Ada Galeș: „În România, ai impresia că orice construiești se dărâmă peste noapte și că, în 10 ani, nu s-a schimbat nimic” INTERVIU

Cotidianul: Ești din Brașov. Cum s-a adaptat ardeleanca la viața din București?

Ada Galeș: Oh, bine! Chiar mă gândeam zilele trecute că, de când mama s-a mutat la București, mă simt mai degrabă bucureșteancă decât ardeleancă sau brașoveancă. Mă identific mai tare cu Bucureștiul și, la cât de oribil conduc, mă bag peste tot și împing lumea, mai ales când sunt în Ardeal. În Ardeal mi se pare că toată lumea se plimbă. M-am adaptat foarte bine și simt, când mă duc la Brașov, că mă duc mai degrabă ca turist. Bucureștiul mi-e acasă.

Câți ani ai de când locuiești în București?

De la 18 ani, deci am 16 ani de București.

Când ajungi în Brașov simți că ești turist, dar cum arată locul copilăriei tale?

Cel mai mult timp am locuit într-o casă din zona Centrului Civic, care mi-a fost foarte dragă. Am foarte multe amintiri frumoase de acolo. Acolo ne-am mutat când au divorțat părinții mei. Am avut noroc că acum, la București, de când mama s-a mutat aici, a găsit un apartament unde ne-am mutat: ea stă la etajul unu și eu la etajul doi. Am un sentiment de siguranță foarte puternic. Un sentiment de drăguț și de coziness: ne dăm mâncare una alteia, dacă una răcește, cealaltă gătește, bem cafeaua împreună. Simt un ajutor real. Lucrăm și la unele proiecte comune. E foarte simpatic.

Citește și: Irina-Margareta Nistor: Fraza „a tradus pe ascuns” mă scoate din sărite. Care pe ascuns? Toată lumea îmi știa vocea INTERVIU

Spui că teatrul nu e escapism, ci prezență pură. Ce se întâmplă, concret, în tine în momentul în care urci pe scenă?

Mă refeream la faptul că noi credem că ne ajută escapismul. Când ne uităm la seriale, când stăm pe telefon ore în șir sau când ne jucăm pe calculator. Uneori e posibil să fie mai bine să evităm o problemă până ni se calmează sistemul nervos. Dar ceea ce ne ajută cu adevărat, sau ceea ce mă ajută pe mine, pe termen lung, este starea de prezență.

Când ești conectat la ce faci, nu te mai gândești în mii de părți, nu mai vorbești cu tine în cap, nu mai faci scenarii. Ești în momentul acela, în locul acela. Teatrul, pentru mine și probabil și pentru colegii mei, face asta.

Te obligă să te focusezi deodată pe public, pe colegi, pe seara respectivă. Și reușești să te focusezi. Este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le poate face meseria asta.

Mult timp s-a vorbit despre actorii cărora, atunci când urcau pe scenă, le trecea orice durere. Și este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat din punct de vedere științific, pentru că ești într-o stare de prezență alertă, cu un nivel crescut de adrenalină. Așa cum, atunci când te lovești și ai un accident, nu simți imediat durerea.

Ai spus că, odată cu maturizarea, entuziasmul „infantil” se pierde ușor, dar e singurul care mișcă ceva real. Cum îl recuperezi azi, fără să-l falsifici?

Citește și: Povestea unei vindecări făcute cu ciocanul: meșterul Manole Nistor INTERVIU

Încerc să-mi aduc aminte cât de mult mi-a plăcut întotdeauna să repet și să descopăr ceva nou la fiecare repetiție. Să propun ceva adevărat, în funcție de colegii mei din momentul respectiv. Încerc să-l cultiv în proiecte noi. Emisiunea mea nouă de pe YouTube, Fragil, mă provoacă foarte tare. Mă pune într-o postură complet nouă și, învățând ceva atât de diferit, îmi dau singură stimul.

Îți place postura de moderator?

Foarte mult.

Ai spus că sinceritatea începe cu admiterea faptului că suntem, uneori, mincinoși. Cum arată acest proces de recunoaștere în viața ta personală?

Ne spunem foarte mult timp tot felul de povești despre noi și despre lumea din jur și ajungem să le credem. Mai ales când suntem supărați sau când ceva nu ne convine, ne justificăm comportamentele proaste. Cred că de aici începe: când îți dai seama ce ascunzi sau ce beneficii crezi că ai din comportamentul respectiv. Adevărul momentului se schimbă în timp. Mai ales când vine vorba de tine, de intimitatea ta și de felul în care te percep ceilalți, cred că e important să-i întrebi și să-i asculți.

În plin diagnostic medical, ai continuat să repeți și să joci. Ce ți-a oferit teatrul în perioada în care corpul și frica îți cereau altceva?

Corpul nu mi-a cerut să mă opresc și nu mi-am periclitat integritatea fizică. Mintea, în schimb, avea nevoie să repete și să rămână prezentă alături de colegii mei. Indiferent prin ce trecem, viața merge mai departe și, dacă poți continua, cred că e mai bine să o faci decât să te oprești. Pentru mine a fost mai util să continui, dar ai dreptul să faci orice când treci printr-un diagnostic de cancer dacă îți respecți tratamentul. Mi-a prins bine să știu că sunt actriță, că am un job și că știu pentru ce lupt.

Citește și: „Cafea la ibric. Poezie. Fără asta sunt aproximativ inutilă” – INTERVIU Ligia-Verkin Keșișian, poetă

Te-ai operat la Cluj.

Da, la Cluj m-am operat, la profesorul Horațiu Rotar, la chirurgie maxilo-facială. Acolo am descoperit o echipă extraordinară. Se fac lucruri extrem de avansate, la cel mai înalt nivel, de care nu bănuiam că se fac în România. Au reușit să nu-mi schimbe nici măcar un semiton din voce. Am fost operată în vară, în vacanța de stagiune. Au fost mai multe intervenții. Acum sunt după controlul de șase luni și totul este în regulă.

Ai fost și mai determinată decât erai înainte?

Am fost foarte determinată în boală. Am fost foarte determinată să mă vindec, să iau cele mai bune decizii pentru mine, să găsesc cei mai buni specialiști.

Ai vorbit despre boală nu ca despre o tragedie, ci ca despre o perioadă de claritate și curiozitate. Simți că nu mai amâni lucruri?

Nu amânam nici înainte. Sunt destul de bine lucrată terapeutic și am și noroc cu mama mea, care este coach și art-terapeut. Felul în care gândești te ajută enorm să treci prin orice experiență. Am avut un TEDx, la Iași, în noiembrie, în care am vorbit despre cât de mult ajută să faci anumite schimbări înainte să apară un moment greu. Toți trecem prin lucruri dificile, dar e important să fim pregătiți și să ne fim mai ușor alături.

Am învățat să spun nu, să o iau mai ușor, să-mi aleg luptele. Știam asta și înainte, dar acum e și mai clar. Contează mult felul în care te uiți la lucruri, ce contează și ce nu.

Eram neînfricată și înainte, dar acum, conștientizând cât de finită este viața, apreciez mai mult. Am mai mult umor, mai mult curaj și mai multă încredere.

Și autoironie?

Clar. Ne luăm mult prea tare în serios. Umorul te salvează. Te întrebi: „Cine te crezi? De ce te iei atât de tare în serios?”

Citește și: INTERVIU „Dansul începe acolo unde cuvintele se termină” – Daniel Dragomir, coregraf

Spui că nu lumea trebuie să semene cu tine, ci tu să-ți găsești unghiul din care să te uiți la ea. Cum îți cauți acest unghi în zilele în care realitatea devine greu de suportat?

Mă concentrez pe lucrurile mici pe care le pot face și pe cele care țin de mine. Ce mănânc, oamenii cu care interacționez. Lumea este greu de suportat în momentul acesta, din punct de vedere geopolitic și cultural. Sectorul cultural este vitregit, fără fonduri, tratat ca ultimul din curtea școlii. În condițiile în care încrederea în concursuri este deja fragilă, numirile politice mi se par o bătaie de joc.

În același timp, în aceeași zi în care se întâmplă toate acestea, merg la spectacol și văd săli pline. Dimineața am făcut un puzzle cu mama și cu iubitul meu și am mâncat împreună. Îmi păstrez luciditatea asupra a ceea ce am de făcut în ziua respectivă.

Ce ai învățat din spectacolele sau proiectele care nu au funcționat?

Că este datoria mea să fac să-mi placă mie, în primul rând. Rămân cu spectacolul în fiecare seară și am o responsabilitate față de public. Este în regulă să existe eșec, să dai bară, să încerci. Nu toate spectacolele se leagă: uneori nu se întâlnesc actorii, conceptul, publicul sau momentul. Mi-ar plăcea să existe o discuție mai amplă despre asta, în breaslă și cu publicul.

Mă obosește că nu mai văd suficiente experimente și încercări. Avem impresia că trebuie să ne iasă totul mereu, iar creativitatea are nevoie de timp.

Joci des în spectacolele lui Radu Afrim. Ce alți regizori te-au format?

Alexandra Badea, cu care am ajuns la o maturitate artistică. Mi-ar plăcea să mă reîntâlnesc din nou cu Eugen Jebeleanu, Andrei Măjeri, Erwin Șimșensohn, Bobi Pricop, Botond Nagy, Claudiu Goga, care a fost foarte important pentru mine și pe care îl văd ca pe o figură paternă. David Schwartz care a fost o revelație foarte plăcută ca tehnică de teatru documentar. Radu Afrim mi-a oferit foarte multă libertate și am înțeles, în timp, cât de mult am învățat de la el.

Citește și: „Mă emoționează amintirile despre mama. Îmi dăruiesc determinare și forță amintirile despre tata” – Maia Morgenstern INTERVIU

Ce îți oferă filmul și nu îți poate oferi teatrul?

Un alt tip de creativitate și de intimitate. În film înveți să duci un personaj pe termen lung, chiar dacă nu filmezi cronologic. Este foarte diferit de teatru. În teatru, chiar dacă suntem filmați, de exemplu la Secundar sau la Exil, și eu îmi filmez colegii fiind foarte aproape de ei, simt că nu e aceeași intimitate ca în film. Am observat asta. În același timp, teatrul îți oferă posibilitatea de a-ți asuma comentariile ca artist: în film nu comentezi atât de direct, pentru că se construiește astfel narațiunea cu echipa. La teatru, fiecare poate să-și asume punctul de vedere. Îmi place să păstrez un anumit grad de detașare față de personajele pe care le joc, astfel încât să existe simultan personajul, opinia mea despre el și perspectiva mea asupra lumii, în fiecare proiect, dacă permite conceptul.

Spuneai că ai o legătură specială cu mama ta, inclusiv la nivel de suflet, și că o ai ca model. Ce alte modele te-au format?

Bunica mea.

Bunica maternă?

Bunica maternă care m-a și crescut. A fost blândă, cu umor și cu optimism. Și surorile bunicii, mătușile, care au fost foarte aproape de familie. Mă inspiră și colegii mei cu care mă întâlnesc. Echipele creative cu care lucrez. Am avut parte întotdeauna de oameni super mișto alături de mine, pe care îi întâlnesc.

Cum arată zilele tale fără repetiții sau filmări?

Filmez pentru Instagram, editez, scriu. Sunt workaholică. Gătesc, mă plimb, avem o pisică fără păr, Lars cu care învățăm trucuri. Mergem la filme, muzee, expoziții. Rădeam cu mama și am spus că vrem să mergem într-o vacanță un pic mai lungă și poate vine și ea cu mine și cu iubitul meu, și deja le făcusem un plan că urmează să scot o carte cu ea despre un ghid al fericirii pentru adulți care să te ajute să fii bine cu tine.

Citește și: INTERVIU „Visam să mă fac arab pentru că auzeam de la părinți că arabii au bani și o duc bine” – Vlad Logigan, actor

De ce rămâi pe set chiar și când nu filmezi?

Rămân când pot. Fac asta și îmi place foarte mult. O dată am stat tot filmul pe set și mi-a plăcut enorm de mult. Înțeleg și m-a ajutat și mai departe când am avut altceva de filmat. M-a ajutat să știu cum se face un film întreg și ce se întâmplă în spate.

Cum explici că ești atât de căutată pe scenă și în film?

Cred despre mine că sunt o actriță bună. Sunt foarte dedicată. Îmi place enorm să repet, enervant de mult. Îmi place enorm de mult meseria asta. Îmi place să vin cu idei, să ridic probleme. Poate de asta mă evită unii oameni – că am o personalitate puternică, dar sunt cumințică la repetiții.

Ai o combinație rară de fragilitate și putere. Ce ai în tine care creează acest contrast atât de magnetic?

Cred că am o apetență pentru onestitate și lipsa fricii.

Ți-e frică de ceva?

Mi-e frică de distrugerea sectorului cultural, de lipsa de politici de susținere. Oare o să pot să-mi fac meseria în condiții normale? Ce o să se întâmple? În România ai impresia că orice construiești se dărâmă peste noapte și că, în 10 ani, nu s-a schimbat nimic. Îmi doresc să-mi fac treaba așa cum își doresc majoritatea artiștilor, dar pare că este întotdeauna un impediment. Regret miniștrii care chiar dacă nu au o legătură cu domeniul au pus umărul la dezvoltarea lui.