Șepci interbelice, matricole comuniste și blugi după Revoluție. Uniforma școlară din București, înapoi în dezbaterea Parlamentului

Dimineți în bleumarin

În anii ‘80, străzile Bucureștiului ofereau, în fiecare dimineață același tablou vestimentar. Grupuri de copii în bleumarin, cu ghiozdanul în spate, cu gulere albe și cu matricola cusută pe braț, se îndreptau spre clase. Băieții se îmbrăcau de regulă cu sacou și pantaloni de culoare închisă, iar fetele aveau adesea șorțuri albastre sau sarafane.

Mai erau și zilele în care se purtau cravatele de pionier și care aduceau puțină culoare.

În multe familii, pregătirea pentru începutul anului școlar însemna verificarea uniformei. Peste vară copilul a crescut, așa că pantalonii prea scurți trebuiau înlocuiți, iar șorțul din anul anterior risca să nu mai încapă.

Regulile erau stricte la școală, matricola trebuia să fie la locul ei, iar libertatea de a te îmbrăca mai lejer se întâmpla abia după ultima oră.

O dezbatere care reîmparte părerile

Uniforma elevilor bucureșteni are însă o istorie lungă. Între cele două războaie, elevii unor licee de prestigiu o purtau cu mândrie, iar însemnele arătau tuturor la ce școală învață. Regimul comunist a păstrat această idee, semnificația era alta, era legată de disciplină și de educația ideologică.

La mai bine de trei decenii după Revoluție, subiectul a revenit în atenție. Senatul României a adoptat pe 21 septembrie 2026 un proiect legislativ care face obligatorie uniforma școlară, iar documentul se află acum în dezbatere la Camera Deputaților.

Pe 13 octombrie, elevi, profesori și părinți s-au întâlnit cu parlamentarii la o reuniune dedicată acestei teme, însă un acord general s-a dovedit greu de obținut.

Modele franceze și germane în liceele Capitalei

Identitatea uniformei școlare românești s-a conturat odată cu dezvoltarea învățământului modern, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX. Liceele mari din București s-au inspirat din modele occidentale, mai ales din tradițiile educaționale franceză și germană.

În școli cu tradiție precum Sfântul Sava și Gheorghe Lazăr, generații întregi au fost educate într-un climat în care disciplina nu se oprea la ușa clasei.

Pe stradă, uniforma îi făcea pe elevi ușor de recunoscut, iar felul în care se purtau putea afecta reputația liceului.

Șepci, tunici și gulere marinărești

Băieții purtau costume închise la culoare, cu tunici sau sacouri croite sobru. Apoi mai era șapca școlară, care avea uneori un însemn distinctiv. Uniformele erau diferite de la o școală la alta, dar ele s-au schimbat și cu trecerea timpului, astfel că într-un fel arăta un elev de liceu în 1910 și altfel unul în 1935.

Și fetele aveau reguli vestimentare proprii, mai ales în școlile secundare și în institutele de fete. Purtau rochii și șorțuri, adesea în culori sobre, care respectau convențiile de modestie ale vremii.

Primele decenii ale secolului XX au adus și modele cu gulere după uniformele marinărești, o modă prezentă în îmbrăcămintea copiilor din mai multe țări europene.

Investiție pentru familie, motiv de rivalitate

Pentru părinți, uniforma reprezenta o cheltuială serioasă. O haină din stofă bună, croită pentru purtare zilnică, cântărea greu în bugetul familiilor cu venituri modeste.

Într-o societate cu diferențe sociale pronunțate, simplul fapt că erai elevul unui liceu prestigios avea deja o anumită valoare.

Uniforma ascundea și un paradox simpatic. Deși menirea ei era să-i facă pe elevi să semene între ei, culorile și însemnele fiecărei școli au alimentat rivalități.

Un licean putea recunoaște fără greutate un elev de la o școală concurentă, iar adolescenții, ca în orice epocă, au găsit un motiv de competiție.

Liceul Gheorghe Lazăr

Pentru atmosfera liceelor bucureștene interbelice, o mărturie literară valoroasă rămâne romanul autobiografic Cișmigiu et Comp., publicat de Grigore Băjenaru în 1942.

Cartea pornește de la experiențele unui elev al Liceului Gheorghe Lazăr, aflat lângă Cișmigiu.

În lumea evocată de Băjenaru, uniformele și matricolele arătau cine sunt elevii și de la ce școală vin. Prinsă pe braț, matricola permitea identificarea elevului și a liceului, așa că orice evadare devenea o aventură cu un oarecare risc administrativ.

Deși astăzi e asociată mai ales cu perioada comunistă, matricola exista în viața școlară încă dinaintea instaurării regimului. Rostul ei era identificarea elevilor și responsabilizarea lor.

Străjerii, între școală și ceremonie

Spre finalul perioadei interbelice, odată cu dezvoltarea organizațiilor de tineret susținute de stat, uniforma a căpătat o nouă dimensiune. Straja Țării, înființată în 1935, a crescut în importanță în timpul regelui Carol al II-lea.

Din 1937, străjeria a devenit obligatorie pentru categoriile de copii și tineri stabilite de legislația vremii. Organizația urmărea educarea patriotică a tineretului, prin activități organizate și disciplină colectivă.

Străjerii purtau o uniformă distinctă, cu cămașă și cravată, la care se adăugau însemne precum insigna și alte accesorii specifice.

Defilările, ceremoniile publice și manifestările colective țineau de activitatea organizației.

Ca reședință a regatului, Bucureștiul găzduia des asemenea evenimente, fiind decorul potrivit pentru demonstrațiile oficiale de disciplină și loialitate față de monarhie.

Ținuta străjerească nu trebuie confundată cu uniforma școlară obișnuită, arată sursa citată. Ea era destinată activităților organizației, iar amestecarea celor două poate duce la interpretări greșite ale fotografiilor de epocă.

Organizația a fost desființată în 1940, după căderea regimului lui Carol al II-lea. Au rămas fotografiile cu elevi aliniați impecabil și experiența unei generații care, pe lângă regulile școlii, cunoscuse disciplina unei organizații patriotice de masă.

Ulterior, această experiență avea să capete o semnificație aparte, pentru că unele practici de organizare colectivă a copiilor au reapărut, în alt context politic, în România comunistă.

Ținuta elevului după 1948

Instaurarea regimului comunist a adus transformări radicale în școala românească. Reformele din 1948 au schimbat organizarea învățământului, iar educația a devenit unul dintre instrumentele principale prin care noua putere voia să formeze cetățeanul socialist.

Uniforma a rămas, dar diferențele dintre instituții și identitatea vestimentară a fiecărui liceu au fost înlocuite treptat de modele standardizate.

Procesul de uniformizare începuse totuși la sfârșitul domniei lui Carol al II-lea. Autoritățile au impus în 1938 uniforma străjerească drept ținută școlară, iar normele publicate în 1940 confirmă caracterul ei obligatoriu în învățământ.

Comuniștii au preluat, așadar, o societate în care vestimentația elevilor era deja strict reglementată.

Șorțul albastru și sacoul bleumarin

În deceniile care au urmat, ținuta a luat forma cunoscută de generațiile crescute înainte de 1989.

Fetele purtau de obicei șorțul albastru peste o rochie în carouri sau un sarafan închis la culoare, cu guler alb detașabil și funde în păr. Băieții aveau pantaloni bleumarin, cămașă și sacou, cu diferențe în funcție de vârstă și de perioadă.

Gândite pentru purtare zilnică, uniformele trebuiau să reziste la uzură. Modelele s-au schimbat de-a lungul timpului, iar unele componente puteau fi reglementate diferit de la o școală la alta.

În București, la fel ca în restul țării, uniforma ținea de rutina elevului. Fotografiile de clasă din anii ‘70 sau ‘80 arată imediat cât de asemănătoare erau ținutele.

Diferențele dintre copii se văd mai degrabă în expresii, în coafuri și în felul în care fiecare reușea să poarte haina obligatorie cu un minimum de personalitate. Iar personalitatea adolescenților, după cum se știe, își face loc chiar și în condițiile cele mai restrictive.

Matricola, un accesoriu incomod

Unul dintre cele mai cunoscute elemente ale uniformei din comunism rămâne matricola. Cusută pe brațul hainei, ea conținea numărul de identificare al elevului și date despre școala la care învăța.

Autoritățile școlare o foloseau ca mijloc de a recunoaște elevii în spațiul public. Pentru adolescenți, era un accesoriu foarte incomod, mai ales în zilele în care plănuiau activități pe care profesorii nu le-ar fi aprobat.

Mărturiile despre viața școlară comunistă publicate în revista Memoria descriu încercările liceenilor de a purta matricola cât mai rar.

Unii o fixau provizoriu, cu bandă adezivă sau cu capse, ca s-o poată scoate ulterior. Era o mică dovadă de ingeniozitate, foarte utilă celor care voiau să chiulească sau să colinde orașul când nu trebuia.

Dincolo de identificare, matricola avea și un sens social. În spațiul public, elevul era reprezentantul școlii, iar faptele lui puteau aduce sancțiuni disciplinare. Într-un oraș aglomerat ca Bucureștiul, unde liceenii mergeau zilnic cu tramvaiul și cu autobuzul, matricola îi făcea ușor de recunoscut.

Controlul continua și după intrarea în clădire. Elevii de serviciu sau responsabilii organizațiilor de pionieri puteau verifica respectarea regulilor, inclusiv dacă matricola era la locul ei.

Pionieri și Șoimi ai Patriei, în uniforme de organizație

Uniformele organizațiilor comuniste pentru copii și adolescenți constituie un capitol aparte. Primele detașamente românești ale Organizației Pionierilor au apărut în 1949, iar organizația a devenit parte a educației comuniste. Intrarea în rândurile ei era marcată prin ceremonii și însemne distinctive, iar ținuta de pionier se deosebea de uniforma de școală.

Cravata de pionier, la început roșie, apoi roșie cu bordură tricoloră, se prindea la gât, în variantele de mai târziu, cu un inel de plastic. La ceremonii, uniforma cuprindea cămașă albă, pantaloni sau fustă de culoare închisă și accesorii specifice.

Pionierii puteau primi și responsabilități în organizație, iar comandanții de grupă și de detașament purtau însemne distinctive, care introduceau o ierarhie vizibilă între copii.

Pentru copiii de vârstă preșcolară și școlară mică, regimul lui Nicolae Ceaușescu a înființat în 1976 organizația Șoimii Patriei.

Uniforma ei se recunoștea ușor după combinația de portocaliu și albastru. Fetițele aveau fustițe sau sarafane albastre, băieții pantaloni de aceeași culoare, iar costumația se completa cu cămăși portocalii, pălării albastre și însemnele organizației.

Judecată doar după culori, ținuta părea destul de veselă, însă educația care o însoțea avea un conținut profund politic. Copiii luau parte la ceremonii și învățau cântece despre patrie și partid, iar organizațiile de tineret urmăreau formarea loialității față de regim încă de la vârste foarte mici.

Asemenea uniforme și însemne au fost documentate de muzeografi și istorici care au studiat obiectele vieții de zi cu zi din comunism.

Astăzi, cravatele de pionier și insignele Șoimilor Patriei au devenit piese de colecție, iar exemplarele originale pot fi văzute în expoziții dedicate perioadei comuniste. Merită reținut că uniforma școlară propriu-zisă nu era același lucru cu uniformele organizațiilor politice. Un elev putea veni la ore în ținuta obișnuită, iar la festivități în cea de pionier.

Hainele de stradă iau locul uniformei

Revoluția din decembrie 1989 a schimbat și garderoba școlară. Odată cu dispariția organizațiilor comuniste s-a încheiat și epoca cravatelor de pionier și a însemnelor ideologice, iar uniforma standardizată nu a mai fost obligatorie la nivel general.

În viața de zi cu zi, schimbarea a venit treptat. Unele școli au păstrat o vreme ținutele cunoscute, fie din obișnuință, fie pentru că familiile cumpăraseră deja uniformele.

În anii ‘90, hainele de stradă au devenit tot mai obișnuite în școlile bucureștene. Blugii, puloverele și tricourile au luat locul vechilor ținute în multe instituții, iar adolescenții au început să-și aleagă îmbrăcămintea cu mult mai multă libertate.

Totodată, piața românească se deschidea produselor occidentale. Moda pentru tineri s-a diversificat rapid, iar hainele de firmă au ajuns obiecte de dorință și semne ale posibilităților financiare ale familiilor.

Odată cu libertatea vestimentară a apărut și o problemă nouă. Diferențele dintre copiii proveniți din medii sociale diferite au devenit mai vizibile, iar presiunea de a purta anumite mărci putea influența relațiile dintre colegi.

Nostalgia după uniformă nu a dispărut însă. Unii foști elevi o leagă de disciplina școlii și de anii copilăriei, alții de restricțiile regimului comunist.

Ambele percepții au rămas vii și au alimentat, în deceniile următoare, dezbaterile despre reintroducerea uniformelor.

Sacouri cu emblemă și tricouri polo

După anul 2000, mai multe școli și-au introdus sau reintrodus propriile ținute. Fenomenul s-a văzut mai ales în învățământul privat, unde uniforma a devenit parte a identității instituției.

Locul modelului comunist standardizat a fost luat de variante inspirate din școala britanică sau din stilul clasic de colegiu. Unele instituții au ales sacoul cu emblemă, cămașa și cravata personalizată, altele au preferat soluții mai simple, de pildă tricourile polo inscripționate.

Și în învățământul de stat, unele școli au adoptat ținute distinctive, prin decizii luate la nivelul comunității școlare.

Practica a dus periodic la dispute legate de costuri și de drepturile elevilor.
Statutul elevului, aprobat în 2024, îi obligă pe elevi să vină la școală într-o ținută decentă și adecvată și să respecte regulile privind elementele de identificare.

Reglementarea nu merge însă până la impunerea unei uniforme identice pentru toți elevii din România.

Dezbaterile au readus în discuție diferența dintre o ținută decentă, stabilită prin reguli generale, și o uniformă definită precis, care presupune purtarea unor articole anume.

În București, unde școli publice cu tradiție coexistă cu instituții private cu identitate vestimentară proprie, diferența se vede de la o școală la alta.

Ce au votat senatorii

Cu 84 de voturi pentru, 18 împotrivă și patru abțineri, Senatul a adoptat pe 21 septembrie 2026 propunerea legislativă L443/2026, care modifică Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023.

În forma votată, elevii ar urma să vină la cursuri în uniformă școlară, potrivit regulamentului fiecărei școli. Modelul ar fi decis de consiliul de administrație, cu acordul consiliului reprezentativ al părinților.

Uniformele ar putea fi oferite gratuit sau subvenționate, în funcție de situația materială a familiilor. Banii ar putea veni de la autoritățile locale și județene sau din fonduri externe nerambursabile.

Față de o versiune anterioară, textul adoptat de Senat a renunțat la amenzile de 5.000-10.000 de lei pentru școlile care nu ar fi aplicat obligația. Senatorul PSD Daniel Zamfir a susținut că uniformele ar reduce diferențele sociale vizibile dintre elevi și ar contribui la siguranța în școli. Senatoarea Alexandra Presură a argumentat că o ținută comună ar putea diminua discriminarea legată de posibilitățile financiare ale familiilor.

Unii reprezentanți ai elevilor s-au opus acestor argumente, invocând libertatea de exprimare și prioritățile reale ale învățământului.

Consens greu la Camera Deputaților

Comisia pentru Învățământ a Camerei Deputaților a organizat pe 13 octombrie 2026 o dezbatere la care au luat parte reprezentanți ai elevilor și ai părinților, parlamentari și specialiști în educație. Alexandru-Mihai Ghigiu, președintele comisiei, a recunoscut că un consens e greu de obținut.

Reprezentanții Consiliului Național al Elevilor au semnalat probleme precum abandonul școlar și subfinanțarea educației, pe care le consideră mai importante decât schimbarea ținutei.

La începutul lui noiembrie 2026, proiectul se află încă în procedură parlamentară la Camera Deputaților, care este for decizional. Votul din Senat reprezintă doar un pas legislativ, iar o nouă obligație generală s-ar aplica numai după încheierea procedurilor și intrarea în vigoare a legii.

Citește și: Începutul de an școlar în Bucureștiul interbelic. Elevii purtau uniforme și numere matricole pe braț