Parfum franțuzesc, pâine caldă, bălegar și fum de cărbune. Bucureștiul de acum un secol, între eleganța saloanelor și duhoarea mahalalei

Cu un secol în urmă, Capitala importa parfumuri franțuzești și avea peste o sută de brutării, dar se lupta încă cu bălegarul cailor, cu fumul sobelor și cu apele poluate ale Dâmboviței.

Parfum franțuzesc, pâine caldă, bălegar și fum de cărbune. Bucureștiul de acum un secol, între eleganța saloanelor și duhoarea mahalalei

Sursa foto: captură bucuresti.ro.

Cu un secol în urmă, Capitala importa parfumuri franțuzești și avea peste o sută de brutării, dar se lupta încă cu bălegarul cailor, cu fumul sobelor și cu apele poluate ale Dâmboviței.

În anii ‘20, Bucureștiul își construia imaginea de oraș elegant, cu parfumuri aduse din Franța, cofetării celebre și automobile care luau treptat locul trăsurilor. Dincolo de vitrinele de pe Calea Victoriei, aerul Capitalei avea însă și mirosuri mult mai puțin plăcute, de la grajduri și sobe până la gunoaie și apa Dâmboviței. Memorialiștii, presa epocii și documentele administrației ajută la reconstituirea acestui portret olfactiv al orașului, scrie bucuresti.ro.

Eleganța, privilegiul celor de pe Calea Victoriei

Reputația de eleganță a Bucureștiului anilor ‘20 îi privea, firește, mai ales pe cei care își permiteau o locuință pe Calea Victoriei și după-amiezi petrecute la Capșa. Bărbații se îmbrăcau în costume croite cu grijă, femeile făceau cunoștință cu parfumurile din Franța, iar trăsurile începeau să cedeze locul automobilelor.

Orașul avea însă și o identitate olfactivă aparte. Doar câteva străzi despărțeau vitrinele de lux de zonele unde aerul putea purta miros de bălegar, de fum de cărbune ori de gunoaie uitate în arșița verii, potrivit bucuresti.ro.

Iar dacă vântul sufla dinspre partea greșită, aroma rafinată a civilizației europene dădea nas în nas, fără ceremonie, cu realitatea mahalalei.

Un oraș împărțit, uneori pe aceeași stradă

Cum mirosea Capitala acum o sută de ani se poate afla din amintirile contemporanilor, din presa vremii și din actele unei administrații care avea de rezolvat o problemă ce revenea, cu încăpățânare, în fiecare dimineață.

„Orașul trăia între două lumi”, notează bucuresti.ro. Dacă o parte a Bucureștiului își cumpăra parfumurile de la Paris, cealaltă își arunca gunoiul la marginea uliței, iar nu de puține ori cele două se întâlneau pe aceeași stradă.

Parfum franțuzesc la tonă, într-o țară abia ieșită din război

La începutul anilor ‘20, după Primul Război Mondial, viața mondenă a Capitalei a repornit. Mărfurile din import umpleau rafturile magazinelor, doamnele din înalta societate se întorceau spre moda pariziană, iar cosmeticele ocupau un loc tot mai vizibil în comerțul orașului.

Un studiu de istorie a comerțului bucureștean a apărut în revista București. Materiale de Istorie și Muzeografie conține un detaliu elocvent despre gustul Capitalei pentru lux.

România a adus din import, în 1923, 40 de tone de parfumuri franțuzești. Deși cifra se referă la importurile întregii țări, ea apare într-o analiză despre evoluția comerțului bucureștean după 1919, când Capitala ajunsese una dintre principalele piețe pentru astfel de produse, potrivit sursei citate.

Cifra devine cu atât mai savuroasă cu cât, în aceeași perioadă, presa făcea haz de greutatea cu care se găseau unele alimente de bază.

În 1920, revista satirică Furnica publica poezia „Articole de lux”, al cărei autor răsturna sensul expresiei. Produsele rafinate abundau, pe când cele de strictă necesitate, precum pâinea sau ouăle proaspete, ajunseseră adevărate rarități.

Regina Maria și parfumul ca semn de statut

În saloanele și la recepțiile vremii, parfumul funcționa și ca marcă a apartenenței sociale, iar esența aleasă de o doamnă reflecta care îi sunt gusturile, dar posibilitățile financiare.

Cel mai cunoscut exemplu venea chiar de la Palat. Regina Maria promova Mon Boudoir, parfum creat de casa franceză Houbigant, iar în 1923 chipul suveranei apărea într-o reclamă a mărcii, document aflat astăzi în colecția Muzeului Parfumului din București.

Distanța economică dintre eleganța Palatului și traiul unei familii obișnuite era, desigur, considerabilă, iar multe bucureștence își cumpărau produsele de igienă și înfrumusețare cu socoteală.

Faptul că parfumurile ocupau un loc în reclamele interbelice arată totuși cât de mult se transformase orașul de pe vremea bunicilor.

Capșa, între arome de cafea și discuții literare

Pe Calea Victoriei, una dintre cele mai plăcute experiențe pentru nasul bucureștenilor o oferea Casa Capșa. Renumele cofetăriei data din secolul al XIX-lea, când Grigore Capșa a adus în Capitală rețete și tehnici deprinse în Franța.

Istoria localului pornește din 1852, anul în care familia Capșa și-a deschis prima cofetărie. Grigore Capșa și-a întemeiat propria afacere în 1868, iar din 1886 localul a inclus și o cafenea. În perioada interbelică, adresa ajunsese printre favoritele intelectualilor bucureșteni.

Mirosul de cafea și de ciocolată ținea de o lume comercială care voia să impresioneze clientul încă dinainte ca acesta să guste ceva. Prin cofetăria de tip european, Bucureștiul a primit o întreagă cultură a desertului rafinat.

Printre obișnuiții casei se numărau Liviu Rebreanu și Tudor Arghezi, în timp ce poetul Ion Barbu avea obiceiul să sosească dimineața și să zăbovească îndelung la cafenea.

Capșa ținea loc și de redacție neoficială a orașului, unde se comentau evenimentele politice, circulau informațiile și se hotăra soarta reputațiilor literare.

„O cafea se putea prelungi cât o ședință parlamentară, cu avantajul că desertul era, probabil, mai bun”, observă sursa citată.

Prăjitura Joffre, desert de ciocolată creat de cofetar în 1920 și asociat vizitei în România a mareșalului francez Joseph Joffre, a rămas printre produsele de renume ale casei.

Dincolo de latura mondenă, Capșa ilustrează felul în care se schimba gustul Capitalei. Dulciurile orientale, de veche tradiție, nu dispăruseră, dar în centrul orașului cofetăria occidentală câștiga tot mai mult teren.

Pâinea caldă, aroma de dimineață a cartierelor

Pentru bucureșteanul de rând, unul dintre cele mai familiare mirosuri venea de la brutăriile din cartier, iar rețeaua acestor prăvălii era deja una consistentă înainte de Primul Război Mondial.

Revista Minerva publica pe 15 iunie 1910 o statistică detaliată, potrivit căreia în Capitală funcționau 86 de brutării și 17 franzelării, în total 103 unități, cu 860 de lucrători.

Patronii aveau origini variate. Alături de români din țară și de aromâni se aflau întreprinzători greci și albanezi, dar și brutari germani și italieni.

„Pâinea bucureșteană avea o istorie comercială cosmopolită, ascunsă sub o coajă rumenă”, remarcă autorul articolului.

Activitatea zilnică a brutăriilor se recunoștea după mirosul de aluat copt. Cum cuptoarele și producția se aflau aproape de locul de vânzare, brutăria devenea un reper ușor de identificat pe orice stradă.

Controale sanitare și pâine pusă pe cântar

Autoritățile înăspriseră controalele sanitare, brutarii fiind obligați să respecte reguli de curățenie mai severe, iar localurile socotite insalubre fuseseră evacuate, arată sursa citată. Verificările vizau inclusiv greutatea pâinii.

Dacă lipsa trecea de 50 de grame la kilogram, marfa putea fi confiscată și distribuită săracilor, o măsură administrativă destul de convingătoare pentru negustorii care ar fi vrut să economisească făină în dauna cumpărătorilor.

În afara brutăriilor, Bucureștiul interbelic avea și numeroase simigerii. Covrigii și plăcintele țineau de mâncarea de stradă, iar produsele de patiserie se vindeau mai ales în zonele cu multă lume.

Prăvăliile de cartier din jurul Pieței Matache

Piețele se numărau printre cele mai animate spații de comerț ale orașului, iar Piața Matache ilustrează bine cotidianul interbelic.

Revista Istorie și Civilizație a publicat evocarea unui fost locuitor al străzii Berzei, care își amintește de micile magazine din preajma casei, printre care cafeneaua și prăvălia de dulciuri a lui Bagdikian. Nu departe se aflau o cofetărie cu laborator propriu și Piața Matache.

Mărturia, care privește Bucureștiul dinaintea războiului și anii 1930, surprinde foarte concret comerțul de cartier, o lume a magazinelor specializate, în care cumpărăturile însemnau drumuri repetate la negustorii din apropiere.

Cafeaua, aroma negoțului și a conversației

Cafeaua ocupa un loc important în viața Capitalei. Un studiu despre cultura cafelei, apărut în Buletinul Muzeului Științei și Tehnicii Ștefan Procopiu, îl menționează pe Avedis Carabelian, negustor armean și furnizor al Casei Regale.

Cafegiii vindeau boabe aduse din import, iar prăjirea și râșnitul lor dădeau cartierelor comerciale una dintre aromele specifice.

Piețele, între prospețime și resturi

Piețele ofereau o experiență olfactivă mult mai amestecată. Vânzarea alimentelor proaspete cerea manevrare zilnică și curățenie fără pauză, iar vara, cu mijloacele tehnice ale vremii, mărfurile perisabile se păstrau cu mare greutate.

La toate acestea se adăugau resturile lăsate de negustori. Lecția oferită de oraș în privința comerțului alimentar era, așadar, una simplă. Aceeași activitate producea atât aroma îmbietoare a mărfii proaspete, cât și mirosul reziduurilor, la doar câteva ore distanță.

Caii, prețul olfactiv al trăsurilor elegante

În 1926, pe aceeași stradă din București puteau fi văzute, una lângă alta, un automobil modern și o trăsură cu cai. Transportul motorizat se impunea treptat, iar vechea formă de circulație ocupa încă o parte însemnată din spațiul orașului.

Materiale de Istorie și Muzeografie, statisticile Capitalei consemnau, în 1920, 2.550 de automobile de diverse tipuri și 1.152 de birje. Caii rămâneau, prin urmare, o prezență obișnuită pe străzi, iar o asemenea circulație presupunea grajduri și oameni care să se ocupe de animale.

Zilnic, caii lăsau în urmă cantități importante de bălegar, iar urina ajungea pe caldarâm ori în locurile unde erau adăpostiți.

Mirosurile de acest fel decurgeau inevitabil din transportul cu tracțiune animală, iar zilele caniculare agravau problema. „Romantismul plimbării cu birja avea, așadar, o limită foarte practică”, mai arată sursa citată.

Retragerea tramvaielor cu cai și declinul birjelor

Societatea Comunală a Tramvaielor București a scos definitiv din circulație tramvaiele cu cai la 6 iunie 1929, dată confirmată de istoria oficială a transportului public din Capitală. Dispariția lor a adus și o schimbare în privința igienei străzilor.

Birjele și căruțele circulau însă în continuare, astfel că orașul avea destule motive să țină mătura la îndemână.

Un articol publicat în 1933 în Realitatea ilustrată, citat într-o cercetare despre transportul bucureștean, oferă un detaliu savuros.

Autorul descrie decăderea birjelor și starea tot mai precară a unora dintre trăsurile care mai circulau. Odinioară elegant, acest mijloc de transport îmbătrânea vizibil sub presiunea automobilului, care aducea, la rândul lui, mirosurile de benzină și de gaze de eșapament pe străzile Capitalei.

Dâmbovița, un râu care îmbolnăvea

În istoria mirosurilor bucureștene, Dâmbovița ocupă un capitol separat și, din păcate, deloc fericit. Trebuie precizat că, în anii `20, râul fusese deja în mare parte regularizat, în urma lucrărilor din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

Imaginea unei ape care șerpuia printre case și în care orașul își arunca direct gunoaiele ține de perioade anterioare, deși poluarea și evacuarea apelor uzate au rămas, și în secolul XX, motive de îngrijorare pentru administrație.

Vechiul București se folosea de râu deopotrivă pentru apa de consum și pentru eliminarea reziduurilor, o combinație ale cărei urmări sanitare erau ușor de anticipat.

Victor Bilciurescu, în volumul București și bucureșteni de ieri și de azi, apărut în 1945, descrie situația de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când în Dâmbovița ajungeau murdăriile gospodăriilor și chiar animale moarte. Bucureștenii continuau, cu toate acestea, să se scalde în râu.

Mai devreme, Ion Ghica ironizase, într-un pasaj rămas celebru, calitatea apei din Capitală, susținând că aceasta acționa ca un purgativ atât de puternic încât locuitorii preferau alte băuturi, printre care berea.

Gluma ascundea o problemă medicală serioasă. Apa contaminată provoca boli digestive și epidemii, ceea ce obliga autoritățile să caute soluții atât pentru apa potabilă, cât și pentru evacuarea reziduurilor.

Interdicții vechi și lucrări de amploare

Într-un studiu despre sistematizarea Dâmboviței, Muzeul Municipiului București amintește că interdicțiile privind aruncarea gunoaielor în râu datează încă din secolul al XVIII-lea, iar documentele vremii menționează inclusiv sancțiuni.

O măsură mai fermă a fost luată în 1813, în timpul domniei lui Caragea Vodă, când, după epidemia de ciumă, s-a hotărât curățarea râului.

Lucrările ample de regularizare au venit mult mai târziu, în anii `80, când albia râului a fost amenajată, iar rețeaua de apă și canalizare a orașului a continuat să se extindă. Istoricul lucrărilor edilitare consemnează că, între 1930 și 1932, din albia Dâmboviței au fost scoși peste 46.000 de metri cubi de depuneri aluvionare.

Râul nu mai semăna, așadar, cu cel descris de memorialiștii secolului anterior, însă vechea lui faimă arată cât de strâns legate fuseseră mirosul orașului și sănătatea locuitorilor. Duhoarea Dâmboviței a persistat totuși multă vreme, până în anii ‘80, când lucrările de reamenajare a râului au pus capăt acestui neajuns.

Sobe, fabrici și locomotive

Aerul Capitalei mai mai era apoi afectat și de încălzirea locuințelor și activitatea industrială. În primele decenii ale secolului XX, multe case erau încălzite în continuare cu sobe, iar lemnul și cărbunele ars produceau fum.

În paralel, orașul câștiga tot mai multă importanță ca centru industrial. Uzinele Malaxa s-au dezvoltat în interbelic în partea de est a Capitalei, unde au trecut de la repararea locomotivelor la fabricarea lor.

Metalurgia și alte ramuri de producție au dus activitatea economică dincolo de cadrul vechilor ateliere meșteșugărești. Prin arderea combustibililor și prelucrarea metalelor, zonele industriale puteau degaja mirosuri diferite de cele ale cartierelor de locuințe, iar fabricile completau astfel peisajul olfactiv al orașului cu un element nou.

Și gările își aveau partea lor în această schimbare, de vreme ce locomotivele cu abur funcționau cu cărbune, iar fumul lor făcea parte din decorul obișnuit al căilor ferate.

În doar câteva decenii, circulația orașului, dominată cândva de cai, devenise tot mai mecanizată, iar aerul oglindea fidel transformarea. Mirosul de grajd ceda treptat în fața celui de produse petroliere și de fum industrial.

Odată cu progresul tehnic veneau și neajunsurile, iar bucureștenii începeau să le simțea

Gunoiul, o grijă permanentă a Primăriei

O cercetare a Muzeului Municipiului București despre igiena urbană descrie trecerea lentă a orașului de la curățenia făcută de fiecare în propria gospodărie la servicii publice organizate.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, municipalitatea închiria care pentru ridicarea gunoiului, iar colectarea se făcea uneori doar de două ori pe săptămână. Grămezile de resturi erau duse în afara zonelor locuite sau lăsate pe terenuri virane.

Din 1873, administrația a început să se ocupe mai sistematic de curățarea străzilor de praf și de noroi. Contractele includeau și obligația de a stropi carosabilul pe timpul verii, o grijă pe deplin justificată, de vreme ce drumurile neasfaltate se umpleau de praf în perioadele secetoase, iar după ploi unele ulițe deveneau greu de străbătut.

În 1902, primarul Ioan Procopie Dumitrescu prezenta într-un raport felul în care funcționa serviciul de curățenie, organizat pe sectoare. Gunoaiele erau transportate cu vehicule trase de cai, iar în cartierele de la periferie intervențiile erau mai rare.

Centrul îngrijit, mahalaua lăsată în urmă

Dacă marile artere beneficiau de mai multe investiții în întreținere, în zonele de la margine resturile puteau zăbovi mai mult timp în preajma caselor.

Primul Război Mondial a perturbat și serviciile municipale. Printr-o ordonanță emisă în august 1916, Primăria le cerea proprietarilor și chiriașilor să curețe inclusiv strada din dreptul locuinței, până la jumătatea carosabilului.

Reluate după război, serviciile de salubritate au fost reorganizate treptat, însă vechile probleme au persistat, mai ales acolo unde infrastructura edilitară avansa mai încet.

Murdăria nu însemna doar un disconfort pentru nas, ci și o problemă de sănătate publică.

Încă din 1863, medicul Anastasie Fătu propunea înființarea unei poliții sanitare, iar ulterior medicul Iacob Felix a contribuit la modernizarea legislației sanitare. Legile sanitare din 1874 și din 1910 au marcat etape importante în reglementarea igienei publice.

Bucureștiul interbelic prelua, prin urmare, o moștenire de câteva decenii de preocupări edilitare. Modernizarea orașului era reală, dar roadele ei depindeau și de strada pe care locuia fiecare, astfel că unele cartiere se bucurau de confortul modern, pe când altele se luptau în continuare cu problemele cunoscute de generațiile dinainte.

Citește și: Cum își petreceau bucureștenii toamna acum 100 de ani

 

 

Distribuie articolul pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.