Alchimistul mafiot din ,,Epoca de Aur”

Alchimiștii medievali s-au chinuit, veacuri la rând, să transforme plumbul în aur. Nu au reușit niciodată! Dar, aproape de zilele noastre, a existat un personaj care a reușit o performanță cu mult mai spectaculoasă: a preschimbat apa în vin și vinul în aur. Cinematografele anului 1984 erau luate cu asalt de spectatorii care se înghesuiau să vadă, culmea… un film românesc. Erau vremuri relativ bune în care, totuși ni se cam acrise de Ceaușescu și de pălăvrăgeala lui despre „Societatea socialistă multilateral dezvoltată“. Sau ,,multilateral demolată” cum ziceau cârcotașii, atunci când se simțeau la adăpost de ,,urechile” lungi ale Securității. Dar mai era și vremea în care micile și marile ecrane erau sufocate de fantomele unor mari  voievozi care vorbeau în replici incredibile, venite parcă direct din documentele de partid. Ei bine, atunci, în 1984, spectatorii veneau să-l vadă pe inegalabilul (dar, din păcate uitatul acum), Ștefan Mihăilescu Brăila care îl interpreta pe „nea Puiu Bumbescu“. Magistral jucat, rolul aducea la viață un individ abil, uns cu toate alifiile, un adevărat „Boss“ care, sub înfățișarea alunecos bonomă a unui gestionar mărunt, ascundea un veritabil mafiot. Filmul cu pricina se numea „Secretul lui Bachus“. Dar spectatorii știau că adevăratul nume al acelui ,,Bachus” de pe ecran era Ștefănescu. Care Ștefănescu? „Ei, cum de nu știi? Clar că nu ești din București! Ștefănescu, ăla cu vinurile, care avea prăvălie pe Calea Griviței, pe partea cu podul Basarab”.

Filmul s-a bucurat de un succes colosal, iar de atunci încolo, lui Ștefan Mihăilescu Brăila i s-a spus, pur și simplu ,,Bachus”. Dar, atunci, în vremea când „Secretul“ umplea sălile de cinema, adevăratul „Bachus“ era de mult oale și ulcele. Condamnat la pedeapsa capitală, el fusese executat în sinistrul penitenciar Jilava. Acum, fotografia de pe crucea mormântului său este singura care ne redă chipul adevărat al marelui mafiot din ,,Epoca de Aur”.
De fapt, nimeni nu-i spusese vreodată „Bachus“. Adevăratul său nume era Gheorghe Ștefănescu. Sau „nea Gicu“, pentru nenumărații lui prieteni, unii cu funcții înalte în ierarhia de partid și de stat. Acum, după atâta amar de timp, doar bucureștenii mai vârstnici își amintesc, poate, că la piciorul dinspre Calea Griviţei a vechiului pod Basarab, a funcționat, cândva, un mic magazin numit pompos: „Depozitul de vinuri și rachiuri, cu desfacere către populație“, din subordinea ICL Alimentara, Sector 1. Pe firma prăvăliei trona un bătrân bărbos, un soi de Moș Crăciun obez și roșu în obraji, dar fără tradiționalul sac de cadouri. O arătare bonomă care făcea ghiduș cu ochiul în timp ce se pregătea să dea pe gât un pahar plin cu nu se știa ce licoare. Iar în vitrina prăvăliei trona macheta măricică a unui car cu boi care se opinteau să urnească din loc un butoi adevărat care părea a fi plin cu bucuria chefliilor. Foarte mulți bucureșteni îi trecuseră pragul, iar vinul cumpărat de acolo, nu foarte scump, părea că mulțumeşte pe toată lumea. În magazin, clienții erau întâmpinați, din spatele tejghelei, de un individ între două vârste care, fie vară fie iarnă, purta o băscălie șleampătă, de sub care se ițea un ciot de creion chimic, așa cum purtau funcționarii mărunți de altădată. Un om vesel care avea, tot timpul pe buze un banc ori o glumă deocheată. Un motiv în plus care făcea ca aproape nimeni să nu plece de la el fără să cumpere măcar un litru de vin, ori o „juma“ de țuică.
Scandalul „Ștefănescu“ a izbucnit spre sfârșitul anului 1978. Inițial, s-a crezut că ar fi fost vorba de o găinărie simplă, pusă la cale de un gestionar care vindea băuturi „botezate”. Dar asta a fost doar prima impresie. În lunile care au urmat, ancheta a scos la iveală o rețea imensă, din care făceau parte zeci de șefi cu funcții înalte în comerțul socialist de stat și conducători ai unor mari întreprinderi vinicole plus câteva sute de negustori mărunți care, timp de aproape opt ani, au comercializat sute de tone de băutură „măsluită”. Ulterior, pe parcursul anchetei s-a aflat că, pe verticală, „afacerea” fusese protejată, din umbră, chiar și de niște milițieni, procurori și judecători, ba chiar și de un activist local de partid. Legenda spune că prăbușirea „imperiului” Ștefănescu a început din ziua în care ar fi vândut, el însuși, câteva zeci de litri de vin „altoit“ unui ofițer de la Miliția Economică, care îl luase pentru nunta fiicei sale. În alte variante se spune că ar fi fost vorba despre un ofițer de Securitate. Spre ghinionul lui „nea Gică”, nunta a fost amânată pentru săptămâna următoare. Un interval relativ scurt în cursul căruia, socrul mic ar fi avut surpriza să constate că, în loc de vin, damigenele erau pline ochi cu apă chioară, care nu mai avea absolut nimic în comun cu licoarea cumpărată de la Ștefănescu. La început, ancheta s-ar fi concentrat doar asupra falsificării vinului. Iar în acea primă fază a cercetărilor s-a descoperit că vinul care se preschimba în apă n-avea nimic în comun cu strugurii: era doar un amestec de apă chioară, alcool, coloranți și arome sintetice.

„Fermitatea ’78”

Într-un interviu acordat cu ani în urmă, chestorul Costică Voicu, care a participat la  anchetarea  lui Ștefănescu, a relatat că povestea cu milițianul ori securistul păgubit a fost doar o poveste. „Hai să fim serioși. Pe vremea aia orice securist s-ar fi descurcat el cumva să facă rost de vin pentru nunta fiică-sii. Realitatea este că totul a plecat de la o tranzacție cu aur. Noi aveam deja schema. Era totul desenat. Aurul a fost elementul declanșator care ne-a ajutat să ajungem la el”. Concret, în ceea ce privește prinderea lui Ștefănescu, Voicu a relatat că arestarea s-a produs în cursul unui flagrant, organizat în momentul în care negustorul urma să cumpere niște aur de la un bișniţar. „Una dintre informațiile care duceau către Ștefănescu era legată de faptul că el avea o adevărată pasiune pentru aur. Cumpăra bijuterii sub orice formă. Una dintre informațiile primite la vremea respectivă se referea la faptul că Ștefănescu trebuia să cumpere de la un bișniţar niște lănțișoare, oricum o cantitate mare de aur. Flagrantul a fost realizat undeva în apropierea depozitului lui de vinuri. După flagrant au urmat o serie de percheziții, atât acasă cât și la prăvălia lui. De acolo a venit bomba. Meritul a fost al colegului meu, răposatul Constantin Salitră. El a venit cu informația: «Domnul Ștefănescu va cumpăra aur. Ce facem? Îi facem flagrantul sau nu?». Și l-au făcut, că era o ocazie să pună mâna pe el. La percheziție i s-a găsit acasă, pe lângă aur, și peste un milion de lei. La vremea aia, un milion de lei era o sumă imensă. Interesant unde au fost găsiți. El locuia la bloc și i-a găsit banii pe balcon, într-un zid făcut ”special”. În plus chestorul Voicu își amintește că operațiunea de prindere a lui Ștefănescu a avut numele de cod „Fermitatea ’78”.

Cu actele curate

Ștefănescu a fost singurul mafiot despre care noi am aflat, chiar din presa vremii, cea strict dirijată de partid, singurul pe care „Epoca de Aur” și l-a asumat oficial. De-a lungul cercetării penale, anchetatorii au aflat că, din punct de vedere strict cronologic, afacerile lui Ștefănescu au trecut prin două etape distincte. Prima a durat între martie 1971 și martie 1974, timp în care „nea Gică” și-a pregătit „terenul” și a făcut rost de banii necesari pentru „loviturile” cu adevărat uriașe. Pe acestea le-a derulat din 1974 şi până în 1978, anul în care a fost descoperit și apoi arestat. Deosebit de meticulos, el a reușit performanța ca, în aproape opt ani, să nu comită nicio greșeală de natură birocratică și să aibă toate actele în regulă. Motiv pentru care, mai tot timpul era premiat de șefii din comerțul socialist de stat, iar unitatea lui primea diplome de „fruntaș pe ramură”.
În prima „etapă” de activitate, Ștefanescu a făcut cam ceea ce făceau toți gestionarii din magazinele de produse alcoolice, adică ceea ce în termenii de specialitate a „branșei“ se numea „cupajarea” băuturilor. Asta însemna amestecarea unor băuturi ieftine, de calitate inferioară, cu mici cantități de băutură mai scumpă, de buna calitate, urmând ca, la finalul operațiunii, ,,carcaletele” rezultat să fie vândut la prețul băuturii celei mai scumpe. Spre exemplu, amesteca o cantitate mare de vin de 7 lei/litru cu o cantitate mică de vin de 9 lei, iar amestecul rezultat îl vindea la prețul celui din urmă. La fel făcea și cu vinurile de 9 și 12 lei/litrul. Iar atunci când era vorba despre „tărie”: amesteca țuica de prună, mai slabă ca tărie, dar mai scumpă cu rachiu de drojdie, mai ieftin dar mai tare. Iar, ca să se ajungă la gradele specifice țuicii, amestecul era diluat cu apă de la robinet. În cei patru ani ai carierei sale de ,,afacerist”, Ștefănescu s-a aprovizionat mai ales cu vin inferior: 138 de vagoane de vin la prețul de 7 lei/litru și 24 de vagoane de vin cu 9 lei/litru, pe când vin de 12 lei a cumpărat doar opt vagoane. În cea de a doua „etapă” a afacerii, el nici nu s-a mai obosit să aducă vin, nici scump, nici ieftin. Iar ceea ce vindea era o combinație, atent calculată, de alcool, arome și coloranți iar restul apă chioară.

„Caracatița” Ștefănescu

În cursul celor opt ani cât au durat, afacerile lui Ștefănescu s-au derulat la o scară impresionantă, aproape la nivel național am putea spune. Ca orice comerciant dibaci, el știa că ,,orice om are prețul lui”. Astfel se face că, în foarte scurt timp, a reușit să-i racoleze și să-i pună în slujba sa pe directorii celor mai renumite întreprinderi vinicole, de la cele din Vrancea și Dobrogea până la cele din Ardeal și Banat. Deosebit de complex, „circuitul” afacerii includea mituirea oricui se dovedea cât de cât util dar și falsificarea actelor de gestiune, atât a celor întocmite de „furnizori”, cât și a celor din propria lui prăvălie. Ulterior, alcoolul etilic pe care l-a folosit după 1974 provenea de la Biofarm și Policolor, de unde era furat, tot „cu acte în regulă”, de câțiva complici cu funcții de conducere în ambele întreprinderi.

Un mafiot în stil clasic

Chiar și după câteva decenii de la vremurile în care l-a „vânat” pe ,,nea Gică” Ștefănescu, chestorul Costică Voicu îi face portretul așa cum rezulta din spusele martorilor dar și din datele anchetei: „Ștefănescu era tipul mafiotului tradițional. Cu o anumită cultură a banului. O avariție din asta totală, dar și preocuparea pentru a-și realiza copiii, pe Gabi și Mircea. El le-a dat unități pe care să le conducă după ce au făcut ucenicia direct cu el. În 1978, avea vreo 50 de ani. Locuia într-un apartament dar avea și o vilă la Breaza, iar în familia lui fiecare avea mașină. Ștefănescu era blindat. Ei aveau la mână chiar și niște activiști PCR. Nu mai vorbesc de directori și directorași. Ăia veneau să-și ia tainul, practic îi ciuguleau din palmă. Către final, mulți dintre aceștia refuzau să mai primească ceva de la el. Începuseră să le fie frică, pentru că sumele pe care el le punea la bătaie erau de-a dreptul fabuloase. El dicta! La comandantul miliției locale nu avea el treabă. Fiecare trecea și își lua darul. Iar darul era bidonul de vin, nici nu se punea problema de bani la nivelul ăsta. Bani știa el cui să-i dea. Era un tip foarte calculat. Știa care-i prețul fiecăruia. Avea asta în sânge.” În prăvălia lui el ținea personal evidența, repartiza vânzătorii prin rotație, ca să nu apuce să afle valoarea zilnică a încasărilor. În plus, le cumpăra tăcerea cu „prime” consistente pe care le oferea periodic. Dar de la un anumit punct încolo, anchetatorii au intrat însă într-o mare încurcătură politică: unul dintre cei pe care Ștefănescu i-a avut la mână a fost chiar Tudor Bălatică, prim-secretarul organizației de partid a Sectorului 1. Privitor la organizarea „filierei“ Ștefănescu, Costică Voicu și-a amintit că: „Gruparea lui era ermetică, de tip familial, constituită mafiot. Cu puternice încrengături în sus și în lateral. În sus, ca să se acopere prin corupție, și în lateral, pentru a-și „fideliza” furnizorii și pe cei care îi transportau marfa. Banii obținuți îi investea în aur, valută și obligațiuni CEC. Acționa direct. Îmi aduc aminte că la Odobești era directoare o doamnă care a fost și ea prinsă în vârtejul ăsta. La anchetă ne-a spus «m-am pomenit cu sacoșa de bani. Ce să fac?». Așa lucra grupul lui Ștefănescu. Directoarea n-a rezistat tentației și a fost și ea luată, dar a avut o pedeapsă mai mică”.
Ancheta „afacerii” a durat aproape doi ani în cursul cărora s-au întocmit câteva sute de dosare penale cu peste o mie de inculpați. Ștefănescu a fost inculpat, în mod direct, ca „personaj principal” în zece dintre acestea. La finalizarea cercetării penale, anchetatorii au stabilit că, prin activitatea sa infracțională, Ștefănescu a adus statului o pagubă totală de peste 10 milioane de lei. Iar în urma perchezițiilor, i-au fost confiscate peste 19 kilograme de bijuterii din aur și pietre prețioase. Procesul lui s-a judecat la Tribunalul București, instanța care, pe 28 aprilie 1980, a pronunțat împotriva lui sentința capitală. El a făcut recurs, care s-a judecat la Secția Penală a Tribunalului Suprem.

Ștefănescu a fost judecat și condamnat la moarte în dosarul 546/1980, în rechizitoriul căruia se menționează, în limbajul specific acelor vremuri: ,,Sfidând cu luciditate pe cei din jur, element afacerist, avid după câștiguri nemuncite, dornic de înavuțire și trai ușor, inculpatul Ștefănescu Gheorghe, încălcând cu cinism și premeditare legile țării, a sustras treptat din avutul celor ce muncesc sume mari de bani, încercând prin aceasta să slăbească eforturile pentru consolidarea și dezvoltarea societății socialiste. Acționând fără jenă, pentru organizarea marilor afaceri și ascunzând averi mari, manifestându-se ca un capitalist, care nu are nimic în comun cu societatea noastră, urmează ca instanța, pentru infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave, pentru avuția țării, să aplice inculpatului Ștefănescu Gheorghe pedeapsa cu moartea și confiscarea averii.“ La sfârșitul anului 1981, sentința a fost pusă în executare, la Penitenciarul Jilava. A fost o sentință dură chiar și pentru acele vremuri, când pedeapsa capitală era comutată, de obicei, în ani grei de pușcărie. Acum, după trei decenii de democrație șchioapă, în care toată lumea știe că există corupție, dar foarte rar vedem și vreun corupt după gratii, mulți oameni au ajuns să se întrebe de ce Ștefănescu a fost executat, iar „țeparii de azi” sunt considerați niște afaceriști onorabili? Într-o perioadă în care cursul oficial al dolarului era de 18 lei, iar cel „la negru“ se învârtea în jurul a 25 de lei, „gaura” de 10 milioane de lei, dată de Ștefănescu, nu depășea 500.000 de dolari. Așadar, Ștefănescu a fost condamnat la moarte și executat pentru delapidarea a cinci sute de mii de dolari. În urmă cu vreo câțiva ani, presa a făcut un ,,inventar” al celor mai mari ,,Tunuri” din istoria recentă a României. ,,Afacerea Bachus” este abia pe locul zece. După 1990, marile ,,tunuri” s-au numit Scandalul Naționalizarea” cu o pagubă de nouă miliarde de euro, acțiunea ,,Depuneri CEC pentru Dacii” – circa șase miliarde de euro, falimentarea în lanț a unor mari bănci produsă în perioada 1998-2000 – patru miliarde de euro, jocul piramidal ,,Caritas”-80 de milioane de euro ori Fondul de Investiții SAFI – 40 de milioane de euro. Plus multe altele la fel de grave. Dar, până la urmă pedepsele aplicate celor vinovați au fost relativ modeste. Iar acum, politicienii noștri, îmbogățiți practic, peste noapte, se laudă că nici nu se ridică din pat dacă nu ,,le iese” măcar un milion de euro. Sărmanul Bachus!