Apariţia poporului de rezervă: cazul Max Korzh

Rareori, s-a văzut un eveniment aşa de insolit precum concertul de la Bucureşti al lui Maksim Anatolyevici (Max) Korzh, din 23 mai 2026. Judecând după aparenţe, autorităţile noastre s-au regăsit, în faţa acestui eveniment, în starea lor naturală, pe care mult le place să şi-o atribuie singure. Adică, au fost profund „surprinse nepregătite”. Sigur, asta este o percepţie cu care am fost obişnuiţi, uneori prin contemplarea anumitor realităţi, dar alteori şi printr-o tactică mediatică de tipul celebrei „picături chinezeşti”. În realitate, ar trebui să ne întrebăm pentru ce anume ar fi trebuit autorităţile noastre să fie „pregătite”?

Şi ce ar fi trebuit să facă ele, la urma urmei, pregătite fiind? Să împiedice venirea, în Bucureşti, a unui mare număr de cetăţeni străini? Ei sunt turişti şi au venit legal, nu a trecut nimeni clandestin graniţele noastre. Să împiedice afluxul lor masiv în Centrul Vechi al Capitalei?

Fenomenul Max Korzh. De la băiatul simplu din Belarus la vocea unei generații postsovietice

Cetăţenii străini au deplinul drept de a beneficia de libertatea de mişcare, iar prezenţa lor acolo a dus la creşterea vânzărilor, în barurile şi restaurantele din zonă. Atunci, să împiedice acele veritabile vârtejuri umane, pe care fanii, foarte entuziaşti, ai lui Korzh le-au făcut, în spaţiile puţintel mai largi ale Centrului Vechi, în cele două zile dinaintea concertului? Nu există nicio lege care să împiedice aşa ceva, iar vârtejurile, în cadrul cărora fanii „învârtitori” se unesc într-o mare „ciocnire”, nu au deranjat pe nimeni, nu au vătămat vreun trecător român, ba chiar au stârnit uimirea amuzată a acestora, care le-au contemplat şi le-au filmat, distribuind imaginile pe reţelele sociale.

Ar fi trebuit, în fine, autorităţile să împiedice organizarea concertului de pe Arena Naţională? Nu ar fi avut niciun motiv şi, în plus, printr-un asemenea gest, nejustificat, nu ar fi reuşit altceva decât să împiedice utila plasare a Bucureştiului pe harta marilor oraşe care sunt sigure pentru organizarea de concerte internaţionale şi, totodată, să împiedice încasarea, de către Primăria Generală, dar şi de către A.N.A.F., a unei sume destul de frumuşele.

Aparenţa de „invazie”

Concertul nu a fost gratis şi, conform tuturor informaţiilor existente, nici nu a fost organizat pe banii statului român, ci de către o companie privată de la noi, numită Emagic (care plăteşte impozite aici).

Aparenţa de „invazie” a fost creată şi de faptul că Max Korzh nu era mai deloc cunoscut de către amatorii români de muzică nouă. Nici nu e de mirare pentru un rapper bielorus, care cântă numai în limba rusă. Într-un astfel de context, apariţia, bruscă şi neanunţată din timp, pe străzile noastre, a unui număr foarte mare de tineri rusofoni a stârnit o justificată uimire. Iar faptul că toată această mobilizare s-a încheiat aşa cum a început, adică fără evenimente negative, a stârnit o uimire şi mai mare, din cauza prejudecăţii legate de „nepregătirea” autorităţilor româneşti.

Cea mai mare mişcare muzicală din spaţiul ex-sovietic

În unele comentarii serioase, care au fost publicate la noi (au existat şi din acestea), au fost remarcate aspecte extrem de interesante în legătură cu Max Korzh şi cu receptarea muzicii lui: că acesta „a devenit simbolul unei generaţii fără ţară clară, fără lideri şi fără sentimentul de apartenenţă”, că este „celebru într-un teritoriu cultural care depăşeşte frontierele: Belarus, Ucraina, Rusia, Moldova, Kazahstan, Polonia sau statele baltice”, că a creat „probabil cea mai mare mişcare muzicală din spaţiul ex-sovietic” şi chiar că „nu este doar un rapper, ci un ritual colectiv pentru tineri care au crescut cu sentimentul că statele lor le-au abandonat”.

Dacă ne-am „prins” şi noi că vârtejurile umane fac parte din „ritualul” menţionat (ele s-au produs şi în timpul concertului pe stadion, episoadele de pe străzi fiind doar o repetiţie în vederea atmosferei create în timpul acestuia), ideea că toţi aceşti tineri ar fi „fără apartenenţă” (nu se preciza la ce anume) şi chiar „fără o ţară clară” pare cam trasă de păr, sau rodul unei confuzii cu apartenenţa acestor tineri la un „teritoriu cultural care depăşeşte frontierele”, ceea ce este cu totul altceva.

Suntem nepregătiţi ca societate

Faptul că rapperul bielorus cântă (numai) în limba rusă, fără ca asta, chiar şi în plin război cu Rusia şi cu influenţele ei, să deranjeze pe niciunul dintre adepţii lui, probabil că a consolidat această confuzie. Aceeaşi idee am auzit-o preluată chiar şi la televizor (sunt convins că direct dintr-o postare de pe Facebook, pe care o remarcasem şi eu, în aceeaşi zi), fără să i se dea vreo explicaţie, ori vreo interpretare care să nuanţeze enunţul.

Această uşurinţă în preluarea unor idei paradoxale arată, de fapt, că suntem nepregătiţi ca societate (nu doar la nivelul autorităţilor care ne reprezintă) să receptăm şi, mai ales, să anticipăm evoluţiile care se produc, uneori foarte rapid, pe plan internaţional. Un asemenea fenomen cultural este clar, însă, că nu a apărut peste noapte. La fel de clar este că marile concentrări internaţionale de fani şi repetatele vârtejuri umane s-au produs şi anterior, în văzul tuturor, nefiind ceva inedit.

Cine este Max Korzh, artistul controversat din Belarus care aduce 39.000 de spectatori străini pe Arena Națională VIDEO

Dincolo de aspectele menţionate mai sus, Korzh este un critic al „sistemului” actual care consideră numărul banilor drept valoarea absolută, aspect din care derivă sentimentul tot mai multor tineri că „statele lor i-au abandonat” (acest sentiment este evident şi la noi, chiar dacă tinerii noştri nu cunosc muzica artistului bielorus). Probabil că tocmai acest mesaj critic, dar care vine în întâmpinarea sensibilităţilor şi neliniştilor specifice generaţiilor actuale, a asigurat o bună parte din succesul internaţional al lui Korzh.

Pe lângă aceste realităţi socio-economice, artistul bielorus a criticat, chiar dacă în tonuri moderate, atât regimul lui Aleksandr Lukaşenko, din ţara lui natală, un regim care pare fără sfârşit, cât şi războiul de agresiune declanşat de Vladimir Putin, în Ucraina. Acest lucru l-ar putea face simpatizat în rândurile diasporei ucrainiene. Totuşi, faptul că melodiile lui sunt cântate numai în limba rusă ar fi fost de aşteptat să creeze măcar o anumită reţinere în afişarea publică a acestei simpatii.

În fond, universul interior al fanilor lui Max Korzh este un teren rămas liber speculaţiilor, din moment ce nu a fost văzut nimeni care să îi intervieveze mai serios, ca să îi înţeleagă mai bine, pe tinerii care au inundat, efectiv, străzile capitalei noastre, deşi aceştia păreau destul de prietenoşi, chiar dacă se manifestau „în lumea lor”. Nu numai cu două zile înainte de concert, dar chiar şi cu două-trei zile după acesta, străzile din centru au fost încă pline de aceşti tineri, care, cu excepţia limbii vorbite, păreau foarte bine integraţi în peisaj.

Concertul nu putea să nu deranjeze Trustul Deprimării Naţionale

Aşa cum a arătat, deja, Bogdan Tiberiu Iacob, „Când aduni în același spațiu ucraineni traumatizați de război, ruși emigrați, belaruși anti-Lukașenko, moldoveni divizați identitar, pot apărea conflicte spontane, inclusiv simbolice. Uneori este suficient un steag, un slogan sau o postare virală pentru a transforma un eveniment cultural într-o controversă geopolitică. Sau în violențe”. Prin urmare, a continuat acesta, „dacă apăreau incidente între participanți de naționalități aflate în război, România era înfățișată în presa internațională într-un context negativ”. Şi-atunci, faptul că nimic asemănător acestor perspective negative nu s-a întâmplat, chiar nu contează?

Deşi a fost un succes, atât din punct de vedere organizatoric, cât şi moral (în spatele lor, bănuiesc că se află şi un succes comercial), sau tocmai din aceste motive, concertul nu putea să nu deranjeze Trustul Deprimării Naţionale. Atât de mult l-a deranjat, încât s-a recurs chiar la metoda împrăştierii unor pretinse imagini de pe stadion, însoţite de explicaţia că „ucrainienii au distrus Arena Naţională”. Concluzia, în acest caz, ar fi fost că Jandarmeria şi autorităţile locale au fost incapabile să controleze evenimentul, iar capitala noastră s-a aflat de-a binelea sub ocupaţie. Din fericire, au fost imagini false, adică filmate cu altă ocazie şi pe un alt stadion.

Imagini false răspândite după concertul lui Max Korzh VIDEO

Repliindu-se prompt, probabil dezamăgit de absenţa oricăror evenimente negative care să transforme concertul într-un insucces al României, un postac de pe Facebook, anonim, dar cu o apartenenţă străvezie la Trustul menţionat mai sus, ne-a „trântit-o”, cum că „omul va concerta la Istanbul şi Bucureştiul era în drum, de aceea a cântat aici”. Desigur, este un comentariu plin de venin, dar cam de tot râsul, deoarece nu Istanbulul, ci Bucureştiul este unul din centrele foarte importante ale diasporei ucrainiene de dată recentă, şi încă unul în care refugiaţii din ţara vecină se simt foarte bine.

Drept dovadă, chiar declaraţiile, extrem de entuziaste, călduroase chiar, ale unora dintre aceştia, care au fost filmaţi de televiziunile româneşti, în zilele premergătoare concertului. Bine, măcar, că atâta lucru am fost în stare să facem, pe plan mediatic, deşi cred că mai degrabă a fost ceva întâmplător, rodul inspiraţiei de moment a tinerilor intervievaţi şi nu al unor întrebări pe care reporterii de teren le-ar fi pus acestora. În orice caz, ca să revin la acel adept al Trustului, la fel de bine am fi putut spune că Istanbulul se află în apropierea României, de aceea „omul” va concerta, ulterior, şi acolo!

Valuri după valuri de fani ai lui Korzh

În special în seara care a precedat concertul de pe Arena Naţională, valuri după valuri de fani ai lui Korzh au luat, absolut paşnic, în stăpânire porţiuni din străzile Centrului Vechi. Situaţia semăna cu cea din timpul campionatelor continentale de fotbal, când obişnuiesc să se perinde, alternativ, grupurile de suporteri ai echipelor participante. În acest caz, însă, toţi erau fanii artistului bielorus şi se exprimau la fel. Toţi tineri. Foarte multe fete (drăguţe, de ce să nu remarc). Şi toţi calmi. Componenţii unora dintre aceste „valuri” au „încercuit” anumite baruri, iar câteva fete (pur întâmplător, blonde), cocoţate pe treptele de la intrarea acestora, dădeau ritmul scandărilor mulţimii. La oarecare distanţă, câţiva jandarmi neînarmaţi asistau discret, dar vizibili la micul spectacol.

Timpul nemilos nu mi-a dat răgazul să zăbovesc prea mult printre ei, ceea ce s-a dovedit o greşeală, deoarece aş fi avut câte ceva de învăţat de la aceşti tineri. În orice caz, ajuns în cartierul meu, care este unul periferic, am avut surpriza ca şi pe străzile lui să văd, la acea oră târzie, numai grupuri-grupuri de tineri rusofoni, care se îndreptau către domiciliile lor de peste noapte, iar la sfârşit, chiar lângă ieşirea din Bucureşti, un alt „val” uman, în care se scanda „Uc-rai-na! Uc-rai-na!” (acei tineri, însă, pronunţau diftongul „ai” altfel decât ştiam noi că îl pronunţă; nu am o explicaţie satisfăcătoare pentru acest aspect deoarece, încă o dată, am făcut greşeala de a nu rămâne suficient timp printre ei).

Noţiunea de „popor de rezervă”

Noţiunea de „popor de rezervă” nu ne este tocmai străină, deoarece i-a preocupat pe reprezentanţii statului nostru, în special pe la mijlocul secolului trecut, iar unul dintre candidaţii la recentele alegeri prezidenţiale a făcut referire directă la ea, aş zice că nu fără sens. Pentru statul ucrainean actual, plecarea în refugiu, după declanşarea agresiunii ruse, a milioane de compatrioţi are şi rolul de a conserva acest aşa-numit popor de rezervă. Cu atât mai mult cu cât procentajul tinerilor, printre aceşti refugiaţi, este unul foarte mare.

Ei bine, acest popor ucrainean de rezervă, cu care toţi suntem extrem de obişnuiţi, în sensul de a-l vedea de fiecare dată când ieşim pe stradă, sau chiar când mergem în concediu, prin ţară, a apărut la suprafaţă, cu ocazia concertului lui Max Korzh, cu o forţă şi o vitalitate neobişnuite. Nu a mai fost vorba de câte un refugiat solitar, recognoscibil deoarece vorbeşte la telefon (s-a creat impresia că, atunci când sunt singuri pe stradă, ucrainienii vorbesc, totdeauna, la telefon), de o mămică singură (ori însoţită de soţ), care ţine un copil de mână, sau de grupuri mici de refugiaţi, care stau la terasă, merg cu trenul ori fac plajă.

A fost vorba, acum, de o mulţime imensă, adunată la un loc (la concertul de pe Arena Naţională au participat  50.000 de spectatori, sau chiar 58.000; după unele surse, s-au vândut 42.000 de bilete, în numai patru zile).

Explicații și surprize

Surpriza, însă, a fost aceea că spectatorii de la concert nu au fost numai ucrainieni, aşa cum au crezut românii, din cauză că sunt foarte obişnuiţi cu prezenţa cotidiană a acestora. Foarte rapid, au apărut informaţii referitoare la sosirea, în Bucureşti, a unui foarte mare număr de turişti străini, însă nu numai din Ucraina, ci şi din Rusia, Republica Moldova, Belarus, toţi aceştia fiind rusofoni. Ba chiar şi din Polonia şi statele baltice, ţări care nu sunt deloc rusofone (dimpotrivă), iar tinerii din aceste ţări nu au trăit nici în timpul regimului comunist polonez, nici în cel al ocupaţiei sovietice din „Pribaltica”, deci nu aveau motive să cunoască acestă limbă, darămite să o şi iubească.

În unele dintre cele trei state baltice au rămas minorităţi ruse semnificative şi poate că aceasta ar fi o explicaţie a acestei surprinzătoare veniri în Bucureşti. Dacă prezenţa turiştilor din Ucraina, sosiţi special pentru concert (s-a vorbit depre un număr mare de autocare care au plecat către Bucureşti din Odesa, deşi portul ucrainean tocmai se fortifica şi la nord, în aşteptarea unui atac rusesc concentric) a stârnit unele nedumeriri, ţinând cont de războiul aflat în plină desfăşurare în ţara vecină (ba chiar într-o fază de puternică agravare), cea a turiştilor ruşi (despre care se credea că nu ar veni nicicând aici) sau a celor din Republica Moldova (unde s-a creat impresia că limba rusă nu ar mai conta nicicum, fiind abandonată în schimbul englezei) a nedumerit şi mai mult.

Operaţiuni de amploare în Capitală, la concertul ruşilor

Dincolo de filmările difuzate din vama de la Albiţa, cu autocare pline de fete tinere care cântau, dezinvolt, melodiile lui Korzh (greu de spus dacă era vorba despre tinere din Chişinău – căci ştim că şi de acolo au venit multe autocare -, din Odesa sau din altă parte), la televiziuni au apărut rapid şi ştirile de soi senzaţionalist. Am văzut cum anunţurile de pe „burtiere” au evoluat foarte rapid, chiar în ziua concertului. Întâi s-a scris că: „Zeci de mii de oameni merg la concertul cu risc major”. Apoi: „Zeci de mii de ruşi şi ucrainieni în Capitala securizată la maximum”.

În numai câteva secunde, sub ochii mei, textul s-a schimbat, devenind de-a dreptul unul dătător de panică, din care ucrainienii au dispărut complet: „Operaţiuni de amploare în Capitală, la concertul ruşilor”; „Acum: agenţi sub acoperire la concertul cu zeci de mii de ruşi”; „Zeci de mii de ruşi la concertul din Capitală, mobilizare istorică”; „Acum: zeci de mii de ruşi în Capitală, la concertul sold out”.

Instantanee ilustrative ale mecanismului prin care s-ar fi putut crea panică

Ziceai că ar fi fost vorba despre celebrele „zeci de mii” de luptători sovietici de comando, veniţi, chipurile, cu ocazia Revoluţiei Române din Decembrie 1989, despre care se tot vorbeşte în unele medii, deşi, nici acum, nu era deloc clar cum au fost număraţi „ruşii” şi cine i-a putut deosebi în marea de tineri rusofoni care umpleau străzile şi, apoi, stadionul. Am păstrat fotografii cu aceste simpatice „burtiere”, ca instantanee ilustrative ale mecanismului prin care s-ar fi putut crea panică (din fericire, românii, deja înţelepţiţi, nu au căzut în capcană).

Până la urmă, nimeni nu a înţeles câţi polonezi şi câţi ruşi au venit la Bucureşti. În zilele de după concert, referirile la ruşi s-au rărit mult, apoi şi cele la turiştii din Republica Moldova. Nu e exclus ca, în curând, să se vorbească numai despre spectatorii ucrainieni, dar şi în cazul lor comentariile păcătuiesc prin faptul că îi au în vedere numai pe turişti, nu şi pe refugiaţii care se aflau deja în România, deşi prezenţa acestora, în marea de fani ai lui Korzh, a fost mai mult decât evidentă.

O camaraderie desăvârşită

Să avem, însă, în vedere ipoteza că urainienii şi ruşii (ca să ne limităm numai la aceste două naţionalităţi, „titulare” ale războiului care durează de peste patru ani) au participat, în mod solidar, la concertul de pe Arena Naţională. Să ne amintim şi de faptul că, în anul precedent, cu ocazia concertului ţinut de Korzh la Varşovia, pe stadionul P.G.E. Narodowy, cu acelaşi număr de spectatori ca şi la Bucureşti, s-au stârnit şi unele bătăi între ucrainieni şi polonezi, deoarece unii dintre cei dintâi au expus celebrul steag roşu-negru al lui Stepan Bandera (insurgenţii banderişti au masacrat un mare număr de civili polonezi, în timpul ocupaţiei naziste). Ei bine, la concertul din Bucureşti nimic asemănător nu s-a întâmplat, totul decurgând într-o camaraderie desăvârşită.

Nu au apărut nici steaguri nedorite, nici bătăi. Acest lucru a demonstrat nu numai capacitatea capitalei noastre de a organiza şi găzdui evenimente de mare amploare şi cu un considerabil risc, dar şi vocaţia ei de a contribui la apropierea între naţiuni, chiar şi între unele aflate în război.

La Bucureşti s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat să se întâmple, mai degrabă, la Budapesta

Practic, din acest punct de vedere, la Bucureşti s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat să se întâmple, mai degrabă, la Budapesta. Nu este de colea ca, în timp ce lumea şi liderii ei se concentrează pe războiul care pare a se prelungi la infinit, în Bucureşti să se întâlnească mii de tineri veniţi din Rusia, mii de tineri sosiţi din Ucraina, sute veniţi din Belarus şi din Basarabia şi mii de tineri ucrainieni care trăiesc la noi de ani de zile şi… să nu se întâmple, totuşi, nimic (nimic rău, în orice caz)! S-au produs, în schimb, bucuria pură a muzicii şi a reuniunii sub auspiciile ei, o bucurie care a generat şi acele vârtejuri umane care i-au amuzat pe trecătorii bucureşteni.

Nu cumva, peste câteva luni, sau câţiva ani, se va putea vorbi nu numai despre o manifestare publică a poporului de rezervă al Ucrainei, ci şi despre pacea…. care a început la Bucureşti?