La Vitan – Bârzești, la spartul târgului, unii negustori își abandonează pur și simplu marfa, ca să nu o mai care până acasă. Cam de pe la ora 13,30, când acolo se poate intra fără taxa de 10 lei, apar mai multe grupuri de oameni care pândesc la ce se întâmplă precum un stol de vulturi care dau târcoale unui cerb în agonie. Când comercianții se retrag, noii veniți să năpustesc spre pantofii scâlciați, țoalele rupte și murdare și fierătaniile ruginite lăsate de izbeliște. Începe un fel de balamuc, cu înjurături răcnite, îmbrânceli, tras de haine, ba chiar cu câte un pumn în meclă, la care participă doritorii de pradă moca. Ăștia sunt pensionari, homleși, livratori asiatici, amatori de chilipiruri, doritori de sporturi extreme.
Acum vreo lună, pe când asistam la varianta asta autohtonă de jocuri ale foamei, am văzut cum o doamnă roșie-n cap îl calcă pe mână pe un boschetar bătrân care scorciovea într-un morman de chestii și îi smulge un obiect mic. După ce s-a uitat la captură vreun minut, dezamăgită, a aruncat ceva ce părea un carnețel. Fără să risc vreun toc pe falangele degetelor, am luat eu obiectul.

Pârvu Boerescu
Am studiat trofeul când am ajuns acasă. Era vorba despre o agendă ”hitleristă”, tipărită în 1938, care aparținuse lui Pârvu Boerescu. Poate că numele nu spune prea multe unor neinițiați în istoria militară românească, dar mi-am adus aminte că-l mai auzisem la o sesiune de comunicări despre serviciile de inteligence de la noi, fiind pomenit ca un fel de fondator al serviciilor de informații ale armatei române.
Născut în 1888, fiu de general, Pârvu a ales inițial tot o carieră militară, ca ofițer de cavalerie. A urmat cursuri de specializare în Germania și începutul Primului Război Mondial l-a prins ca ofițer în Statul Major al Armatei a I-a, cu grad de căpitan. În timpul ăla, spre deosebire de Armata Franceză, care avea o rețea de ”Birouri II” care se ocupau cu informațiile și contrainformațiile militare, la noi nu exista așa ceva. Căpitanul Boerescu a fost însărcinat să evalueze trupele noastre și cele inamice, să asigure transmiterea în siguranță a ordinelor de luptă către subunități, să culeagă date despre potențialele mișcări ale inamicilor. În decembrie 1917, deja maior, a condus o operațiune de comando foarte îndrăzneață, infiltrându-se în fruntea unei unități special antrenate peste liniile inamice, cu scopul de a captura documente despre efectivele, dispunerea și dotarea cu armament a dușmanilor. A devenit oficial ofițer de informații după ce, în 1918, au apărut și la noi, ca în Franța, ”Birourile II”.
Pentru meritele sale de pe front și participarea sa directă în luptele de pe Jiu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazu, cea mai înaltă decorație de război românească, acordată foarte rar.
A ieșit din armată în 1918, ulterior fiind înaintat la gradul de colonel în rezervă.
În perioada interbelică a făcut afaceri cu pește și hârtie, ba chiar și politică în conducerea liberarilor dizidenți ai lui Gheorghe Brătianu.
În anii comunismului, nu se știe cum,a scăpat fără să intre la pușcărie, dar, după cum dovedește carnetul găsit de mine, împușca francul. Foarte mulți ofițeri regaliști au fost privați de pensii, iar ”exploatatorii”, cum fusese Pârvu în perioada interbelică nu primeau nimic.
Carnetul pe care l-am găsit e interesant. E făcut drept agendă publicitară a firmei Lorenz pentru anul 1939, dar a fost utilizat de Pârvu Boerescu abia în 1963, pentru însemnări zilnice. Prudent, colonelul a lipit pe pagina de gardă, unde se afla o zvastică, o reclamă la ”Loto-prono”, doar nu era să riște o acuzație de hitlerism. I-a scăpat din vedere să ascundă cu pastă de pix consemnarea tipărită din 22 aprilie, care amintea că e ziua de naștere a lui Adolf Hitler.
Fostul ofițer de elită, ajuns la 75 de ani, făcea figurație la Teatrul de Operă București și încerca să își transforme ce dregea acolo în vechime în muncă. Încerca să se lipească să predea cursuri de scrimă (deh, fusese cavalerist) la diverse cluburi sportive din București. Încerca, împreună cu nevasta sa Zizi să crească găini de rasă și să facă vin de smochine ”low-cost”. Scrisese o carte despre mimă și pantomimă, pe care umbla să o mărite pe la variate edituri (din câte m-am interesat, nu a fost publicată). Îl cultiva pe parohul de la Biserica Sfântul Anton, monument de lângă Hanul lui Manuc, pentru o muncă la negru drept ghid și translator atunci când veneau vizitatori străini. Nu în ultimul rând, se sfătuia cu alți foști ofițeri și cu ”tovarăși cu munci de răspundere” cum să obțină și el o pensie de doamne-ajută. Până la urmă, asta s-a rezolvat în 1969, când regimul Ceaușescu, alunecat pe filonul național, a acordat o indemnizație cavalerilor ”Ordinului Mihai Viteazu” din Primul Război Mondial. Pârvu Boerescu a murit la 90 de ani, în 1978.
De ce am scris toată povestea asta?! Fiindcă atunci când un istoric al serviciilor de informații militare românești va scrie istoria începuturilor lor să știe ce s-a întâmplat cu unul dintre personajele principale de acolo.
