Renaşterea unui mit, reaprinderea unei speranţe

   Rareori, am „executat” o fugă aşa de penibilă de unele evenimente, ca la sfârşitul săptămânii trecute, atunci când s-a disputat „Final Four”-ul Ligii Campionilor la handbal feminin (semifinale, finală mare, finală mică). Prin urmare, dacă aş fi aplicat, în mod conştient, tactica împărtăşită cititorilor de către minunatul publicist Ioan Chirilă, într-o la fel de fascinantă carte publicată în anii `80 („Zile şi nopţi pe stadion”), ar trebui să mă întreb dacă acestei laşe evaziuni i se datorează înfrângerea fetelor noastre din semifinala cu Metz, ori victoria lor împotriva celorlalte franţuzoaice (Brest) din finala mică, care a readus la Bucureşti medaliile de bronz, după o pauză de şapte sezoane competiţionale.

Lăsând aspectele uşor egocentrice la o parte (ele erau, oricum, doar un pretext pentru a intra în subiect), putem constata, încă o dată, că nu e nimic mai normal decât ca, în ciuda presiunii psihologice exercitate asupra societăţii, în astfel de perioade, unele sectoare ale societăţii să performeze la cel mai înalt nivel, chiar în timpuri de relativă instabilitate guvernamentală.

De asemenea, constatăm că metamorfoza unei echipe care beneficia de un lot foarte bun, dar era inconstantă, chiar mediocră în exprimarea din teren, într-o superechipă care defilează, efectiv, în grupele Ligii Campionilor şi apoi în sferturile ei din finală, este la fel de normală. Asta, însă, numai atunci când încetează greşelile de management al clubului, mai precis atunci când sunt abandonate favorizarea mediocrităţii şi doctrina fatalismului (care au fost amendate, în felul lor bun şi blând, de către suporteri) şi este, în sfârşit, numită, la echipă, o antrenoare principală (muntenegreanca Bojana Popovici) de geniu, care vrea şi care poate să aducă, foarte rapid, toate componentele echipei la adevăratul lor nivel de exprimare în teren. Şi care a transformat echipa într-o stâncă-monolit care nu se mai teme de nimeni şi redescoperă plăcerea de a aduce fericirea în tribune.

Desigur, un asemenea succes (care este şi financiar, nu numai sportiv, având în vedere şi uriaşa primă care vine din partea Federaţiei Europene de Handbal), obţinut într-un timp foarte scurt, crează şi nemulţumiri. În special în rândul celor care erau pregătiţi să dezlănţuie toate denigrările, la finalul unui sezon care, la sfârşitul toamnei trecute, se prezenta ca un eşec garantat. Dar, cum aceste denigrări au, de obicei, la bază mai mult un resentiment decât un raţionament, ele pot lua orice chip, adaptându-se, cu repeziciune, fiecărui context. Prin urmare, clasarea echipei noastre pe locul al treilea în ierarhia europeană a fost prezentată, previzibil, tot ca ceva rău. Iar faptul că şi echipa de junioare a C.S.M. a câştigat, în acelaşi timp, medaliile de argint la prima ediţie a competiţiei similare, rezervate lor (după ce au învins-o, în semifinale, pe Györ) a fost, mai degrabă, ignorat.

Fără a obiecta cu absolut nimic împotriva esenţialei şi obligatoriei trăsături a oricărei democraţii, care se numeşte libertate de opinie, trebuie spus că uneori e vorba, în aceste manifestări, mai mult decât despre mizantropie. E o manifestare, chiar una cu ochi şi cu sprâncene, a Trustului Deprimării Naţionale. Cea mai haioasă poziţie este aceea care prezintă C.S.M. drept o „echipă inventată” (ce o mai fi însemnând şi asta?). Bine, în schimb, că Vardar Skopje, Buducnost Podgorica şi multe altele nu erau „inventate”! Mie, unuia, de tot hazul mi se pare faptul că această „invenţie” a câştigat Liga Campionilor chiar de la prima ei participare în competiţie (în 2016), apoi a câştigat medaliile de bronz, în aceeaşi competiţie, încă doi ani consecutivi (2017, 2018) şi, din nou, în acest an. Ca să ne rezumăm la atât. Evident, o astfel de argumentare este perfect inutilă, deoarece nu necunoaşterea rezultatelor duce, de cele mai multe ori, la manifestările de ură împotriva echipei, ci tocmai existenţa acestora, deoarece ele aduc bucurii concetăţenilor noştri. Astfel, aceştia se menţin reticenţi în a îmbrăţişa teoria că ei ar fi ultimii de pe lume şi singurii care „nu există”, că nu pot făptui nimic, în niciun domeniu etc. etc. Cunoaşteţi această arie a calomniei, care se revarsă peste noi, constant (inclusiv cu unele complicităţi la nivel destul de înalt).

Fără a repeta cele deja spuse în articolul din 15 februarie, remarc, însă o dată, efectul colectiv binefăcător pe care revenirea bucureştencelor între cele mai bune patru echipe ale Europei îl are. Nu pot spune „revenirea în elita continentală”, deoarecce dintre primele opt echipe nu plecase niciodată, având în vedere faptul că s-a calificat, începând din 2016, de unsprezece ori consecutiv în sferturile de finală ale Ligii Campionilor. Să nu uităm nici că a doua noastră echipă, Gloria Bistriţa, devenită, între timp, merituoasă campioană naţională, s-a calificat, într-un mod spectaculos, în sferturile de finală ale Ligii Campionilor. Prin urmare, în acest an, România a avut două echipe între primele opt ale Europei, la handbal feminin.

După aceste rezultate, mitul propriei valori a renăscut pe deplin, iar speranţa într-o nouă etapă de preeeminenţă în Europa a fost reaprinsă. Mitul nu e totuna cu neadevărul (aşa cum s-a interpretat câteodată), înţelesul său fiind unul mult mai profund. Iar speranţa, cum să spun, nu e… totuna cu disperarea. De aceea, flacăra ei nu trebuie lăsată să se stingă. Niciodată.