Ștrandurile pierdute ale Bucureștiului. Cum se răcoreau bucureștenii la Tei și Floreasca înainte de 1990

Până la sfârșitul anilor ’20, Bucureștiul nu avea ștranduri moderne cu bazine construite special pentru înot. Cei mai puțin pretențioși se răcoreau în Dâmbovița, iar cei cu posibilități financiare apelau la băile publice existente în oraș, scrie București.ro.

Ideea construirii unor ștranduri moderne a stârnit dezbateri în perioada interbelică. Presa vremii relata că istoricul și omul politic Nicolae Iorga ar fi privit cu rezerve un astfel de proiect, considerând că orașul avea alte priorități.

Primul ștrand modern din Capitală a fost deschis la începutul anilor ’30 și s-a bucurat rapid de succes. Cu toate acestea, în 1936 Bucureștiul avea doar patru ștranduri: Kiseleff, Tirul, Obor și Lido.

Ștrandul Lido, aflat pe Bulevardul Magheru, era considerat unul dintre cele mai elegante locuri ale orașului. Cu bazinul său placat cu mozaic albastru și terase umbrite, atrăgea în special tinerii și lumea bună a Capitalei.

În vara anului 1937, un val de căldură puternic a golit străzile Bucureștiului și a umplut ștrandurile. Presa vremii scria că temperaturile la nivelul trotuarelor ar fi ajuns chiar și la 60 de grade, deși istoricii privesc astăzi cu rezerve aceste estimări.

Floreasca și Tei, refugii pentru zilele toride

În nord-estul orașului, lacul Floreasca devenise un loc preferat pentru relaxare. În Parcul Bordei, amenajat în 1936, bucureștenii făceau plajă pe iarbă sau pe pontoane și se scăldau în zone special amenajate ale lacului. Nu era un ștrand clasic, ci o plajă urbană care oferea o alternativă la litoral.

După instaurarea regimului comunist, mersul la ștrand a devenit o activitate de masă. Pentru mulți oameni, vacanțele la mare erau greu de obținut, iar lacurile din București au devenit principalele locuri de recreere.

Lacul Tei s-a transformat într-un adevărat centru al distracției de vară. Pe malurile sale funcționau mai multe ștranduri, iar aleile umbrite, plimbările cu vaporașul și hidrobicicleta, mesele de șah și table sau bazinele de înot atrăgeau zeci de mii de oameni. În zilele de weekend, tramvaiele care ajungeau în zonă erau suplimentate pentru a face față numărului mare de călători.

Tragedia de pe lacul Tei și dispariția ștrandurilor

Vara anului 1967 a adus însă și una dintre cele mai mari tragedii petrecute pe lacurile Capitalei. Pe 6 august, bacul „Haiducul”, care făcea legătura între Parcul Tei și zona ștrandului, a fost surprins de o furtună puternică.

Potrivit relatărilor vremii, ambarcațiunea transporta aproape 200 de persoane, deși avea o capacitate de 120 de locuri. Vaporașul s-a răsturnat, iar autoritățile comuniste au interzis presei să relateze despre accident. Informațiile au apărut atunci în presa străină și în rapoarte diplomatice occidentale, care estimau aproape 100 de victime, număr neconfirmat oficial nici până astăzi.

După 1990, poluarea tot mai accentuată a lacurilor bucureștene a dus la închiderea ștrandurilor de la Tei, Floreasca și din alte zone ale Capitalei. Deși au existat mai multe proiecte de reamenajare, acestea nu s-au concretizat.

Astăzi, din locurile care adunau altădată mii de bucureșteni în fiecare duminică de vară au rămas doar construcții abandonate și ruine ascunse de vegetație.

CITEȘTE ȘI

Casa Poporului, între realitate și legendă