Luna trecută, spre seară, un telefon de la un fost coleg ofițer, foarte bolnav de câțiva ani.
O mărturisire și o părere de rău. În 1984 și 1985 a dat informații CI-stului unității despre ce vorbeam eu în contra regimului dement. Al treilea fost coleg care recunoaște ce-a făcut…
Am eu dreptul să judec? Nu știu. Încerc doar să-mi explic cum de-am putut trăi vremuri atât de absurde și odioase. Încerc doar să-mi explic ce mecanisme monstruoase au putut fi gândite ca să fim ținuți în teroare. Din cazul meu, dar și din alte zeci, la care am fost foarte atent, am înțeles că poate cea mai importantă grijă a Sistemului era să murdărească cât mai multă lume și să inculce prin asta un sentiment de vinovăție și complicitate general dacă s-ar fi putut.
În 1986, când dosarul meu a devenit probabil prea voluminos, netrebnicul meu comandant de regiment, viitorul celebru general Carp, m-a convocat în fața locțiitorilor lui și mi-a urlat ca un apucat: „Știm noi, și organele care trebuie să știe ce atitudine ai dumneata față de conducerea de Partid și de Stat!“ Scena voise să mă vulnerabilizeze la maxim pentru ce avea să urmeze – insistența CI-stului de a-i semna Angajamentul și de a da informații despre opiniile politice ale vreunei persoane, despre viaţa privată a cuiva etc. Mai târziu, la batalionul de construcții locuințe unde eram încadrat, mă aflam la un moment dat în biroul de documente secrete. Cineva din conducere a intrat și i-a făcut observații subofițerului pentru dezordinea de-acolo. A doua zi, CI-stul m-a chemat să scriu despre ce fusese vorba – dar şi să adaug că în acel birou se bea alcool şi veneau femei din afara unității (ceea ce am refuzat, nu văzusem niciodată aşa ceva). Secătura securistă a renunțat aproape jovială. Pentru ca peste vreo săptămână să mă cheme iarăși: „Va trebui să ne ajutați“, m-a luat el marțial, „să semnați un Angajament și să ne sprijiniți. În unitate au început să apară cazuri de «comentarii politice neprincipiale»“. Fix ce mi se mai ceruse și cu vreo patru ani în urmă. Am răspuns tot marțial (cu ce putere nu știu!): „În regulamentele militare nu există asemenea îndatoriri pentru ofițeri“. Primul refuz s-a soldat mai întâi cu imposibilitatea de a mă înscrie la admiterea pentru Academia militară, iar mai apoi, cu mutarea din București la Mihai Bravu. Al doilea, cu respingerea la examenul de admitere la Istorie (prin mâna profesoarei Zoe Petre – peste șase ani principalul consilier al prezidentului „anticomunist“ Emil Constantinescu).
Repet lucruri despre care am mai vorbit public. O fac nu pentru a-mi aroga merite. Ce știu eu despre situațiile, poate dramatice, în care s-au aflat la acea vreme cei obligați să dea informații despre mine? Pot eu să știu ce-aș fi făcut în locul lor? Rănile trecutului sunt din păcate departe să se vindece. Iar nenorocirea e că asta se întâmplă mai ales cu cei mai puțin vinovați, oameni pe care Regimul a reușit să-i îngenuncheze. Din neputințe omenești ori cu spatele la zid în situații disperate, de care astăzi pare că nimeni nu vrea să știe. În timp ce adevărații vinovați și crimele lor rămân în continuare, posibil pentru alte multe decenii, bine ascunse în arhive pecetluite de un stat complice și azi al fărădelegii. În timp ce, deci, adevărul nu-i nici azi altceva decât contrariul lui.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.