Postul Mare și legile nescrise în satele de odinioară

Facem această distincție între timp sacru și timp profan citându-i pe istoricii religiilor Mircea Eliade și la Rudolf Otto, căci timpul sacru diferă calitativ de timpul profan.

Postul Mare este cel mai lung dintre cele patru rânduite de biserică… sunt șapte săptămâni, are deci cam 40 de zile”, spune Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român, pentru Cotidianul.

De ce 40 de zile?

„Dacă citim Sfânta Scriptură vom constata că, și în Vechiul Testament, și în Noul Testament, cifra 40 este una simbolică și foarte importantă.

Moise călătorește spre pământul făgăduit de Dumnezeu în 40 de ani. Potopul lui Noe ține în jur de 40 de zile, când plouă încontinuu… Iar în Noul Testament, știm din mărturiile evangheliștilor că, după ce a fost botezat  de Sf. Ioan Botezătorul, Duhul Sfânt îl mână pe Iisus în pustie, unde rămâne, fiind ispitit de diavol și hrănit de îngeri. Alături de fiarele sălbatice și îngeri, cum spuneam, împlinește în pustie 40 de zile.

Prin urmare, acest număr, 40, nu este unul întâmplător. De aceea Postul Mare are în jur de 40 de zile”, spune sociologul.

Postul, ca o pădure deasă

”Tot țăranul român asemuia această perioadă a Postului Mare cu o pădure deasă.

Și, pentru a nu te rătăci, pentru a o străbate cu bine, trebuia să urmezi fiecare pas așa cum  trebuie, cum era el rânduit de tradiția în care trăia țăranul român”.

 Pregătirea ”inteligentă”  

”Dintr-o perspectivă modernă, dacă vreți, am putea spune că această tradiție a pregătirii, a intrării în post, era foarte inteligentă.

Sâmbăta sau duminica, atunci când se lăsa sec de brânză, toată  lumea petrecea, de la mic la mare. Copiilor li se dădeau lapte cu tăiței, cei mari mâncau de dulce și petreceau. Se cânta la fluier, se făcea horă, se veseleau și se spuneau glume.

Toate de desfășurau într-un cadru privat însă, mai intim, la casa prietenilor, de exemplu, și nu într-un loc public.

Oamenii se fereau în felul acesta să nu fie ispitiți și să nu se dedulcească. Să nu încalce deci postul, adică să  nu se ”spurce”, cum se spunea în popor.

Și pentru ca postul să fie mai ușor era obiceiul de a mânca câte un ou de găină, fiert sau copt.

Exista credința nu doar că postul ar fi mai ușor asemenea unui ou, ci și că ei vor fi tari și sănătoși, spune sociologul.

Iar când îl mâncau ziceau:

Oușor, oușor

Să-mi pară postul ușor!

Duminica Iertării

”În Muntenia, exista un obicei foarte frumos, acela de a cere iertare de la cei care ți-au greșit.

Duminica aceasta este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, când se practică acest obicei al iertării.

E un gest pe care nu îl facem în mod natural, în fond, nicio virtute nu e deprinsă natural sau cu ușurință.

Și dacă acest obicei s-ar populariza mai mult ar putea avea roade benefice…

Pentru că e suficient să te uiți cu câtă ură își trimit oamenii comentarii, în zilele noastre, pe Facebook sau în mediile online, de exemplu.

Manifestă o răutate pe care o simți și o vezi și care nu are nicio legătură cu dezbaterea, detașarea sau obiectivitatea. Aproape orice subiect politic, de interes social, devine personalizat și se transformă încă de la primele reflexe ale dialogului în atac la persoană”, arară Ciprian Voicilă.

Obiceiul priveghiului

”Revenind însă la obiceiurile țăranul de odinioară legate de post, aș aminti așa-numitul obicei al priveghiului.

În anumite locuri, seara se făcea un foc, care era privegheat până dimineața, și în jurul căruia se aduna tot satul. Bătrânii depănau povești, spuneau istorii care țineau de trecutul satului și istoria comunității.

Tinerii cântau, se veseleau, jucau…

Copii sar pe lângă priveghiul lor și cântă bucurându-se:

”Hai la bobotoni

Și la voi pîsoni,

Pîs, pîs, pîs, pîs, pîs, pîs

Că șa voi s-au stins,

La noi s-a aprins:

Moara moastră macină

Dar a voastră gracină!”

În  alte zone se făceau niște roți de căruță, pe care se prindeau paie, cărora li se dădea foc și erau apoi aruncate de pe dealurile din vecinătatea satului respectiv”, spune sociologul.

Lunea din post

”În multe sate se făcea scrânciob în prima zi din post, care era o formă arhaică de leagăn. În Munții Buzăului, în Gura Teghii, i se spunea dulap. Deci un leagăn, care era mânuit de două persoane, cum vedem de exemplu la Drăgaică.

Tot luni, țărăncile obișnuiau să acrească, în gospodărie, borșul. Credeau că pregătit în această zi va fi bun, adică va ține și nu se va strica tot anul.

Tot lunea, creștinii mai râvnitori țineau post negru. Dar în satul românesc nu exista doar motivația religioasă, în sensul de a ține post ca să te mântuiești.

Existau și motivații pe care le-am numi astăzi superstițioase.

Se putea ține post, de exemplu, ca să fii ferit de boli de-a lungul anului, iar fetele nemăritate, ca să se căsătorească.

Unele chiar credeau că își vor găsi alesul la sfârșitul postul, adică după 40 de zile.

Și astăzi, creștinii mai râvnitori țin post negru lunea, dar și marțea. Obicei este reiterat în ultima săptămână a postului, în Săptămâna Mare”, mai spune sociologul.

 De luni până joi…

”La biserică se începe un program liturgic foarte interesant și edificator pentru această perioadă.

De luni până joi, în toate bisericile se slujește Canonul de Pocăință scris de Sf. Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei, unul dintre cei mai importanți și mai interesanți imnografi ai Bisericii Ortodoxe.

În canon este vorba despre izgonirea lui Adam și al Evei, protopărinților noștri, din Rai, dar și despre părerea de rău pe care aceștia o simt, despre moarte, care a apărut pe Pâmânt ca urmare a căderii lor.

E vorba și despre patimi, pentru că așa cum scrie  Sf. Maxim Mărturisitorul, patimile au apărut odată cu căderea lui Adam.

E vorba despre lupta cu patimile, efortul de a ne curăți, despătimi, în vederea întâlnirii cu Hristos, care se va petrece, pe un anumit plan, după cele 40 de zile.

Când țăranul român se apropria de sfârșitul acestei perioade, căuta, cum știm, să se înnoiască.

Cât ar fi fost el de sărac, se împrumuta de bani ca să  își coasă haine noi și se se îmbrăce cu ele la Liturghia din noaptea Învierii.

Acesta era  un obicei generalizat în satul românesc și ducând cu bine la capăt postul, el se și spovedea și căuta să se împărtășească, adică să se unească  cu trupul și sângele Domnului nostru Iisus Hristos”, explică sociologul.

Jocul alviței

Un alt obicei tradițional în seara de lăsatul secului este și jocul alviței.

Sâmbăta seara, copiii făceau un joc al alviței, după cum e descris mai pe larg de Simion Florea Marian, în studiul său etnografic „Sărbătorile la români”.

În București, datina aceasta se făcea seara, după cină… Se lega de un cui, o ață lungă, până în dreptul pieptului copiilor. La capătul de jos al aței se legă o bucată de alviță (amestec de nuci, scrobeală albă și zahăr sau miere) cât o portocală de mare.

Doi copii până la vârsta de 15 ani se așază față în față, având în mijloc alvița.

Se îndepărtează cu un pas unul de altul, iar un al trei face vânt alviței către unul dintre copii. Acesta, fără a pune mâna, trebuie să o apuce cu gura.

Dacă nu poate, ea trebuie atinsă măcar cu buzele și trimisă către tovarășul său, care tot cu gura trebuie să o prindă.

Unii copii sunt chiar dibaci și reușesc să prindă alvița de mai multe ori, alții însă nu reușesc niciodată.

Cei care o prind de mai multe ori e lăudat de toată lumea.

Alvița se trimite astfel de la unul la altul până când va fi prinsă ca să o mânânce.

”Dacă nu prinde alvița și se lasă de a o mai  <bate>  lasă loc altor copii care așteaptă cu nerăbdare… E prilej însă de râs, de petrecere și chef mare…”, scria Sim. Fl. Marian la 1898.

În loc de concluzie

”Reținem însă ideea că lăsatul secului de brânză presupunea să te saturi de mâncare, băutură, joc și veselie tocmai pentru ca în cele 40 de zile care urmează să nu fii ispitit și să încalci Postul Mare”, conchide sociologul Ciprian Voicilă.