Cum își petreceau bucureștenii toamna acum 100 de ani

Căldura verii mai persista o vreme, terasele din grădini continuau să primească lume, iar întunericul cobora treptat mai devreme. Era semn că se apropia sezonul pălăriilor, al stagiunilor de teatru și al ținutelor serioase. Bucureștiul mai zăbovea pe Calea Victoriei, făcea o tură la Șosea, trecea prin Cișmigiu, mai gusta și câte un pahar de must și încerca să afle „cine joacă” la teatru.

Plimbarea, un ritual în toată regula

Cine avea timp și ceva bani transforma plimbarea într-un eveniment social în sine. Calea Victoriei avea deja un rol important, fiind loc de întâlnire. Potrivit Muzeului Municipiului București, era axa dominantă a orașului, locul preferat pentru promenadă încă din secolul al XIX-lea. De-a lungul ei se înșirau magazine, hoteluri, restaurante, cofetării și clădiri importante, astfel că simplul mers pe jos devenea o ocupație cât se poate de serioasă.

Vremea blândă făcea ca plimbările să fie plăcute, iar vitrinele ofereau un motiv în plus pentru a te opri cât mai des. Teatrele din apropiere, cât și cafenelele, prelungeau și ele plimbarea până spre seară.

Între centrul comercial și Ateneu se aduna o bună parte din viața mondenă a Capitalei. Un bucureștean putea porni de acasă pentru o plimbare și se putea trezi, câteva ore mai târziu, la masă, la o cafea sau într-o sală de teatru, potrivit bucuresti.ro.

Șoseaua Kiseleff era, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, unul dintre principalele locuri de promenadă din oraș. Grădina din preajmă și artera largă atrăgeau atât ieșirile la pas, cât și plimbările cu trăsura, iar reputația zonei s-a menținut și în perioada interbelică.

Potrivit Muzeului Municipiului București, pe lângă plimbările de seară „la Șosea”, cei cu stare închiriau echipaje și porneau spre pădurile și mănăstirile din jurul orașului, la Cernica, Snagov, Comana sau Țigănești.

Anotimpul oferea decorul ideal pentru astfel de ieșiri. Nicolae Iorga a surprins și el împrejurimile Capitalei în zilele de toamnă prin pădurile ruginii, arăturile întunecate de ploaie și câmpurile care își schimbau nuanța după recoltat.

Ultimele seri petrecute afară

Capitala avea la începutul secolului XX o cultură solidă în privința grădinilor publice și a grădinilor-restaurant. Terasa Oteteleșanu este, și astăzi, unul dintre cele mai cunoscute exemple. Situată pe Calea Victoriei, în apropierea vechiului Teatru Național, oferea restaurant, terasă, sală de concerte și o grădină umbrită de platani, tei și castani, unde muzica lui Strauss, Offenbach, Kálmán sau Lehár putea fi ascultată adesea, atrăgând scriitori, artiști și actori.

Așa era la început de toamnă, însă pe măsură ce serile se răcoreau, clienții se mutau, ca să socializeze, în cafenele și restaurante.

O variantă mai accesibilă tuturor oferea Cișmigiul, îndrăgit pentru plimbare și accesibil tuturor, iar fotografiile și documentele de epocă atestă acest lucru. Printre localurile reprezentative pentru viața socială a primei jumătăți a secolului XX, Muzeul Municipiului București amintește și de Hanul lui Manuc, Hotel Imperial, terasa Cercului Militar și Café de Paris.

Parcul trăda însă și decalajele sociale ale vremii. Surse memorialistice evocă prezența servitorilor și a populației modeste din grădinile centrale, în zilele de duminică, în timp ce prezența persoanelor cu stare era remarcată pe alte trasee ori în ieșirile spre Șosea și împrejurimi.

În piețele orașului

Dincolo de latura pitorească a toamnei interbelice, lunile septembrie și octombrie erau și despre aprovizionare.

Ca zonă comercială a Capitalei, Oborul avea deja, la acea vreme, o istorie de peste un secol. Vechiul Târg de Afară ajunsese aici încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, iar pe Calea Moșilor și în împrejurimi se găsea un amestec neobișnuit de comerț, gastronomie stradală și divertisment popular, cu cârciumi, simigerii, brutării și alte mici afaceri la dispoziția fluxului continuu de trecători.

Era un adevărat spectacol cotidian, iar toamna căpăta valențe în plus. Piețele Obor, Matache, Traian, Unirii, Amzei și Domenii erau pline de legume și fructe. Oamenii cumpărau în cantități mari pentru iarnă: varză, gogonele, cartofi, mere, prune, gutui, struguri. Prin mahalale începea sezonul bulionului, magiunului și murăturilor, iar curțile se transformau, pentru câteva săptămâni, în adevărate făbricuțe.

Piața păstra așadar o legătură strânsă între Capitală și satele din jur: marfa ajungea cu căruța, producătorii vindeau direct, iar orășeanul se afla la doar câțiva pași distanță de lumea rurală care hrănea Bucureștiul.

Mustul și pastrama

Când strugurii ajungeau în piețe, își făcea apariția mustul, una dintre marile bucurii ale toamnei în București. Mustăriile erau răspândite în tot orașul, iar alături de pastramă și grătar deveniseră o adevărată tradiție.

Ioan Slavici evocă, de altfel, în paginile despre Capitala de altădată, acest obicei al bucureștenilor de a merge la mustărie până târziu în toamnă, la mese cu fleici, mititei și lăutari.
Stagiunile de teatru, în prim-plan

Dacă vara grădinile și spectacolele în aer liber erau în centrul atenției, toamna strângea orașul în sălile de teatru.Stagiunea 1925-1926 era condusă de Corneliu Moldovanu și Alexandru Hodoș, în vreme ce, cu un an mai devreme, Moldovanu împărțise această funcție cu Ion Minulescu.

Viața teatrală a Capitalei traversa, în acei ani, o perioadă de mare efervescență, instituția națională având drept concurență companii particulare și scene capabile să atragă actori de primă mărime.

În septembrie 1925, de exemplu, Teatrul Regina Maria, continuator al companiei Bulandra, își deschidea stagiunea cu piesa „Stăvilarul”, de G. Carapancea. Faptul că presa vremii comenta atât deschiderea stagiunii, cât și distribuția și montarea spectacolului arată cât de atent era urmărit, de public și de gazetari deopotrivă, începutul sezonului teatral.

Lucia Sturdza Bulandra și Tony Bulandra îi aveau atunci alături pe Ion Manolescu, Vasile Maximilian și George Storin, nume grele ale scenei românești.

În aceeași stagiune 1925-1926, Sala Eforie găzduia reprezentații cu „Strigoii”, de Henrik Ibsen, cu Agatha Bârsescu, George Vraca și George Calboreanu în distribuție și cu regia semnată de Soare Z. Soare.

Un singur sezon îi punea astfel la dispoziție publicului bucureștean dramaturgie românească, teatru ibsenian și câțiva dintre cei mai mari actori ai generației interbelice. Critica de teatru era și ea plină de vitalitate. Camil Petrescu scria cu exigență despre montări, regizori și repertorii, iar în septembrie 1925 semna în „Argus” un articol dedicat Teatrului Național.

Cafenelele

Cafeneaua ținea loc, deopotrivă, de redacție informală, club literar, anticameră a teatrului și centru de informații. Capșa avea o clientelă formată din scriitori, ziariști, actori și politicieni, iar Tudor Arghezi avea să numească acest loc drept „academie”.

La câțiva pași distanță se afla Terasa Oteteleșanu, în apropierea Teatrului Național, zona fiind una dintre cele mai fertile pentru viața culturală a orașului: un actor, un dramaturg și un cronicar dramatic se puteau întâlni ușor înainte de spectacol, după spectacol și, cu puțin noroc, chiar în pauză.

Citește și: Ștrandurile pierdute ale Bucureștiului. Cum se răcoreau bucureștenii la Tei și Floreasca înainte de 1990