Pe 19 noiembrie s-au împlinit opt decenii de la alegerile parlamentare care au rămas cunoscute, în istorie, ca scrutinul fraudat de către comuniști. Consecința nemijlocită a acestei scandaloase acțiuni a fost condamnarea României la comunizare și sovietizare forțată. În virtutea unor obișnuințe, s-ar putea presupune că toată lumea a acceptat abuzul, conformându-se, mai întâi, rezultatului acestuia și aprobându-l, mai mult sau mai puțin sincer, ulterior. Dar nu, lucrurile nu au stat deloc așa. Dimpotrivă, a existat, în epocă, o opoziție crâncenă împotriva sistematicelor abuzuri care au dus la deposedarea opoziției democratice de ușor anticipabila ei victorie electorală.
Una dintre personalitățile care au opus rezistență în fața arbitrariului a fost judecătorul muscelean Aurel Marinescu (1897-1956), o personalitate luminoasă prin spiritul său manifest de dreptate şi prin faptul că nu s-a încovoiat în faţa unei puteri copleşitoare, menţinându-se pe poziţiile dictate de conștiință chiar și după declanşarea urgiei represive. Acesta nu a putut fi arestat, trăind ani lungi şi grei în clandestinitate, la scurt timp după alegerile falsificate din noiembrie 1946. Preocuparea, însă, pentru a transmite posterităţii adevărul asupra celor petrecute în anii ’40-’50 a rămas la fel de pregnantă, astfel că preţiosul său manuscris, redactat în timpul clandestinității, a fost păzit de Aurel Marinescu (şi, după moartea lui, de către unii apropiaţi ai acestuia), ca un soi de relicvă aproape sfântă, având în vedere nu atât veleităţile de scriitor (deşi stilul în care fostul magistrat a scris este unul valoros şi din punct de vedere literar), cât datoria de a prezerva dovezile privind actele samavolnice cărora naţiunea română le căzuse victimă şi care nu puteau fi cunoscute, pe atunci, de prea mulţi oameni, în detaliile şi mecanismele lor.
Mărturia lui Aurel Marinescu este, într-adevăr, una esențială, deoarece aduce date concrete atât în privința înscenării judiciare care a dus la invalidarea candidaturii vicepreședintelui național-țărănist Ion Mihalache (înscenare pe care, în primă fază, a împiedicat-o personal, recurgând la o gamă variată de vicleșuguri, menite să adoarmă vigilența guvernului), cât și în ceea ce privește rezultatele reale ale scrutinului din 19 noiembrie 1946, pentru zona în care a avut acces nemijlocit, în calitate de magistrat (poziție din care a fost, în scurt timp, izgonit).
S-ar putea spune că Aurel Marinescu nu și-a făcut decât datoria de magistrat, deoarece depusese un jurământ clar în acest sens. Atât și nimic mai mult. Teoretic, așa și stau lucrurile, însă, practic, cred că ar trebui să ne facem o introspecție serioasă înainte de a expedia episodul în acest fel, deoarece cu adevărat uriașe au fost presiunile asupra magistratului muscelean și tare ușor i-ar fi fost să abdice de la principiile pe care jurase, așa cum au făcut-o alții, cu toate că juraseră, la rândul lor. Acest om a preferat să fugă în clandestinitate, acolo unde a și murit, în deplin anonimat. Desigur, așa cum îi stă bine unui erou, el însuși a crezut că și-a făcut doar datoria, după cum se vede și din amarele rânduri pe care le-a dedicat stărilor create în justiție: „Și fiindcă avem astăzi în fața noastră o magistratură coruptă și sperjură, care și-a călcat jurământul depus de a respecta legea și față de consecințele extraordinare ale falsificării alegerilor din 16 noiembrie 1946, în întreaga noastră orânduire statală și față de tot ceea ce țara și neamul a avut de suferit este cazul să se aducă legi care să sancționeze cu cele mai aspre pedepse orice abatere intenționată a magistratului de la obligațiunile sale profesionale și mai ales în materie de alegeri, mergând până la pedeapsa cu moartea și confiscarea averii, pe lângă responsabilitatea civilă directă față de cei lezați”. Om cu frica lui Dumnezeu, Marinescu a simțit nevoia să își explice motivul care l-a obligat să îi critice, cu asprime, pe unii dintre contemporanii săi: „Îmi pare rău c-a trebuit să caracterizez prin cuvinte grele indivizi și fapte, dar numai astfel pot apărea cu toții în adevărata lor lumină și valoare și numai astfel lucrarea prezentă s-ar putea socoti completă. Se poate oare scrie un tratat de geometrie fără să se enunțe «Teorema lui Pitagora»?”.
O îndelungată obișnuință de a interpreta trecutul într-un anume fel ne îndeamnă, cred, a presupune că Aurel Marinescu a avut un sfârșit tragic, trădat fiind de apropiații lui. Lucrurile, însă, nu au stat așa. Dimpotrivă, locurile în care acesta a stat ascuns au rămas tăinuite, chiar și la aproape patru ani după decesul lui, despre care Securitatea a aflat destul de târziu. Data exactă a morții lui Aurel Marinescu apare menţionată într-o notă din 29 decembrie 1959, a informatorului „Marinescu Gh.”: „Pe la începutul lui decembrie 1959 a trecut pe la mine un văr, Stancu Aurel. De la început mi-am zis că nu se poate să nu aflu și de la acesta ceva în legătură cu A. Marinescu. L-am invitat la masă și fiindcă n-a vrut, am insistat ca măcar o țuică fiartă. A acceptat. L-am silit să bea până l-am amețit binișor. Apoi am început discuția cu aducerile aminte din copilărie, până ce am reușit să-l înduioșez. Apoi, l-am întrebat să-mi spună și mie unde mai este A. Marinescu, ca să-l ajut și eu și chiar i-am spus să vină să stea la mine. Cu lacrimi în ochi mi-a spus că a murit. Eu i-am zis că nu cred, că e ușor de spus că a murit, dar unde, cum. Mi-a mărturisit apoi că a murit la 20 ianuarie 1956 și e îngropat în grădina casei la Aurică Boștenaru, în comuna Râncăciov, raionul Topoloveni, sub un nuc. Sunt convinsă (sic!) că e adevărat, după expresia figurii lui, care nu îți lăsa nicio îndoială”.
În consecinţă, la 18 martie 1960, Serviciul Medico-Judiciar din Pitești a întocmit „Raportul de expertiză medico-judiciară de deshumare”, ca urmare a solicitării din 11 martie 1960 a Procuraturii Militare Regionale, „de a ne transporta împreună cu organele legale în comuna Râncăciov, raionul Topoloveni, regiunea Pitești, în grădina locuinței numitului Boștenaru Aurel, de profesie învățător, și a proceda la deshumarea cadavrului lui Marinescu Aurel”, ceea ce s-a întâmplat în aceiași zi. Concluzia medicului, Vasile Maftei, era următoarea: „Cadavrul a fost înhumat în pământ cu circa 4-5 ani în urmă”. Totodată, acesta remarca grija cu care, în ciuda împrejurărilor total neprielnice (ca să nu spun foarte periculoase), fusese realizată înhumarea, atât prin faptul că mortul se găsea „așezat exact cu fața în sus, mâinile așezate pe piept, așa cum se așază mâinile morților pe piept una peste alta, cum se îngroapă morții în mod obișnuit”, cât și prin acela că decedatul „a fost înhumat în coșciug confecționat reglementar, din scândură de brad, cu fața în sus și picioarele spre răsărit, cu mâinile pe piept, la adâncime de 1,5 m în pământ, așa cum se înhumează morții în mod obișnuit”.
Trebuie spus că dosarele de securitate ale lui Aurel Marinescu, cinci volume consistente, confirmă opoziția acestuia în fața samavolniciei guvernamentale, făcând, astfel, un fel de corp comun cu manuscrisul redactat în clandestinitate, care a fost, la rândul lui, îngropat, de către nepotul lui Marinescu (Gicu Simescu), deși acesta fusese, în mai multe rânduri, torturat de către Securitate, fără să trădeze. Ulterior, văduva magistratului-erou a reușit să expedieze prețiosul manuscris, cusut într-un tradițional covor muscelean, tocmai în Statele Unite, unde trăia fiica acestuia, Ruxandra Marinescu-Panaitescu. Datorită acestui șir de acțiuni curajoase, dispunem astăzi, în ciuda încrâncenatelor și îndelungatelor eforturi depuse de comuniști pentru a-și ascunde frauda, de mai multe dovezi ale acesteia.
Deși povestea clandestinității lui Aurel Marinescu este una foarte tristă, ea dovedește, în același timp, că un erou, fie și unul solitar, nu moare, totdeauna, singur. Iar printre ultimele lui gânduri nu este inevitabil să se numere și cele foarte amare, legate de trădarea și lașitatea compatrioților. Și nu este singurul caz de acest fel care poate fi documentat!
.