„Mistica” deficitului bugetar

 Atunci când crește, în societate, interesul pentru anumite teme, îți este util să scoți la suprafață un alt subiect, prin care confiști spațiul public și anulezi, astfel, curiozitățile care nu prea îți convin. Dacă deții puterea absolută, îți este foarte ușor să o faci, mizând, în primul rând, pe faptul că lumea se va preface că ia foarte în serios cele ce le comunici, indiferent dacă le crede, sau nu.

Cele de mai sus constituie un exemplu dat din imaginația mea. Nu e chiar aceasta situația cu deficitul bugetar al României, care preocupă, pe bună dreptate, clasa politică și a devenit una din cele trei angajamente ritualice care se iau și se reafirmă, cu orice prilej (alături de P.N.R.R. și de S.A.F.E.). În principiu, desigur că a-l mări masiv este un lucru rău (deoarece presupune creșterea împrumuturilor), iar a-l diminua este o notă bună pentru orice guvern care reușește așa ceva (și au fost mai multe care au reușit, inclusiv ultimul care a fost demis). Este puțin mai complicat, sau mai controversat, modul în care se calculează această scădere (ca dovadă, existența unor metodologii diferite, dar și recentele polemici pe subiect). Mult mai simplu cred că ar trebui să fie a corela evoluția pur matematică a acestui indicator cu tipul de măsuri care se presupune că duce la ea și, mai ales, cu efectele pe care aceste măsuri le au asupra populației. O asemenea nuanțare a evaluării politice îmi pare esențial mai ales atunci când efectele sunt de durată, căci una este să suporți niște consecințe, să spunem că negative, 3-4 luni și cu totul alta e să tragi, de pe urma lor, ani de zile sau chiar, în anumite cazuri, decenii întregi. Într-un astfel de context, nu ajută deloc dacă nu vii cu explicații adresate celor pe care îi guvernezi și, mai ales, dacă atitudinea ta față de aceștia se reduce la o jubilație afișată față de austeritatea în sine și se mai și completează, apoi, cu pasiunea stârnirii dihoniei între categoriile sociale (deși această tactică, pragmatic vorbind, este una de succes). Nu ar trebui să fie atât de dificil să spui: „Dragi concetățeni, ne pare rău și vă cerem scuze, dar asta este situația. Trebuie să facem așa și pe dincolo. Nu pentru că ne face plăcere, ci pentru că nu avem încotro. Dar, peste timpul cutare, lucrurile se vor îndrepta”. Sunt convins că, astfel, și răbdarea celor guvernați ar fi mult mai mare.

Teoretic, o creștere mare, dar temporară a deficitului bugetar nu este considerată un lucru neapărat rău, cu condiția ca pe seama lui să fie dezvoltate, cu repeziciune, domeniile indispensabile economiei naționale. Faptul că, în ultimii ani, paralel cu creșterea deficitului au fost realizate, cu un succes pe care aproape că nu îl mai speram posibil, investiții foarte mari în dezvoltarea infrastructurii rutiere moderne, pare a confirma acest principiu. O dovedește, în orice caz, exemplul altor țări din Uniunea Europeană, al căror succes economic este mult mai mare decât al nostru. Recent, un reputat specialist în macroeconomie a invocat acest exemplu, considerându-l ca demn de urmat, dar a menționat și faptul că „România nu poate și nu este lăsată să procedeze în același fel”. Uitați, asta chiar ar fi o temă demnă de discutat: de ce nu este „lăsată” România să procedeze așa cum au procedat, anterior, multe alte state membre ale U.E. și, mai ales, cine nu o „lasă”? Ar putea fi, însă atunci când cei care trasează agenda publică vor să impună atenției generale anumite teme, motivați fiind numai de teama de a nu-i lăsa pe alții să vină cu alte teme, slabe sunt speranțele de a primi răspunsurile necesare. Prin urmare, ne vom mulțumi, în continuare, cu o abordare parțială a temei, perfect legitime, cum spuneam, a „scăderii deficitului bugetar”, sau a „menținerii traiectorei fiscale” (cum mai este numită).

Totuși, parafrazând o străveche vorbă înțeleaptă, Dumnezeu a făcut deficitul bugetar pentru oameni, nu a făcut oamenii pentru scăderea deficitului bugetar. Prin urmare, nu mi se pare legitim să ai în vedere exclusiv cifrele, ignorând, cel puțin aparent (dar aparențele contează mult în formarea stărilor de spirit), că orice strategie economică trebuie corelată cu principala sarcină a oricărui politician: cea de a aduce mai mult bine în viața concetățenilor lui.

Dacă tot ne-am dus cu gândul la vremurile străvechi, aș zice că această credință, aproape mistică (cel puțin așa pare ea, prin obsesiva și mereu identica ei reafirmare cotidiană), în materia presupusei scăderi a deficitului bugetar are virtuțile ei, dar ele sunt fatalmente limitate. Deoarece, așa cum politicienii mimează, uneori, fervoarea religioasă (de pildă, cineva care, în fiecare duminică, își rezervă prima știre a zilei, prin care se trâmbițează că a fost prezent la biserică, însă, după pierderea demnității publice, nu îl mai vede, vreodată, nimeni pe acolo), la fel și populația poate mima fidelitatea către acest nou tip de „mistică”, ba uneori mimează chiar și devotamentul, ori entuziasmul pentru ea. Problema apare atunci când, populația fiind pusă în fața unei alternative care pare mai promițătoare, avantajul mimetismului dispare. Poate să dispară aproape peste noapte, chiar.