Priviri curioase în dosarele Securității (X): Un deținut „palavragiu”

Însă, prin modul expeditiv și formal de minimalizare al felului de a fi al acestor persoane, expresia cu pricina părea, mai degrabă, rodul unui reflex birocratic, menit să rezolve o evaluare, atunci când nu era nimic semnificativ de spus despre persoanele menționate în documente.

Un „șarpe cu clopoței”

Pe de altă parte, în cazul persoanelor care erau vizate, de către organele de Securitate, pentru a fi recrutate, trăsătura de a fi palavragiu era una descalificantă, de-a dreptul. Menținerea, de către colaboratori, a secretului deplin și a conspirativității în ceea ce privește legătura lor cu poliția politică era o condiție de bază și nu putea fi nuanțată. Dacă vorbea prea mult, un informator se deconspira. Devenea, astfel, un „șarpe cu clopoței”, inutil pentru activitatea informativă. Mai mult, putea să îl prevină și pe „obiectiv” (adică persoana urmărită pe lângă care primise sarcini). În aceste condiții, întreaga acțiune informativă era pusă în pericol. În cazurile în care înclinația către „pălăvrăgeală” era identificată la persoanele propuse pentru a fi recrutate, se renunța la această idee. Colaboratorii care se deconspirau erau eliminați, fără menajamente, din rețeaua informativă.

Cazul C.F.

O terminologie similară apare și în cazul deținutului politic („contrarevoluționar”, cum era el numit în documente) pe care îl voi numi C.F. În perioada detenției în penitenciarul Pitești, acesta a fost supus unei tentative de recrutare ca informator. În anul 1955, materialul arhivistic rezultat de pe urma acestei tentative a fost clasat. De asemenea, cel vizat de recrutare a fost, la rândul lui, clasificat ca „element necorespunzător”.

Arestat în 1949, C.F., care deținuse, pe vremea „regimului burghez”, poziții importante în industria petrolieră, a fost condamnat la 25 de ani de temniță grea. De vină ar fi fost relațiile economice și politice avute cu americanii și care au fost catalogate drept activitate de  spionaj. În această privință, în timpul detenției, a fost semnalat că „nu și-a recunoscut activitatea pentru care este condamnat”, apreciind, în mod absolut realist, de altfel, că „regimul de astăzi ține oameni arestați fără motive, doar numai din prezumții”.

Un element palavragiu

În cuprinsul aceluiași „Referat”, din care am citat informațiile de mai sus, datat iulie 1955, se remarca și faptul că „s-a constatat de a fi un element palavragiu, plăcându-i să vorbească foarte mult despre probleme de aventură”. Iar într-o „Notă birou” redactată în urma discuțiilor purtate, cu același C.F., în mai 1955, se aprecia că „este un element palavragiu. S-a putut constata că-i place să vorbească foarte mult, atât unele probleme despre petrol, cât și unele probleme de aventură fiind pasionat în aceste puncte”. Nu știu ce puteau să însemne, în mod concret, acele „probleme de aventură” (?!), care se presupunea că „pasionau” un om aflat, de ani buni, într-o totală izolare. Cred că vehicularea acuzației de „pălăvrăgeală” are șanse bune să fi fost o mascare convenabilă a eșecului tentativei de a-l recruta pe acest deținut.

„Au început ca să-l părăsească memoria și auzul”

Prin urmare, pentru a nu cădea, la rândul nostru, pradă unor reflexe birocatice și lipsei de empatie, nu putem decât să punem sub lupă cuvintele înșirate pe hârtie de către ofițerii operativi din deceniul al șaselea. Aceștia recunoașteau, în mod explicit, că deținutul C.F. suferea de distrofie. Mai mult, au reținut și motivările lui, cum că din cauza acestei boli „au început ca să-l părăsească memoria și auzul”. Acesta îmi pare a fi, cu destul de mare certitudine, un pretext prin care C.F. evita acceptarea colaborării cu Securitatea, mai ales că, în planurile întocmite în vederea recrutării, se făcea referire la existența, în proximitatea acestui deținut, a unor personalități luminoase, care se mențineau, în mod deschis, pe o poziție ostilă regimului comunist, precum scriitorul național-țărănist Radu Cioculescu. Așadar, atât auzul, cât și memoria ar fi constituit calități importante pentru un informator care să fie recrutat din rândul deținuților aflați în penitenciar.

„Studiu” asupra comportamentului din detenție

În plus, faptul că cineva era palavragiu nu dovedea că era și neserios, dovadă fiind suferința sufletească ce îl chinuia pe C.F. Astfel, într-un „Studiu” asupra comportamentului din detenție, care este datat august 1954 ( perioadă în care acesta se afla la penitenciarul din Ocnele Mari), se sublinia că „deținutul C[…] F[…] nu este vicios, însă o slăbiciune a acestuia constatată este căci de câte ori este întrebat despre familia sa plânge manifestându-și dorința de a obține posibilitatea unei legături cu familia sa”. În paragraful următor, autorul „Studiului” adăuga și vechea marotă: „Ca părți negative constatate la el este căci atunci când se angrenează în discuții cu cineva – indiferent deținut sau cadru -, vorbește prea mult, dând dovadă că este palavragiu”.

Nu putem cunoaște cu exactitate modul în care au decurs, la Pitești, discuțiile personale cu detinuțul politic C.F.,. Totuși, din documentele referitoare la tentativa de recrutare, nu răzbate nicio undă de empatie pentru chinul sufletesc al acestuia. Chiar și faptul că era vorba despre un caz de distrofie, cu siguranță că severă (din moment ce nu era trecută sub tăcere), era menționat ca ceva normal, ca și când așa ceva „se întâmplă și gata” (e adevărat, totuși, că, mai târziu, C.F. a fost internat la spitalul-penitenciar Văcărești).

„Scuza” ideală

Probabil că, dacă în documente ar fi fost formulate atenționări directe în legătură cu starea de sănătate precară a deținutului, autorul acestora se confrunta, ulterior, cu acuzații de „partizare”, sau de simpatizare, pe ascuns, a „dușmanului de clasă”. Acest pericol a constituit o „scuză” ideală pentru toți cei care și-au făcut un obicei din afirmarea combativității pline de zel, în același timp cu afișarea lipsei de empatie pentru personalitatea și chiar pentru corpul unor concetățeni ce nu mai puteau reprezenta o amenințare serioasă la adresa puterii comuniste, care, deja, se consolidase foarte mult, la mijlocul anilor `50.

Priviri curioase în dosarele Securităţii (VI): Arestarea ca fapt divers