VIDEO ”Nepăsare, indolență, prostie”. Ministrul Sănătății, la 10 ani de la Colectiv

Cotidianul: Ce făceați în urmă cu zece ani, când a izbucnit incendiul de la Colectiv? 

Alexandru Rogobete: Eram student în anul 2 la Medicină și voluntar, paradoxal sau nu, în Clinica de Mari Arși de la Spitalul Județean din Timișoara.

V-a șocat știrea venită de la București? Sau n-ați conștientizat importanța? 

În momentul acela nu am înțeles și n-am conștientizat anvergura situației. Sigur că, în următoarele zile, am conștientizat cu toții ce s-a întâmplat. Eram student în anul 2, făceam voluntariat la ATI.

Mi-aduc aminte că sunau telefoanele în toate direcțiile. Toți erau pregătiți sau urmau să se pregătească pentru a primi și îngriji eventual un număr mai ridicat de pacienți cu arsuri grave. Mi-aduc aminte că m-au pus, student fiind, să curăț, să dezinfectez echipamente medicale, noaptea, pentru că se punea problema să transferăm, să trimitem la București din echipamentele medicale, pentru a suplimenta capacitatea de răspuns a spitalelor.

Am numărat flacoane, mi-aduc aminte de ser fiziologic, tot pentru a fi ambalate și trimise la București. 

,,Când vorbim de pacienți, de victime, de viață, de moarte, echilibrul e esențial”

Era epoca în care ministrul de atunci al Sănătății, domnul Bănicioiu, ne spunea că avem de toate și se pot trata pacienții în România. A fost o greșeală? 

Cred că, într-o situație de urgență, echilibrul atât al deciziilor, cât și al acțiunilor, în special al declarațiilor unui ministru al Sănătății în această situație, când vorbim de pacienți, de victime, de viață, de moarte, fenomene care generează o emoție aparte față de alte domenii, sunt esențiale și sunt vitale.

Nu pot eu să judec dacă a fost sau nu o greșeală, dar susțin că, într-o astfel de situație, echilibrul este esențial. 

Ați protestat la acea vreme, tânăr fiind tânăr student, față de clasa politică? 

Am protestat de multe ori față de clasa politică, nu doar atunci, și înainte să fiu student și după ce am fost student. Mai protestez și acum, politician fiind, uneori.

Dar nu, nu am protestat în acele momente, pentru că eram în spital. În toată perioada aceea, am fost aproape de colegii din spital, la Timișoara. 

De ce ca tânăr medic, sunteți absolvent și de chimie și de medicină, n-ați plecat în străinătate, așa cum o fac mulți tineri din România și, probabil, și unii dintre colegii dumneavoastră?

Aveam șansa să plec foarte ușor în străinătate. Părinții mei locuiesc în Belgia de 20 de ani. 

Un loc sigur, cu un sistem sanitar foarte bun.

N-aș spune foarte bun. 

Am transferat pacienți cu arsuri grave în Belgia. 

Da, dar n-aș spune un sistem sanitar foarte bun, este greu de definit. 

Și ce standard aveți dumneavoastră? 

Este un sistem sanitar bun. Nu cred că există niciunde un sistem de sănătate foarte bun. Vă spun de ce. Sistemul de sănătate, în primul rând, pe lângă zona administrativă, zona medicală, industrie și așa mai departe, are două componente importante. Are viață și moarte. Asta îl face ca un organism viu. Un organism viu niciodată nu este perfect. La fel, niciun sistem de sănătate nu o să poată fi vreodată perfect. Poate să atingă standarde cât mai înalte, dar cu siguranță nu perfecțiunea. Nu am o explicație de ce nu am plecat.

,,După experiența din Italia nu m-aș mai trata în străinătate. Pentru că a fost o experiență înfiorătoare”

Ați declarat la un moment dat că nu v-ați tratat niciodată în străinătate. Corect? 

Nu m-am tratat voit. M-am tratat nevoit, că am avut un accident în și am fost nevoit să mă tratez în regim de urgență, iar după experiența din Italia nu m-aș mai trata în străinătate. Pentru că a fost o experiență înfiorătoare. 

Eram la Milano, la un congres european de anestezie. Doar ce ajunsesem. Eram deja la Ministerul Sănătății. Nu mai știu dacă eram secretar de stat sau consilier al ministrului. Și m-am urcat pentru prima și ultima dată în viața mea pe o trotinetă electrică. După câteva minute am căzut. A fost un accident greu. A venit ambulanța. Dureri înfiorătoare.

Umărul drept a fost deplasat total. Era suspiciune de politraumă, cu multiple leziuni pe față, pe torace. Și am ajuns la un spital din Milano unde m-au neglijat total. Am stat vreo patru ore pe o targă. Nici măcar în UPU, în fața la UPU. Până când a venit cineva să mă bage în seamă. Urlam, mi-aduc aminte și acum urletele din cauza durerii înfiorătoare.

Nu puteam respira de durere. N-am primit niciun analgezic. Am fost pus pe o targă rigidă și dus la radiologie. Am făcut o radiografie simplă, în urma căreia mi s-a spus că este o luxație. Și au făcut o manevră de repunere pe poziție a umărului. 

Mi-aduc aminte că am spus: Cum, fără anestezie?! Luxația posterioară totală de umăr, conform protocoalelor, se face cu anestezie generală. Nu se face pe viu, pentru că durerile sunt înfiorătoare, pe de o parte, și, pe de altă parte, din cauza durerilor, contracția musculară este foarte puternică. Practic nu poți face manevra de repunere a osului în articulație. 

N-a avut nimeni nicio treabă. Mi-au pus un cearșaf în diagonală pe torace. M-au legat de targă. Și au început să-mi facă luxația. În momentul acela s-a produs fractura totală. Mie mi s-a spus că e totul în regulă. Mi-au pus brațul în bandaj și m-au trimis acasă, dimineața. Cam asta a fost. 

În avion, în drum spre București s-a deplasat fractura cu totul. În 30 de minute mâna s-a umflat. S-a umplut de sânge toată zona aia. Am ajuns direct pe masa de operație la Spitalul Militar Central din București. Unde intervenția chirurgicală a durat undeva la șapte ore. M-am ales cu o proteză de umăr. Pe care am purtat-o doi ani și jumătate, pentru refacerea articulațiilor și a umărului. Apoi am suferit o nouă intervenție chirurgicală pentru scoaterea protezei. Acum lucrurile sunt în regulă. Mai am dureri când se schimbă vremea. Dar lucrurile sunt bune.

Aceasta este experiența mea dintr-un spital din Europa. 

,,În februarie-martie, anul viitor, putem avea primul pacient cu arsuri grave pe o suprafață extinsă care poate fi tratat în siguranță în România”

De ce la zece ani după Colectiv nu avem niciun pat pentru pacienții cu arsuri foarte grave în România?

Nepăsare, indolență, prostie. N-aș spune răutate.

În această perioadă, și partidul din care faceți parte a fost o bună vreme la guvernare. 

Toate au fost. În toată această perioadă au fost toate partidele la guvernare. Au fost mulți miniștri care au discutat despre spitalele pentru arși. 

Un ministru PSD și un secretar de stat al PSD au deblocat proiectele pentru construcția spitalelor de arși. Adică domnul Rafila și cu mine. Iar acum, un ministru PSD, adică subsemnatul, le finalizează și le dă în folosință. Deci, construcția spitalelor de arși a fost deblocată și implementarea lor s-a întâmplat într-un mandat PSD la Ministerul Sănătății. 

La fel cum începerea a 20 de șantiere pentru construcția de spitale noi în România s-a întâmplat tot sub o conducere a partidului din care fac parte, adică PSD. Cum și deblocarea și începerea construcției pentru cele trei spitale regionale, ce să vedeți, s-au întâmplat, în paralel, tot sub aceeași conducere PSD. 

Când vom avea primul pat sau primul spital pentru mari arși? 

În decembrie anul acesta se finalizează construcția Centrului de Arși de la Timișoara. Estimez, sigur, după o perioadă de avize de punere în funcțiune, o perioadă birocratică care poate dura o lună, două, că, undeva în februarie, martie anul viitor, putem avea primul pacient cu arsuri grave pe o suprafață extinsă care poate fi tratat în siguranță în România.

Când auziți Colectiv, vă gândiți la substantiv, la adjectiv sau la tragedie? 

Mă gândesc la durere, la tragedia din urmă cu zece ani. Și mă mai gândesc la ceva. Mă gândesc la nedreptate. Nu la nedreptatea de atunci, pentru că nu o pot eu judeca. Eram student în anul 2. Mă gândesc la nedreptatea celor șapte ani care au trecut de atunci și până când s-a pus prima cărămidă pentru primul Centrul pentru Marii Arși. 

Ați dat vreodată șpagă la medic? 

Nu. Și nici n-am luat.

Nici l-ați luat. Era mai greu pentru că nu ați profesat foarte mult ca medic. Dar niciodată, nicio atenție? 

Nu!

Un pachet de cafea, nu știu, voiam să zic un cartuș de țigări, dar n-ați prins. 

Nu, n-am prins. Știți cum, am avut noroc, să spun, șansa, ca până prin anul 3 de facultate să nu am nevoie de medic, decât chestii uzuale, medic de familie, unde nu am dat niciodată șpagă, nici măcar un pachet de cafea.

Dar am avut nevoie de medici, mulți apoi, pe diverse patologii, de la chirurgie, la cardiologie, la, mă rog, diverse accidente avute și nu am simțit nevoia să dau șpagă. Poate pentru că eram și coleg cu ei.

Dar, deși am fost tratat și în spitale unde nu mă cunoștea nimeni, nu mi s-a părut că cineva așteaptă de la mine asta. Este adevărat că și atitudinea mea a fost una, poate, suficient de clară, cum că nu aș avea vreodată intenția să fac acest lucru. 

Nu sunt ipocrit. În România, în continuare, există locuri în care se cere șpagă. În spitale. Am spus public asta, în spitale.

La fel de public o spun că, dacă vreodată ajunge această informație la mine, când sunt în această funcție, primul telefon va fi către 112. 

,,Sistemul integrat de medicină de urgență e realizarea de-o viață a lui Raed Arafat”

SMURD-ul poate funcționa și fără Raed Arafat? 

Sistemul integrat de medicină de urgență din care face parte SMURD-ul, descarcerarea, serviciul de ambulanță al Ministerului Sănătății, unitățile de primiri urgențe, jandarmeria și, sigur, toate aceste componente sunt realizarea de-o viață a doctorului Raed Arafat. Muncă pe care eu o recunosc public.