Adevărul, minciuna și aparența

După aproape două decenii, revin în „paginile” Cotidianului – astăzi în paginile sale digitale – cu un text despre rolul reflecției filosofice într-o lume în care adevărul, minciuna și aparența se amestecă tot mai ușor. Am ales acest tip de abordare pentru că spațiul public românesc traversează un moment în care dezbaterea despre adevăr are nevoie mai mult ca oricând de claritate conceptuală și de o distincție fermă între percepție și fapt. În acest context, cazul Moșteanu devine un exemplu revelator, care nu se reduce la un scandal politic, ci deschide o discuție mai amplă despre adevăr, percepție și legitimitate.

Presa internaţională: Ministrul român al apărării demisionează după ce a recunoscut că a minţit în CV-ul său

Cazul Moșteanu nu este, în esență, nici o discuție despre un CV, nici despre diplome de licență sau studii universitare, ci despre ce înseamnă adevărul într-un spațiu public în care percepția se amestecă inevitabil cu suspiciunea. Pentru a-l înțelege fără excese morale sau cinism politic, vă propun să analizăm situația prin prisma a trei gânditori care au reflectat asupra problemei minciunii și a adevărului: Immanuel Kant, Benjamin Constant și Bertrand Russell. Sau, ca să fiu mai clar, cazul Moșteanu nu este despre minciună sau adevăr, ci despre distincția dintre percepția publică (Russell), datoria morală a funcției (Kant) și legitimitatea acuzației (Constant).

Nu i-am ales întâmplător pe cei trei gânditori – căci pe Constant nu-l pot califica, precum pe ceilalți doi, ca filosof – pentru că între Kant și Constant a avut loc o interesantă disputa în privința raportului dintre adevăr și minciună în situații istorice dificile, iar un secol și ceva mai târziu, în 1912 Russell completează analiza dintr-o perspectivă epistemologică cu un exemplu care poate ajuta la clarificarea gradelor de adevăr.

Dar, s-o luăm cronologic. În 1797, Benjamin Constant publică Despre reacțiile politice (Des réactions politiques atacând ideea „adevărului absolut” în contextul dramatic al Revoluției franceze reflectând asupra consecințelor Terorii. Să precizam că în această carte Constant folosește termenul réaction în sensul politic al epocii sale, nu ca reacțiune în sensul actual (curent politic anti-progresist și anti-luminist), ci ca un recul post-revoluționar după excesele Revoluției și ale Terorii.

Disputa dintre cei doi este asimetrică istoric pentru că atâta vreme cât la Constant adevărul poate duce la ghilotină, la Kant, care-i răspunde în aceeași an în Despre un pretins drept de a minți din umanitate, minciuna conduce la prăbușirea ordinii morale. Și, de fapt, ambii au dreptate în propriul lor univers.

Dar să începem cu Kant, pentru că pe el îl vizează Constant în formula celebră când atacă „Principiul moral, de pildă, conform căruia a spune adevărul este o datorie” explicând că „dacă ar fi luat într-un mod absolut și izolat, (acest principiu) ar face orice societate imposibilă.
Avem dovada în consecințele foarte directe pe care le-a tras din acest principiu un filosof german, care ajunge până la a pretinde că, în fața unor asasini care v-ar întreba dacă prietenul dumneavoastră, pe care îl urmăresc, nu s-a adăpostit în casa dumneavoastră, minciuna ar fi o crimă.”

SURSE Cine e favorit să devină ministru al Apărării după demisia lui Moșteanu

Constant se referă probabil la Metafizica moravurilor unde Kant explică că datoria de a spune adevărul întotdeauna este esențială, universală în termenii săi, pentru că încrederea dintre oameni depinde de asta. Dacă toți oamenii ar minți „doar când e convenabil”, atunci nimeni nu ar mai crede pe nimeni, iar comunicarea s-ar rupe. De aceea minciuna este interzisă fără excepții – nu pentru că ar răni pe cineva, ci pentru că strică regulile care fac posibilă viața în comun.

Revenind la cazul Moșteanu, Kant ar încerca să afle care a fost intenția agentului, în cazul nostru a fostului ministru. Dacă informația comunicată în CV corespunde faptelor, datoria de a prezenta întotdeauna adevărul a fost respectată. Faptul că o situație este morală nu are legătură cu reacția publicului, ci este o consecință a concordanței dintre regulă și intenție. În cazul Moșteanu, dacă datele din CV sunt reale, moralitatea sa nu este atinsă, indiferent de interpretările celor din jur. Kant explică clar că percepțiile nu pot eroda o acțiune morală corectă.

Constant privește însă lucrurile dintr-o altă lumină. Pentru el, nu toți cei care cer „adevărul” au același drept la el. O acuzație făcută din interes politic sau din dorința de a produce scandal nu creează automat o obligație morală suplimentară. Constant nu justifică minciuna, dar atrage atenția că adevărul trebuie cerut legitim, nu smuls într-o atmosferă de suspiciune generalizată. Cu acest criteriu, cazul Moșteanu ne arată mai degrabă cât de repede pot deveni ilegitime pretențiile celor care cer socoteală fără dovezi solide.

Russell clarifică problema adevărului din perspectivă epistemică. Percepția publică este, în termenii săi, doar o aparență. Adevărul nu se află în reacțiile opiniei publice, ci în corespondența dintre afirmație și fapt. Întocmai ca în celebra lui parabolă a mesei în care ceea ce se vede nu este întotdeauna ceea ce și există. Tot așa, un CV poate să pară suspect, exact cum masa pare solidă, dar adevărul depinde de analiza detaliilor, nu de prima impresie.

Școală și performanțe de tip Moșteanu, Vlad Voiculescu, Nicușor Dan etc.

Când Russell vorbește despre masă, descrie o experiență a comună. Într-o cameră, se află o masă despre care ni se că știm totul, de la culoare, consistență, material până la stabilitate. Impresia este că masa este adevărată. Dar Russell atrage atenția că ceea ce se vede este doar felul în care masa apare privitorului, nu masa în sine. Dacă se schimbă lumina, culoarea pare diferită, de aproape apar denivelări și imperfecțiuni iar o lupă face vizibile zgârieturi invizibile de la distanță.

Și dacă mergem cu investigația mai departe, printr-un microscop, lemnul se dezvăluie ca o țesătură de fibre și spații goale iar un fizician ar spune că masa nu este deloc solidă, ci alcătuită din atomi care se află în continuă mișcare. În felul acesta, Russell arată că masa este o versiune simplificată și comodă pentru simțurile noastre, pe când masa reală este mult mai complexă și diferă în funcție de modul în care o privim. Exemplul spune că aparența nu e niciodată întreaga realitate, chiar și atunci când ea pare evidentă.

Combinând aceste trei perspective, devine limpede că situația Moșteanu trebuie judecată pe trei planuri diferite. Pe de o parte moral (intenția și corectitudinea datelor), pe de altă parte relațional (legitimitatea acuzației) și nu în ultimul rând epistemic (adevărul factural, independent de percepție). Dacă documentele sunt corecte, percepția publică nu poate transforma adevărul în minciună. Dacă acuzația este nelegitimă, nu produce obligații morale suplimentare. Iar dacă percepțiile sunt eronate, ele nu modifică faptele.

Politicieni care s-au împiedicat în diplome ANALIZĂ

Pe scurt, cazul Moșteanu arată că adevărul, în democrație, nu este rezultatul percepției, ci al corespondenței dintre document și realitate; nu este stabilit de scandal, ci de intenție; și nu aparține tuturor celor care îl cer, ci doar acelor instanțe care îl cer legitim. Aparenta „minciună” se poate dovedi doar o aparență. Adevărul, din fericire, are încă mijloace să rămână adevăr.

Dar toate acestea – adevăr, intenție, legitimitate, aparență – nu explică deloc demisia ministrului. Adevărul politic funcționează după o altă logică, una cât se poate de utilitaristă (în sensul lui Jeremy Bentham, J. S. Mil sau Wiliam James). În politică nu se pune problema dacă ceva este adevărat sau fals, ci dacă prețul menținerii în funcție depășește costul scandalului.

Un guvern nu demite un ministru pentru că a încălcat un principiu kantian, nici pentru că opinia publică are dreptul de a-i cere socoteală, nici pentru că realitatea factuală, în sens russellian, s-a schimbat. Demisia nu vine dintr-o dezbatere despre adevăr, ci dintr-un calcul rece asupra riscului politic. În momentul în care percepția negativă ajunge mai costisitoare decât adevărul, percepția câștigă. În această logică, adevărul moral sau factual trece în plan secund, iar în prim-plan rămân doar costurile politice ale aparenței.