Afirmarea identității naționale

În primele luni ale anului 2020, sub amenințarea pandemiei covid-19, țările Uniunii Europene, în locul acțiunilor comune, s-au repliat în rezolvări naționale. După ceva timp, președinta Comisiei Europene a cerut scuze Italiei că a fost lăsată singură.

În lume, s-au accentuat scindările. Cum spunea deunăzi un fost secretar american al apărării, nu există, din nefericire, o coordonare globală în lupta cu pandemia. În schimb, se anunță rechemarea capitalurilor externalizate.
În România, decidenți nepregătiți și lipsiți de cultură prelungesc stări de alertă care nu rezolvă nimic. Cum mulți am anticipat, odată ce s-a subordonat combaterea medicală a pandemiei față de o “politică” primitivă, infecția nu scade. Se exportă forță de muncă pentru sectoare refuzate de indigeni. Decidenții apelează la clișee de prost gust (precum “furtul Ardealului în Parlament”) și se opun la deschideri de puncte de frontieră (recent cel de la Beba Veche). Astfel, noi crize abia vin.

Am detaliat în alt loc diagnoza potrivit căreia trăim afirmarea națiunilor (A. Marga, Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018). Sunt cel puțin trei argumente care impun reflecția asupra situației. Primul este slaba prestație a liderilor europeni de după Romano Prodi. Ei au înlocuit o Europă vibrantă și promițătoare a națiunilor cu birocratizarea. Al doilea este orientarea supraputerilor și a marilor puteri spre redesenarea ordinii mondiale. Al treilea este schimbarea lumii nu numai după 1990, ci și după 2010 și, mai nou, după 2020.
Nu duce departe stăruirea dogmatică în ceea ce este. În cazul României, nu dă rezultate istoriografia prinsă în controversa dintre cei care pun la îndoială identitățile și cei care se refugiază comod în exaltarea trecutului. Nici un pol și nici celălalt nu lămurește relația dintre etnic și național și nu atinge chestiunea veritabilă – cea a funcționării statului.
Este adevărat că însăși teoria modernizării a subestimat importanța identităților. Ea și-a asumat că, odată cu emergența “societății mondiale” s-ar reduce rolul statelor naționale. Or, aceasta nu a avut, totuși, loc.
Astăzi, globalizarea resimte nevoia schimbării. Înseși Statele Unite ale Americii, care au inițiat-o, operează de ani buni corectura pe direcția reafimării statului național. Între “statul invadant” și “statul debil” ale lui Stieglitz, multe țări aleg formula statului național inovativ și răspunzător.

Uniunea Europeană nu mai poate înainta fără denunțarea internaționalismului birocratic. Așa cum arată analize noi (vezi Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015, p.228-229), Europa a ajuns în situația în care modelările postbelice se cer revizitate și în care reorganizarea este la ordinea zilei. Franța este chemată să joace un rol propriu, Germania își regăsește vocația central-europeană, țările Europei Centrale revendică un rol de sine stătător, narativii integrării europene se cer aduși la zi. Nu de mult, s-a arătat cât de mari sunt forțele de integrare, dar și dependența democratizării de cadrul național (Pierre Mannent, La Raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006). A devenit clar că nici securitatea socială, nici justiția și nici dezvoltarea nu sunt posibile fără stat național bine condus.
În orice caz, identitatea etnică și identitatea națională se cer scoase atât din îngustimea înțelegerii curente, cât și din topirea în alte identități. Ele se cer unite cu democratizarea.
Din prima clipă se impun semnalate o seamă de deducții eronate ce privesc identitatea și statul național.
Din logică știm că orice obiect are identitate ce constă din ansamblul de însușiri constante de-a lungul timpului și caracteristice. Din această premisă s-a dedus că identitatea ar fi sustrasă timpului. Dimpotrivă, identitățile sunt rezultatul istoriei.

Din istorie știm că identitatea națională a fost conștientizată odată cu sesizarea specificului cultural al popoarelor. S-a dedus că ea s-ar opri la nivelul limbii și tradițiilor. Or, interacțiunile se întețesc, iar dezvoltarea nu mai este strict dependentă de tradiții.
Din teoriile modernizării știm că identitatea depinde de contexte. De aici s-a dedus că identitatea etnică și cea națională sunt ceva secundar, de care se ocupă doar folcloristica. Or, statul național nu s-a lăsat anihilat.
Se înțelege anevoie că identitatea națională stă pe suportul uneia sau mai multor comunități etnice, fiecare cu identitatea ei, dar este mai mult decât identitatea etnică. Națiunea civică este altceva decât etnia, iar statul național nu este prin definiție etnostat.
Cu privire la conceperea identității naționale avem deja multiple experiențe ale consecințelor. Ele spun ceva despre lacunele abordării identității naționale – atât din partea celor care o preiau în numele trecutului stilizat, cât și din partea celor care o privesc prin ochelarii unui viitor închipuit.
Teza mea este că lumea se îndreaptă spre afirmarea statelor naționale ca actori principali – proces deloc simplu, dar tot mai evident. Cetățenii vor trăi după cât de democratic, de inovativ și de responsabil le va fi statul. În definitiv, țările cu administrații pricepute și-au promovat continuu interesele naționale – nicăieri nu s-au câștigat alegeri în mod democratic fără a se asuma asemenea interese.

Trei concluzii sunt de tras. Înțelegerea ce reduce identitatea națională la limbă și tradiții ajunge să servească regimuri anacronice. Relativizarea acestei identități antrenează subminarea răspunderilor. Iar atunci când identitatea națională este dizolvată se ajunge la decapitarea societății.
Am în vedere, spunând acestea, experiențe ale istoriei de sub ochii noștri. Din acestea este de învățat.
După 1971, România a făcut experienţa „căii originale de dezvoltare”, în cadrele socialismului răsăritean. Ideea socialismului în culori naţionale a nutrit regimul Ceauşescu. Rezultatele sunt astăzi bine cunoscute: industrialism forţat, guvernare ce a trecut repede de la autoritarism la dictatură, un stat controlat de partid şi Securitate, o cultură provincială, o pauperizare a vieţii materiale şi spirituale. Percepţia eşecului s-a răspândit printre cetăţenii României, care au respins pe bună dreptate o “originalitate” costisitoare.
În decembrie 1989, într-un context internațional schimbat, proclamaţia noii puteri a prevăzut pluralism politic, alegeri libere, separaţia puterilor, drepturi umane fundamentale, integrarea în Europa unită, ataşarea la valorile civilizaţiei moderne. Românii se arătau atunci gata să abandoneze “calea originală de dezvoltare” şi să participe la procesele democratice din Europa.

Schimbările s-au oprit însă prea curând. Prin Constituție (1992), România asigură libertăţi comparabile cu ţările europene, dar fondul unei atomizări a vieţii sociale şi al controlului ascuns în profunzimile statului continuă. În discursul politic revin, de altfel, și acum vederi ale regimului înlăturat în decembrie 1989: particularităţile ca bază a funcționării instituţiilor, ideea caracterului destabilizator al opoziţiei, reducerea modernizării la schimbări tehnico-economice. Și în sărăcia de idei a regimului de astăzi se încearcă mai nou, de la nivelul butaforicului “șef al statului”, un fel de “mobilizare” etnică pentru a abate atenția de la nevoia democratizării și a dezvoltării.
Este de observat că nu identificarea etnică ca atare generează probleme, căci ea este un dat. Felul identificării la care decidenții incită este de discutat. Spus direct, o identificare națională ce nu include democratizarea statului și reforme pentru dezvoltare trece în simplă propagandă. Nu naționalismul ce constă în grija de sine a unei națiuni civice este chestionabil, ci degradarea lui în simplu instrument.
După 1989, România trebuia pregătită pentru intrarea în Uniunea Europeană. Invitația de a negocia intrarea a sosit în decembrie 1999, iar guvernele Convenției Democratice au închis șase capitole, primul fiind “Educația și formarea profesională” (2000). Guvernul următor, al Partidului Social Democrat, a negociat restul capitolelor. Ca urmare a acestor negocieri, în 2007, România a devenit parte a Uniunii Europene.
Chestiunile identității în statul național nu mai puteau fi puse ca înainte. Ele trebuiau să încorporeze baza normativă a societății moderne – doctrina libertăților individuale și drepturilor cetățenești imprescriptibile.
Dar, aşa cum s-a observat în context, “politica egalei demnități”, încorporată în organizarea statului modern, a fost provocată la soluţii favorabile unei “politici a diferenței” cetățenilor (Charles Taylor, Politics of Recognition,1994). Statul modern a fost pus astfel la încercare sub aspectul capacităţii de a corela mulţimea identităţilor (individuale, comunitare, civice) pe care drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului şi cetăţeanului le încurajează.Identitatea la nivelul statului național trebuia concepută altfel decât prin extrapolarea vreunei identități etnice și fără a dizolva etnicitatea cuiva.

Și în România, soluția la îndemână era, firește, asumarea multiplelor identități ale cetățeanului (etnică, religioasă, politică) și recunoașterea diversității culturale. Dar această soluție, ce a câștigat teren, a fost înțeleasă eronat ca slăbire a statului ca stat și a capacității lui de a asigura dezvoltarea în comunitate. În loc să se opereze adecvarea ei, identitatea națională a fost practic scoasă din joc. Consecința majoră a fost o decentrare a societății, un fel de centrifugare, care i-a subminat capacitatea de autoconducere. Decentrarea, altfel normală în democrație, a servit mai mult decapitării statului, decât unei sănătoase diversificări.
Învățătura se impune. Respectând libertățile individului și drepturile cetățenești, o națiune civică nu poate fi integrată democratic fără acorduri continue ale celor implicați. Dar aceste acorduri se cer realizate la nivelul statului – aceasta fiind însăși menirea procesului democratic. Acolo unde identitatea statală, națională a fost subestimată, s-au plătit costuri grele – de la destrămarea economiei, la manevrarea politicilor publice (privatizarea, justiția, asistența socială etc.) de către forțe difuze. Când identitatea statală, națională a fost relativizată, societatea și-a pierdut busola și, cum se vede foarte clar astăzi, decidenții sunt fără valoare, performanțele rămân joase și nimeni nu răspunde.
În 2007, România a devenit membră a Uniunii Europene. Era de așteptat ca acest fapt istoric să ducă la dezvoltare impetuoasă în condițiile democrației. Numai că totul a depins de asumarea situației în numele intereselor naționale bine clarificate. În locul acesteia, cu decidenți tot mai depășiți de roluri, în România s-a ajuns să se creadă astăzi că deciziile bruxelleze sunt suficiente pentru propria dezvoltare și că o democrație redusă la alegeri periodice, adesea măsluite, este sfârșitul istoriei.
În vreme ce în orice țară a Uniunii Europene statul național a fost o forță a propriei dezvoltări, în România statul a intrat pe cursa slăbirii, într-o democrație fără telos, în care decidenții luptă pentru căpătuire, nu pentru dezvoltare. Neavând vreo realizare, obsesia celor de azi nu este bunăstarea cetățenilor prin programe dezbătute public, ci „guvernul meu” și „alegeri” pro forma.

Drept consecință, România are indicatori dramatici. Au emigrat masiv, în trecut, evreii, germanii, în anii recenți emigrează din greu românii. Cea mai mare emigrație a propriilor cetățeni dintr-o țară în timp de pace este la Carpați. Nu se știe câți locuitori are țara, dar efectivul de lucrători este mic. Nivelul profesional scârțâie, încât mulți tineri vor să plece. Capitalul propriu s-a redus – România fiind țara care, în cursul privatizării, s-a dezindustrializat și se îndatorează peste puteri. Ea vinde materii prime, mai nou pământ (se rade și cernoziom pentru a fi exportat!). În ultimii ani, decidenții bat recordul la comercializarea de ființe umane. România importă copios alimente de bază. Sărăcia lovește un procent mai ridicat de cetățeni decât oriunde în Europa. Se calcă în picioare, până și în pandemie, legi de bun simț, de la cei nimeriți sus, până jos, la trepădușii regimului.
De unde vin toate acestea? Răspunsul răspândit în ultimii ani este că «nu ne lasă să ne dezvoltăm !». Se invocă și fapte. Sunt, însă, dovezi concludente că țara este condusă din afară?
Eu cred că răspunsul se cere adus pe pământ. Înainte de dependența de decizii ce se iau, prin forța lucrurilor, în altă parte, România plătește din greu nepriceperea, incultura și lipsa de viziune ale decidenților săi.
În fapt, nimeni nu a prezentat dovada vreunei obligații stabilite în afară pentru România. Nu există vreun document. De pildă, invalidarea scrutinului din 2012 a fost o operație făcută de mâini de pe aceste meleaguri. Nu există vreun document de obligare la devalizarea resurselor sau lichidarea de unități. Nici la acceptarea clauzelor oneroase. Toate sunt cu aportul unor inși ai locului.

Este adevărat că România trăiește o sciziune mai gravă decât oriunde în Europa. Neavând cum să se legitimeze, unii, ajunși în roluri, dar avizi, vând orice. Dărâmarea meritocrației într-o societate are totdeauna acest efect. România este în situația paradoxală în care interesele sale sunt uneori mai apărate de reprezentanții altor state, decât de trimișii ei. Din nou, din alte țări a trebuit să se atragă atenția decidenților României că dăunează propriei țări.
Decapitarea statului și prostocrația merg aici mână în mână. Nu este vorba, cu prostocrația, de ceea ce unii, urmându-l pe venerabilul Platon, socotesc ochlocrația – regim controlat de mase dezorientate. Cetățenii României sunt ca toți oamenii, încât nu despre popor este vorba când se vorbește de prostocrație. De altfel, Constituția, care exprimă, ca oriunde, voința poporului, este încălcată de chiar cei care au jurat pe Biblie să o respecte. În plus, nu există nici o aprobare din partea populației a deciziilor oneroase ale actualului regim. Peste toate, legitimarea democratică regimul a și distrus-o, pe cât a putut.

Regimul actual este prostocratic nu pentru că ar fi al celor mulți, ci pentru că este al unor neisprăviți selectați fără cetățeanul simplu care este, în definitiv, fiecare. Este un regim securist – cel mai securist după 1989! – în care s-au “recuperat” tehnici detestabile ale național-socialismului și comunismului. Ostracizarea pluralismului, controlarea de sus a justiției, guvernare prin stări de alertă, instrumentarea serviciilor secrete și pervertirea valorilor Europei postbelice se dezvăluie tot mai mult ca miez al regimului.
Cine compară matur faptele, își dă seama cât de incapabili sunt decidenții României actuale să asigure un stat democratic, inovativ și responsabil și să-l reprezinte. Iar o astfel de incapacitate se plătește din greu.

Andrei Marga