare în Monitorul Oficial.

„A fost o ultimă disperată tentativă de a o știrbi această lege, chiar și prin metode frauduloase”, a spus jurnalistul. „Nu numai prin vot în Camera Deputaților sau în Senat.”

România, în urmă față de regiune

 Stelian Tănase a fost și mai tranșant. El a spus că România este „mult în urmă” față de restul Europei de Est în ceea ce privește deschiderea arhivelor, estimând că țara noastră se află, în acest domeniu, „pe unde erau ei prin ’92”.

„Suntem încă în Evul Mediu cu deconspirarea arhivelor și publicarea numelor informatorilor”, a afirmat Tănase. „După ce tu ești un ticălos, ți-ai vândut nevasta, copilul, prietenul și ești un ticălos, nu știu de ce acum trebuie să te protejăm sub diferite pretexte, umanitar, drepturile omului sau altele.”

El a povestit experiența publicării propriului dosar de Securitate, acum aproximativ 25–26 de ani, și a explicat că identificarea informatorilor rămâne o luptă individuală, adesea fără sprijin instituțional suficient.

„Legea nu ajută, legea încurcă. Lucrurile sunt privite ca ceva confuz, când de fapt e vorba despre adevăr, despre libertate”, a spus Tănase.

Matei Gheboianu, decanul Facultății de Istorie a Universității din București, a completat tabloul cu o critică a modului în care statul gestionează arhivele. El a susținut că documentele sunt încă blocate sau greu accesibile, mai ales cele produse după 1972, și că lipsesc materiale esențiale care nu au ajuns niciodată la CNSAS.

„E o lipsă a statului și a decidentului politic, pentru că acolo ține și de bani și de decizia politică de a deschide acest lucru”, a spus Gheboianu. „În Ungaria avem o decizie politică, strict politic a fost totul.”

Educația, primul bastion al memoriei

Dacă arhivele rămân greu accesibile, educația ar putea fi spațiul în care memoria comunismului poate fi salvată. Dar aici, la rândul ei, situația este problematică. Introducerea istoriei comunismului în școli a venit târziu, iar modul în care disciplina a fost plasată în programa școlară ridică întrebări serioase.

„Au trebuit să treacă 35 de ani de la căderea comunismului pentru ca ca, în sfârșit, să avem manuale de istorie a comunismului. Este mult prea mult”, a spus Luisa Penescu, membru fondator al Editurii Corint. „În acești 35 de ani s-au născut oameni care habar n-au de ceea ce înseamnă comunismul și unii sunt chiar profesori de istorie.”

Matei Gheboianu a explicat că materia a fost mutată în clasa a XII-a, deși fusese pregătită inițial pentru clasa a X-a. Consecința este că mulți elevi nu ajung să studieze subiectul, fie pentru că abandonează școala înainte de ultima clasă, fie pentru că, în anul terminal, atenția este concentrată pe bacalaureat.

„Apare frumos în programă, dar la final nu o să aibă niciun efect”, a spus Gheboianu. El a mai arătat că profesorii nu sunt pregătiți suficient pentru a preda această perioadă și că statul nu investește corespunzător în formarea lor.

Riscul nostalgiei și al manipulării

Una dintre cele mai puternice intervenții ale serii a aparținut lui Ion M. Ioniță, care a avertizat că memoria comunismului este acum amenințată nu doar de tăcere, ci și de glorificarea trecutului.

„Oamenii, în marea lor majoritate, sau așa arată lucrurile, peisajul atât de trist, glorifică perioada cea mai neagră prin care a trecut România, perioada de dictatură absolută”, a spus Ioniță. „Ajungem să facem statui torționarilor, cei care au călcat pe cadavre la propriu.”

El a descris un fenomen îngrijorător: prin dezinformare, manipulare și reinterpretări ale trecutului, o parte a societății ajunge să vadă „negrul (ca fiind) alb”.

„Ajungem să spălăm, la rândul nostru, cu furtunul, în memoria noastră istorică, spălăm cu furtunul sângele oamenilor care au fost uciși în comunism și la Revoluție”, a spus Ion M. Ioniță.

Avertismentul său are o dimensiune politică clară. Dacă societatea nu înțelege ce a însemnat comunismul, dacă nu cunoaște mecanismele represiunii și dacă nu are acces la arhive, devine mai vulnerabilă în fața narativelor care idealizează dictatura sau minimizează costul uman al regimului.

Libertatea ca responsabilitate personală

La finalul dezbaterii, Stelian Tănase a adus discuția înapoi la individ. Pentru el, libertatea nu este un cadou primit odată pentru totdeauna, ci o alegere și o responsabilitate zilnică.

„Libertate, de fapt, nu își dorește multă lume și este o suferință. Ea se câștigă de unul singur și atât”, a spus Tănase. „Cred că folosim o marotă și este un clișeu, dar nu există altceva de pus înaintea noastră decât această dorință de a fi liberi.”

El a respins orice formă de eroizare facilă, dar a subliniat că lupta pentru libertate rămâne o datorie personală.

„Decizia de a lupta pentru ea și termenii în care te lupți pentru ea, și unde și în ce timp și cu cine, asta te privește personal”, a spus el.

În același timp, Stelian Tănase a amintit că discuțiile publice din 1990, de la Universitate, la Politehnică sau la Teatrul Nottara, au avut o importanță reală.

„Ne întâlneam așa, cu zecile, cu sutele, la Politehnică, sau chiar aici, la Teatrul Nottara, unde a avut loc o dezbatere când s-a înființat GDS-ul”, a spus el. „Aici e o discuție liberă. Nu mi s-a mai întâmplat de 30 de ani așa.”

Ce poate învăța România din Ungaria

Deschiderea arhivelor în Ungaria nu este un model perfect. Publicarea datelor poate produce traume, poate fi folosită politic și poate simplifica excesiv realitățile unui sistem în care mulți oameni au fost recrutați prin șantaj, frică sau constrângere. BBC notează chiar că unii istorici consideră că, fără context, publicarea listelor poate induce publicul în eroare.

Dar tocmai de aceea lecția pentru România nu trebuie să fie una simplistă. Nu este suficient să publicăm nume. Este nevoie de un cadru instituțional serios, de acces real la dosare, de digitalizare, de resurse pentru cercetători și de o educație care să explice diferența dintre victime, informatori, ofițeri și responsabili politici.

România are nevoie de o politică coerentă a memoriei, nu doar de ceremonii aniversare. Are nevoie de arhive deschise, de cercetare finanțată, de manuale bune, de profesori pregătiți și de spații publice în care trecutul să poată fi discutat fără tabuuri.

Conferința Amarjar de la Nottara a arătat că această nevoie există deja în societatea civilă. Rămâne de văzut dacă statul român va înțelege, înainte de a fi prea târziu, că adevărul despre comunism nu este o poveste despre trecut, ci o condiție a democrației de mâine.