Atât de (aparent) puţin, pentru o seară fericită

Când eram eu mult mai tânăr decât sunt azi, citisem, sunt convins că într-o carte a lui Aldous Huxley (Orb prin Gaza) şi câteva pagini despre rolul civilizaţional al sportului (un preot i-a învăţat pe cei din triburile amerindiene mexicane să… joace fotbal, ceea ce le-a inhibat tendinţele războinice, sublimându-le în scopul unei competiţii nesângeroase).

Chiar dacă nu eram foarte înţelept, şi nici nu mai citisem pagini similare, mi s-a părut că, într-un fel, ştiam asta dintotdeauna, în sensul că simţeam astfel, fără să-mi pot verbaliza simţirea. Nu cred că mă înşelam, deoarece acest sentiment era foarte răspândit în societatea românească, rod al dobândirii unei anumite sensibilităţi istorice, pe care se altoise mândria dată de constantele rezultate de excepţie pe care le obţineau sportivii noştri, pe plan internaţional.

Mi-am amintit, din nou, acele pagini după meciul, din grupele Ligii Campionilor, al fetelor de la CSM Bucureşti,  încheiat cu o năucitoare victorie împotriva celor de la Brest. Mă codisem să merg, crezând că revirimentul echipei noastre, evident în ultima vreme (mai ales după inspirata numire la cârmă a Bojanei Popovici) nu era suficient pentru a rezista tăvălugului francez. Mai presus de asta, frecventând tribunele Sălii Polivalente încă de când a început aventura CSM în Liga Campionilor (nu chiar pe vremea lui Huxley, desigur, totuşi, taman în toamna anului 2015), am asistat, putând să le compar, atât la momentele de extaz, cât şi la căderea lentă în agonia unei plafonări în planul rezultatelor şi a unei lipse tot mai mari de inspiraţie la nivelul conducerii administrative. Bucureştenii sunt un public nu numai aprig iubitor de handbal, ci şi profund cunoscător de handbal. Astfel, după curmarea, bruscă şi traumatizantă, a aventurii magice de la Oltchim Râmnicu Vâlcea (echipa pe care o iubeam încă de când mă dădeam prin leagăne), în vara lui 2013, mutarea, volens nolens, a proiectului unei superechipe de handbal feminin, selecţionată multinaţională aşa cum sunt, în fotbal, Real Madrid sau Paris Saint Germain, în Capitala care nu mai respirase aerul tare al performanţei europene de la prăbuşirea valorică a Rapidului, se potrivea de minune. Din fericire, negativismul meu a fost total infirmat de dezinvoltura cu care fetele noastre (deopotrivă românce, daneze, slovene, muntenegrence, suedeze, rusoaice, brazilience, olandeze şi norvegience) au dat peste cap toate strategiile făcute de antrenoarea oaspetelor, fosta mare campioană Raphaelle Tervel (care poate că de aceea a rămas, cam stingheră, pe banca tehnică, părând a privi în gol, după meci).

Aparent, numai aparent, ceea ce s-a întâmplat în Sala Polivanetă „Ioan Kunst Ghermănescu” a fost puţin lucru: „doar” o victorie în Liga Campionilor (deşi, deja, a şasea consecutivă!), chiar dacă obţinută în faţa franţuzoaicelor, care erau pe locul întâi în grupă (unde au şi rămas, dar în mare pericol, după înfrângere) şi mari favorite la calificarea în finala competiţiei (fapt deja cam discutabil, după ceea ce s-a văzut în acest meci). În realitate, s-au întâmplat mult mai multe. De câţiva ani, nu numai limitarea constantă a performanţei europene (după medaliile obţinute consecutiv, în primele 3 participări în Liga Campionilor – prima fiind chiar de aur -, clasarea între primele opt, la următoarele 7 ediţii, a fost un eşec cu repetiţie) a dus la scăderea entuziasmului public din jurul echipei, ci şi ceva ce a fost perceput ca o depersonalizare, o răcire accentuată care venea dinspre staful administrativ. Spre deosebire de primii ani ai aventurii europene a CSM, melodiile iubite dispăruseră complet din programul staţiei audio a Sălii Polivalente (care difuza, în schimb, tot felul de banalităţi lipsite de orice impact), copiii nu mai erau lăsaţi să se joace pe teren, după finalul meciului etc. Publicul poate că nu a conştientizat foarte bine aceste schimbări, dar cu siguranţă le-a simţit din plin, ceea ce a dus la scăderea „temperaturii” din peluze şi tribune. În ultimul timp, atât numărul spectatorilor plătitori, cât şi nivelul angajamentului „sonor” al acestora scăzuseră dramatic (inclusiv la meciul cu Brest, au venit maximum 3.000 de oameni), devenind neobişnuit de slabe pentru o sală din România, unde entuziasmul şi căldura publicului au fost dintotdeauna remarcate, cu admiraţie şi chiar cu invidie, de antrenorii şi de jucătoarele echipelor adverse. Retragerea, devenită inevitabilă vara trecută, a Cristinei Neagu (cea mai bună marcatoare în Liga Campionilor, din toate timpurile) a adăugat un punct important dezamăgirii crescânde, ca şi neîncrederii, tot mai justificate, în forţele echipei.

Ei bine, această mică „rană” sufletească s-ar părea că a fost închisă după meciul cu Brest. Calitatea jocului şi spiritul de luptă, rapid redobândite sub conducerea cerebrală a marii antrenoare Bojana Popovici, au readus exploziile de bucurie şi încurajările pline de sentiment, făcându-i bucuroşi de adulţi şi fericiţi pe cei mici (care vin, mereu, în număr mare la meciurile internaţionale ale CSM). Înainte de începerea meciului au fost difuzate, din nou, melodii româneşti. Cea a Irinei Rimes, cu sens diferit, dar titlu foarte potrivit („Să joace fetele, să rupă ghetele”) a făcut deliciul inimoasei galerii cu tobe, care vine la fiecare meci, tocmai de la Deva şi Cisnădie (dar şi bucuria noastră, care am savurat entuziasmul doamnei Angela et. co.). Nimeni nu i-a mai oprit pe copii să înşface câteva mingi şi să se joace la cele două porţi, în timpul pregătirii declaraţiilor de presă de după meci. În aceste modificări (doar aparent mici) se simte, cu siguranţă, şi influenţa benefică a noii „şefe peste handbal”, fosta mare internaţională Mica Brădeanu (componentă a echipei cu care CSM a câştigat Liga Campionilor, cu 10 ani în urmă, după eroica finală de la Budapesta). În fine, sesiunea de autografe a desăvârşit bucuria micilor suporteri, care au aşteptat cu răbdare, au luat semnăturile, şi-au făcut fotografii, apoi au sărit în sus, într-o izbucnire de bucurie care ar fi păcat să se lepede, în clipa cea repede… Şi nu pot să nu remarc inima mare cu care giganticul nostru pivot, Crina Pintea, a ţinut să îi mulţumească pe toţi piticii.

Nu cred că exagerez cu ceva sesizând aceste îmbunătăţiri produse la acel nivel subtil care poate face diferenţa între dezamăgire şi entuziasm. Traversând, apoi, Parcul Copiilor de la Brâncoveanu, am auzit fetiţe de 5-6 ani care le spuneau părinţilor, nici mai mult, nici mai puţin, decât că „plâng de fericire”, ca efect al meciului. Copiii noştri sunt cei importanţi (şi cei mai frumoşi), aşadar… atenţie CSM! Tocmai v-aţi (re)luat o responsabilitate mare pe umeri. De asemenea, cred că cei aflaţi în poziţii de unde pot face diferenţa au de învăţat multe din astfel de întâmplări, deoarece românii sunt capabili să înţeleagă greutăţile şi destule dintre necazuri, dacă li se furnizează satisfacţiile morale după care, prin tipul lor destul de aparte de sensibilitate, tânjesc.