Sâmbăta Morților. Ce se dă de pomană și ce înseamnă grâul, coliva și colacii

Moșii, o bucurie pentru cei vii și pentru cei adormiți

„Așa cum știm, pe 7 noiembrie, îi pomenim pe cei adormiți din neamul nostru, pentru că, în tradiția poporului român, se vorbește din vechime de moși sau Sâmbăta Morților.

Așa cum am mai spus când am discutat despre Marile Sărbători, pentru neamul românesc, sărbătoarea religioasă, creștină în speță, este un moment de bucurie, atât pentru cei vii, cât și pentru cei trecuți dincolo, cei adormiți. Această idee îmi amintește, de altfel, de un vers al lui Nichita Stănescu, care spune <cu viii și cu morții laolaltă>.

Cam acesta este și spiritul sărbătorii de astăzi. De ea trebuia să se bucure, prin urmare, atât omul de aici, de pe pământ, cât și cealaltă parte a neamului, care a trecut în lumea de dincolo”, explică sociologul.

Elemente teologice și religiozitate populară

„Ca în cazul tuturor sărbătorilor românești, trebuie să decelăm ce elemente sunt, să zicem așa, pur teologice, deci care țin de tradiția Bisericii, de predanie, de partea cumva luminată, și intelectual, nu doar metaforic, și, pe de altă parte, elementele specifice, mai degrabă, religiozității populare, sau, cu o sintagmă la care am mai făcut referire, creștinismului cosmic, despre care a vorbit și a scris atât de inspirat Mircea Eliade”, mai spune Ciprian Voicilă.

De ce pomenirile au loc sâmbăta

„Aceste elemente de teologie care țin de sărbătoarea Sâmbetei Morților se referă la faptul că are loc sâmbăta, întrucât Domnul nostru Iisus Hristos, așa cum știm, după ce a fost răstignit pe muntele Căpățânii, pe Golgota, ziua de sâmbătă a petrecut-o în mormânt. De aceea, în tradiția creștin-ortodoxă, de regulă, pomenirile au loc sâmbăta.

Apoi, însă, mai este și denumirea aceasta de moș. Denumirea de moș are legătură, bineînțeles, cu ideea de strămoș. Și aici ar fi niște lucruri de spus, niște lucruri importante”, mai spune sociologul.

Grâu, lapte, brânză și roadele toamnei

„În trecut, pomenirea morților se făcea dând de pomană anumite bucate, anumite alimente care nu erau totuși întâmplătoare. Adică ochiul avizat al etnologului, al etnografului, imediat surprinde semnificația lor, spre deosebire de percepția profană, neinițiată, care ar socoti că nu există nicio semnificație sau nimic profund în spatele gestului de a da de pomană anumite bucate sau anumite roade ale pământului. Ce se dădea? Și s-au dat sute și sute de ani de pomană în Sâmbăta Morților…

Păi, se împărțea grâu fiert, se împărțea lapte, brânză și se împărțea din roadele specifice toamnei. Mere, pere, nuci… Dacă ar fi să analizăm chiar și numai acest aspect, să zicem, minor, analiza este foarte interesantă pentru că, în fond, toate aceste prinoase, pe lângă faptul că reprezentau totalitatea roadelor pe care le primea în dar omul de la Dumnezeu, grâul se referea la agricultură, laptele și brânza, la păstorit și tot ce a însemnat în tradiția poporului român păstoritul și, bineînțeles, roadele specifice sezonului de toamnă, la cules”, explică sociologul.

Etnologul Ion Ghinoiu face aceeași legătură între darurile de pomană și îndeletnicirile oamenilor.

În lucrarea „Sărbători și obiceiuri românești”, el arată că, în calendarul popular, Moșii de Toamnă, numiți și Moșii cei Mari sau Moșii lui Sâmedru, cădeau în sâmbăta dinaintea Sfântului Dumitru, pe care tradiția îl numește Sâmedru, și erau socotiți una dintre cele mai importante sâmbete ale morților din an. Grâul fiert, colacii, untul, untura, laptele, brânza și fructele împărțite atunci pentru sufletele celor adormiți arătau, potrivit autorului, cu ce se ocupau cei care le pregăteau.

Coliva și colacii, alimentele rituale de azi

„La fel, în prezent, asta vă spun și dintr-o experiență oarecum directă, pentru că, mă rog, fiind legat de mănăstirea de aici, de la Brebu, ctitorită de Matei Basarab și renovată de Constantin Brâncoveanu, participând la liturghii și la pomeniri, am văzut cam ce aduc în zilele noastre la biserică românii, tot așa pentru a împărți în numele celor adormiți.

Foarte important acum, ca și în trecut, rămâne coliva. Cum spuneam și cu altă ocazie, coliva, făcută, bineînțeles, din grâu, are o semnificație teologică profundă pentru că simbolizează trupul celui adormit, pe care, iată, îl consumăm toți în amintirea sa.

Cum aminteam și altădată, când am vorbit despre colinde, o legendă românească spune că pe bobul grâului este scrisă fața Fiului, adică a Domnului nostru Iisus Hristos, deci grâul este sfânt. Coliva rămâne, prin urmare, un aliment ritual important, cum sunt și colacii, de altfel.

În anumite zone, dacă nu sunt oferiți de pomană colaci, sunt dați covrigi. Colacii au și ei o lungă prezență și istorie, în ritualurile domestice sau în cele prilejuite de sărbătorile mari românești. Sunt prezenți la cununie, la înmormântare și la botez de multe ori.

Și tot legat de alimentele care se dădeau odinioară de pomană și de interpretarea teologică versus interpretarea țărănească, deci care ținea mai mult de ce ar numi un antropolog azi religiozitate populară, aș vrea să vă spun că în Bucovina și în Gorj exista o puternică tradiție care cerea ca alimentele, bucatele care vor fi date de pomană pentru sufletele celor morți, să fie calde.

Se credea în tradiția țăranului român că morții, cei adormiți din neamul nostru, se hrănesc cu aburul acestor mâncăruri. Iar în Gorj, chiar așa se și numea, deci orice mâncare pregătită special pentru a fi dată de pomană în numele celor adormiți era denumită <aburul răposatului>”, explică sociologul.

Ion Ghinoiu, despre locul aparte al colivei

Ion Ghinoiu explică, la rândul său, de unde vine locul aparte al colivei printre alimentele rituale. Grâul fiert, la care s-au adăugat mai târziu mierea sau zahărul și miezul de nucă, ar fi fost, probabil, forma cea mai veche de sacrificiu adus unei zeități agrare, iar cultul ortodox l-a preluat dintr-un ritual mai vechi decât creștinismul, legându-l mai ales de pomenirea morților.

Tot potrivit etnologului, credința că Sfântul Toader ar fi inventat coliva nu se susține, pentru că izvoarele antice atestă termenul, cu sensul de azi, încă din vremea civilizației cretane.

Pregătirea foarte simplă și importanța pe care i-o dau obiceiurile de familie și cele din calendar fac ca rolul ritual al colivei să cântărească mai mult chiar decât al turtelor și al colacilor.

Colacul, la rândul lui, ține locul omului sau al divinității căreia îi este închinat, arată același autor. Ghinoiu îl descrie ca pe un însoțitor al sufletului, fără de care acesta nu își poate găsi locul în existență. De aceea colacii apar la nașterea unui copil, la nuntă, la înmormântare, la pomenirile de la 40 de zile și de la șapte ani, dar și la sâmbetele morților și la Moși.

Interpretarea teologică a pomenirii

„În cheia noastră mai luminată, mai teologică, explicația actului ritual de a da de pomană pentru numele celui trecut dincolo diferă un pic. Spre deosebire de țăranul român care credea că mortul se hrănește într-un fel sau altul cu mâncarea dată prin această ofrandă, prin acest gest de a dărui celor de dincolo, interpretarea teologică este că, odată ce a ajuns dincolo, omul nu mai are puterea să facă nimic pentru el, nu mai poate să facă fapte bune, nu mai poate să facă fapte rele. Singurii care mai pot face ceva pentru ei suntem noi, cei de aici.

De aceea dăm de mâncare, de îmbrăcat, în numele lor, cumva ca o faptă bună pe care noi o facem în numele lor, având credința tare că Dumnezeu, când judecă un suflet, va ține seama și de aceste pomeniri ale noastre, așa cum ține seama de pomenirea de la biserică, pentru că e un act foarte important, în Sâmbăta Morților, și nu numai, la orice liturghie, să treci pe pomelnic numele tuturor celor din neamul tău, vii și mai ales adormiți, pentru ca preoții să se roage pentru ei și, în cazul în care, Doamne ferește!, n-au ajuns la bine, dincolo, Dumnezeu să își schimbe judecata și să-i mute în rai. Aceasta este interpretarea teologică creștină”, spune Ciprian Voicilă.

Morții din Țara Almăjului

„Un amănunt interesant, din vechime, legat tot de ofrandele alimentare: în Țara Almăjului, deci în Banatul montan, acestea erau însoțite de o formulă adresată direct morților, care suna așa: <Voi moși strămoși/Să-mi fiți tot voioși/Să-mi dați spor în casă/Mult pe masă/Cu mult ajutor în câmpul cu flori>.

Este o zicere, o formulă citată de etnograful Ion Ghinoiu (care o preia dintr-o culegere publicată în 1909 de C. Rădulescu-Codin și D. Mihalache – n.r.) și se vede în ea, cumva, arhaicitatea, vechimea ei.

Pentru că rezultă o viziune în care are loc un schimb: pe de-o parte, cei de aici le dau de pomană, pe de altă parte, se așteaptă ca și cei din neam trecuți dincolo, deveniți spirite bune, să întoarcă acest dar ca un soi de contradar, aducându-le celor de aici spor pe masă, mult ajutor și bună dispoziție: <Să fiți tot voioși!>, recolte bogate, iar câmpul să fie bogat cu flori ș.a.”, mai spune sociologul.

Obiceiul de a merge la cimitir

„Exista și acest obicei de a merge la cimitir de Sâmbăta Morților, pentru îngrijirea mormintelor celor care au trecut dincolo. Nu cred că mai este însă un fenomen de masă, cum era în prima jumătate a secolului al XX-lea. Asta și pentru că, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, satele sunt depopulate, multă lume este plecată, fie să lucreze în străinătate, fie, mă rog, au migrat spre orașe, pentru că acolo, de fapt, este concentrată forța de muncă. Insular însă, episodic, obiceiul se mai păstrează.

Se mai păstrează și, dacă te duci într-un cimitir, mai poți vedea, însă, de regulă, bătrâne, bătrâni, nu prea vezi tineri. Tineri sunt, numeric vorbind, tot mai puțini, merg la morminte, aprind câte o lumânare, iar unii, dacă au posibilitatea, tămâiază mormântul și se roagă pentru sufletele celor adormiți”, explică sociologul.

Legăturile de rudenie, tot mai slăbite

„Pentru un răspuns foarte clar ar fi însă necesară o anchetă, un chestionar doar pe tema aceasta, adică o anchetă specifică, ceea ce este cu totul altceva decât observația mea, mai mult sau mai puțin participativă. Totuși, legăturile, inclusiv legăturile între rude, legăturile de rudenie, sunt slăbite. Și aici nu știu care ar fi cauzele în mod obiectiv. Individualismul acesta, care ne-a marcat în ultimii zeci de ani, este însă evident, mulți au plecat în străinătate, în afara țării, și n-au mai vrut să știe de părinți.

Eu am cunoscut situația aceasta cu câțiva ani în urmă, când am ajuns cu niște prieteni și colegi de la Muzeul Țăranului, într-o echipă mixtă, și am făcut o cercetare în Munții Buzăului, în zona Bisoca, Lopătari, Colți, unde, de altfel, s-a și făcut un geoparc. Acolo, priveliștea era una foarte tristă, sate întregi în care rămăseseră doar bătrâni.

Copiii, dacă le mai dădeau un telefon, nu mai ajungeau la ei nici măcar o dată pe an. Pe de altă parte, într-un alt context, ducându-mă cu acel curs al meu de creativitate și dezvoltare personală, am cunoscut copii, din păcate, copii care fuseseră crescuți de bunici. Cu mama sau cu tata se vedeau doar pe WhatsApp și de văzut nu veneau să îi vadă nici măcar o dată pe an.

În condițiile acestea, repet, nu am făcut o cercetare sociologică sau de psihologie socială să vă dau un răspuns științific, însă, având aceste experiențe, îmi vine să spun că relațiile de rudenie, fiind foarte slăbite, mă îndoiesc că aceste obiceiuri, care țin totuși de viața de familie, au rămas la fel de puternice cum erau acum 100, 150 sau 200 de ani”, mai spune sociologul.

Tradițiile supraviețuiesc în sânul Bisericii

„Ne punem întrebarea, desigur, în ce măsură au supraviețuit sau supraviețuiesc aceste credințe și obiceiuri, în fond arhaice, prin natura lor. Dacă mai supraviețuiesc, ele supraviețuiesc datorită Bisericii.

Pentru că doar omul homo religiosus, având această credință, care nu e doar teoretică, să crezi în sinea ta, având deci această credință, cumva activă, participă la ritualurile din care este compusă viața, până la urmă, cotidiană a unui creștin, și integrează aceste fragmente de memorie sau păstrează activă această memorie, să zicem așa, socială, care nu e niciodată doar socială, e și culturală, e și psihologică. Supraviețuirea asta o văd însă, în concluzie, doar cumva în sânul bisericesc”, mai precizează sociologul.

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

„Nu este o coincidență faptul că întotdeauna Moșii de toamnă pică cu doar câteva zile înainte de începerea Postului Nașterii Domnului.

Ne aflăm totodată și în ajunul unei mari sărbători, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, care și ei sunt foarte importanți, atât în calendarul creștin-ortodox, cât și în predanie, adică în tradiția Bisericii, unde ei sunt socotiți Arhistrategi.

Țăranul român credea că Sfântul Arhanghel Mihail a fost primul sfânt creat de Dumnezeu, la fel cum credea și că atunci când moare un om, Sfântul Mihail vine și îi ia sufletul și îl duce la cer, în fața tronului dumnezeiesc. Sfântul Mihail este arhistrategul, generalul, cel care conduce toate oștile cerești. Țăranul român îl socotea și stăpânul Ciumei, exact cum era și Sfântul Haralambie.

Sfântul Gavriil este, în schimb, cel mai cunoscut mesager. De ce? Pentru că știm și din Sfânta Scriptură, și din Sfânta Tradiție a Bisericii faptul că el este cel care a vestit Nașterea Maicii Domnului, Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, le-a vestit apoi Drepților Ioachim și Ana, dar și preotului Zaharia Nașterea Înaintemergătorului Ioan Botezătorul. El este deci vestitorul, aducătorul veștilor cerești pe pământ, prin definiție”, mai spune Ciprian Voicilă.

Arhanghelii în icoanele românești

„Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil sunt importanți, iar importanța lor, cum spuneam și cu alte ocazii, poate fi judecată și după un alt criteriu, respectiv prezența lor în icoane, inclusiv în cele pe sticlă. Ne putem da seama așadar și în acest mod de cât de generalizată era credința într-un sfânt.

Noi le avem pe cele făcute în centrul celebru de la Nicula (cel mai vechi centru de pictură pe sticlă cunoscut în România, în județul Cluj, unde primele icoane pe sticlă au apărut în prima jumătate a secolului al XVIII-lea – n.r.), dar nu numai.

Avem foarte multe icoane cu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, icoane țărănești, și sunt prezenți, de asemenea, și în icoana bizantină.

De altfel, ei se regăsesc în orice biserică pe ușile diaconești, în stânga și în dreapta. Prin urmare, credința românilor în ei era foarte mare”, explică sociologul.

Începe Postul Nașterii Domnului

„Peste o săptămână începe Postul Nașterii Domnului, iar oamenii credincioși, care au o credință activă, se pregătesc din nou să se primenească, cum zicea țăranul român, să se spovedească, atât la începutul, cât și la sfârșitul postului. Este un post mai blând decât Postul Sfintelor Paști, cu mai multe dezlegări”, conchide sociologul Ciprian Voicilă.