„America first”- Biden a plecat, războiul merge mai departe

Pentru a înțelege cu adevărat ce se întâmplă și ce ni se întâmplă (ceea ce nu este foarte ușor, nu numai din cauza manipulării propagandistice, ci și a zgomotului făcut de idioții utili din presă care nu prididesc să comenteze pe subiecte la care nu se pricep), trebuie să identificăm, dincolo de bătăliile marginale animate de interese personale meschine (de ex. prostul X ține neapărat să fie guvernator al coloniei România), care este conflictul esențial al momentului.

Or, acesta este cel dintre vechea ordine globală americană (cu meritele și neajunsurile ei), în prezent epuizată chiar și prin efectul succeselor obținute în trena ei, și o nouă ordine globală de inspirație asiatică, în ascensiune chiar pe valul realizărilor modelului american decadent. Simpla afirmare a acestui fapt arată și cine sunt principalele forțe în conflict. Ele sunt SUA, superputerea decadentă, situată în centrul spațiului geopolitic, dar și cultural euro-atlantic, și China, superputerea emergentă, situată în centrul spațiului geopolitic și cultural asiatic. Conflictul aberant dintre Rusia și Uniunea Europeană, adică dintre Eurasia și Europa atlanticistă, se află în afara zonei în care se consumă contradicția principală, el evoluând doar în marja acesteia.

DECLARAȚIILE DOMNULUI BLINKEN ȘI ACORDURILE PENTRU SECURITATEA UCRAINEI

Secretarul de Stat american, Antony Blinken, a declarat recent că și în ipoteza în care SUA ar decide să nu mai dea sprijinul necesar Ucrainei pentru ca aceasta să se poată opune cu succes terminării războiului cu Rusia, situația nu se va schimba, întrucât mai multe state aliate ale SUA în cadrul NATO, au încheiat deja tratate bilaterale cu regimul de la Kiev, prin care s-au angajat să participe la efortul de război ucrainean cu tot ceea ce va fi de trebuință, astfel încât nici oligarhia producătorilor de armament americani să nu rămână fără profitabile comenzi.

Cum acordurile cu pricina (sau cele mai multe dintre ele) s-au semnat la Washington, cu prilejul Summitului NATO, declarația domnului Blinken confirmă presupunerea noastră că ceea ce s-a convenit, chipurile prin consensul liber exprimat al părților semnatare, a fost în realitate expresia publică a dicteului ocult american. Dacă este așa (și, de acum știm că așa este), avem toate motivele să căutăm în textele acelor acorduri intențiile geopoliticii americane în perioada următoare.

Una dintre aceste intenții este de acum aproape oficial anunțată: SUA intenționează să abandoneze Ucraina (a cărei cauză a fost întotdeauna prea puțin cu adevărat cauza sa, ori, cel mult, a fost obiectul central al unei strategii periferice), așa cum a făcut și cu Afganistanul, dar nu predând-o pur și simplu rușilor, ci lăsând perpetuarea războiului în grija europenilor (Franța neo-napoleoniană a lui Emmanuel Macron fiind, desigur, gata să preia ștafeta în calitate de lider militar autoasumat al UE), cu rezervarea neîndoielnică a privilegiului faptic de a interveni în momentul favorabil Washingtonului, pentru lichidarea afacerii. O armată de pompieri piromani formată din forțe est europene, pusă sub comanda „cocoșului galic”, va întreține incendiul la frontiera cu „deșertul rus”, pentru ca SUA să se poată implica pe frontul cu adevăratul său rival strategic, China.

Indiferent de cine va fi noul locatar al Casei Albe, ne asigură, domnul Blinken, acest aranjament nu mai poate fi schimbat. „Războiul lui Biden” (ca să îl numim așa) va continua și după Biden. De acum el funcționează autonom, fără a mai fi nevoie de implicarea directă a Washingtonului.

Ne întrebăm, însă, dacă nu cumva, aranjamentul este agreat și cu echipa republicană a lui Donald Trump? Acesta a spus mereu că este împotriva implicării Americii în războiul cu Rusia și că va opri respectivul război de îndată ce va redeveni șef al administrației americane. Strategia descrisă de Antony Blinken, deși prezentată ca anti-trumpistă, vine să pună în aplicare perfect promisiunea trumpistă: SUA va face „pace” cu Rusia, punând capăt în 24 de ore confruntării militare (fie ea și indirectă) cu aceasta, urmând să lase UE și, evident, Ucraina să decidă dacă fac la fel sau nu.

Prezidențiabilul Trump s-a jurat că va pune capăt unui război – evident, cel care implică SUA, dar nu și că va media între Rusia și Ucraina sau Rusia și UE. Acestea din urmă sunt afaceri ruso-europene, iar dacă cineva dorește să se bucure de serviciile americane pentru gestionarea lor (cu atât mai mult cu cât se știe că americanii nu îi vor lăsa pe europeni să facă pace fără ei, după cum nici europenii nu vor putea oferi o pace fezabilă și durabilă fără americani), omul de afaceri Trump îi va aminti că „nu există prânz gratuit”.

În acest caz, plata consumației ar fi trecerea Rusiei în tabăra anti-chineză comandată de America. Dacă Moscova nu va dori să plătească acest preț, va trebui să suporte costurile continuării războiului din Ucraina, altminteri, deocamdată, profitabil, nu doar economiei ruse, ci și celei americane. Rușii vor trebui să se gândească, însă, dacă această cursă militaristă nu ar putea ca, pe termen lung, să îi sufoce, așa cum s-a întâmplat și în Războiul rece, forțându-i, în cele din urmă, să „arunce prosopul”.

BICIUL ȘI MORCOVUL SUA

Acordurile de securitate cu Ucraina, dacă sunt profund analizate, pot scoate la iveală și intenția folosirii lor ca un bici marțial american menit a face mai atractiv morcovul ofertei de pace pe care tot ele îl ascund. De notat este că întrucât Președintele Ucrainei, Volodymir Zelenski, a semnat documentele respective, el a consimțit și la propunerea de pace concepută de inițiatorul acordurilor, dar avansată formal prin intermediul semnatarilor acestora.

Unui război purtat de SUA prin interpuși, îi corespunde și o inițiativă de pace avansată prin interpuși. Astfel SUA nici nu poate pierde războiul, nici nu suferă afrontul unui eventual refuz al planului său de pace. Cel puțin așa crede Casa Albă, care, după lansarea revoluției culturale mondiale neo-marxiste, a început să aibă și reflexele comportamentale ale „comunismului real”, preocupat mai mult de salvarea aparențelor decât de câștigul autentic.

Clauzele de solidaritate militară activă cu Ucraina, cuprinse în acordurile de securitate, se activează în două situații: dacă Rusia declanșează un alt război împotriva Ucrainei, se subînțelege, după terminarea celui în curs, și dacă Rusia, în cadrul actualului război, își intensifică presiunile militare dincolo de nivelul celor care până acum i-au permis ocuparea unor importante teritorii formal aparținând statului ucrainean în granițele sale internaționale din 2014. Implicit asta înseamnă că SUA (cu aliații săi), dar și Ucraina ca stat semnatar, sunt de acord cu recunoașterea situației create pe teren de confruntarea militară (exact așa cum a cerut Vladimir Putin în „propunerile de pace” rusești, anunțate înaintea pseudo Summitului pentru pace, din Elveția), cu condiția ca acum și în viitor Rusia să nu mai folosească puterea armată spre a obține mai mult. Restul, adică detaliile păcii (cum ar fi, rămânerea Ucrainei în afara NATO, cu garanțiile de securitate care ar trebui să i se ofere în compensație) ar urma să se discute la conferința de pace, odată ce problema teritorială va fi agreată în principiu.

Retragerea lui Joe Biden din cursa alegerilor prezidențiale americane, are, printre multe altele, și efectul de a face mai credibilă o asemenea deschidere vizând dezangajarea Americii din războiul cu Rusia, într-o formulă parcă menită a ușura misiunea unei viitoare administrații americane republicane. Bipartizanismul american pare a nu fi murit cu totul. El este acum cu atât mai necesar cu cât SUA se află într-o criză politică, geopolitică și constituțională profundă, care îi amenință mai mult decât supremația globală (oricum pierdută), coeziunea internă.

În același timp, primarul Kievului, Vitali Klitschko, admițând că alegerea Ucrainei este între continuarea pierderii de vieți omenești într-un război fără perspectiva victoriei și un compromis teritorial, a conchis că Președintele Zelenski va trebui să organizeze un referendum pentru a își asigura susținerea populară pentru cedările teritoriale. Chiar dacă referendumul pe chestiuni de politică externă (mai ales când în joc sunt teritorii) nu este cel mai potrivit instrument pentru rezolvarea crizelor internaționale, simplul fapt că posibilitatea unor asemenea concesii este admisă, fie și ad referendum, reprezintă o schimbare de atitudine de neconceput fără asentimentul, dacă nu fără presiunea SUA.

Mai mult ca sigur, că și „naveta păcii” făcută de premierul Viktor Orban, pe traseul Kiev-Moscova-Beijing-Washington, s-a realizat cu informarea administrației americane, dacă nu și cu acordul ei (formal), liderul maghiar ducând cu sine, dacă nu mesaje explicite privind un compromis politic, măcar anumite teste, și dacă nu o poziție unitară a Occidentului colectiv, măcar poziția unora dintre școlile sale de gândire și curentele sale politice.

Din toate aceste semnale se desprinde o singură concluzie: SUA are un obiectiv unic – „America great again!” sau „America first!” – dar, pentru a-l atinge, joacă la mai multe capete.

LECȚIA AMERICANĂ A RUSIEI …

Dacă ceva trebuie să îl fi surprins și dezgustat pe președintele Putin în contextul crizei ucrainene (ca de altfel pe mulți alți interlocutori ai SUA de prin alte părți, inclusiv România) aceasta este nu opoziția americană față de pretențiile rusești la Marea Neagră și în Europa orientală, ci lipsa de respect cu care a fost tratat el, unul dintre cei mai pro-occidentali lideri ai Rusiei. Într-adevăr, dincolo de legende și de demonizări, puțini au fost conducătorii ruși mai eurofili și atlantofili, iar faptul de a fi obligat acum să se facă frate cu liderii Belarusului și Coreii de Nord, acceptând totodată postura de partener junior al Chinei, îl doare cel mai mult; cu mult mai mult decât interdicția de a călători în Europa și SUA.

Vinovat de împingerea Rusiei putiniene în brațele Asiei, este Occidentul euro-atlantic colectiv, care nu a înțeles că refuzul Moscovei de a se așeza la remorca lui și de a lupta de partea lui pe frontul pacific (anti-chinez) nu însemna ostilitate la adresa SUA, ci dorința legitimă de a păstra autonomia strategică a țării, precum și pretenția ca Rusia post-sovietică să fie tratată ca interlocutor legitim egal cu SUA, cel puțin le fel cum fusese tratată Rusia sovietică, în condițiile în care după bipolarism, singura ordine mondială justă, fezabilă și durabilă nu putea și nu poate fi decât multipolarismul.

Rusia a cedat poziția de superputere mondială într-o ordine bipolară dominată de reguli americane, cu condiția ca și SUA să procedeze la fel, cele două urmând a coopera pentru realizarea arhitecturii globale de securitate post-bipolară. După ce a mimat consensul, în speranța că timpul este de partea sa, SUA și-a dat jos masca și a arătat fără echivoc că dacă poate accepta o reformă a ordinii americane, aceasta nu poate pune sub semnul întrebării supremația globală a puterii americane. Asta a adus-o în conflict cu China și, în general cu puterile emergente (noi sau restaurate) asiatice, iar nu cu Rusia. Rușii erau gata, chiar dacă nu entuziast, să rămână în afara disputei și să joace rolul factorului de echilibru, dar SUA i-a tratat potrivit principiului stalinist „cine nu-i cu noi este împotriva noastră”.

Întrebarea este: după ce a primit o asemenea lecție, va accepta Rusia mâna întinsă de administrația americană (fie ea democrată sau republicană), care acum îi validează agenda geopolitică est-europeană și pontică, pentru a o scoate din tabăra sino-asiatică (unde, în afara Chinei, se mai află și India, Iran și Siria, precum și Turcia, Irak sau Arabia Saudită) și a o face, dacă nu să ajute SUA, cel puțin să îi lase mână liberă în Marea Chinei și, în general, pe tot frontul indo-pacific? Cu alte cuvinte, va fi dispusă Rusia să se despartă de partenerii săi asiatici (la care se adaugă cel puțin membrii africani și sud americani al BRICS), într-adevăr, deseori incomozi și dificili, de care s-a legat uneori de nevoie iar nu de plăcere, dar care s-au dovedit a fi, în cele mai grele momente, un sprijin competent și fiabil, pentru a primi iarăși omagii euro-atlantice rostite din vârful buzelor în privat, înainte ca acestea să se transforme în ofense și abuzuri, nu numai verbale, publice?

Este limpede că în acest moment nu se poate concepe nici o înțelegere cu Rusia care să nu soluționeze măcar problema Taiwanului și pe cea a programului nuclear iranian (sau a relațiilor dintre Israel și „Axa rezistenței antisioniste” condusă de Iran), ori să nu aducă în discuție reformularea „doctrinei Monroe”. Nici Donald Trump nu are o listă de răspunsuri coerente pentru toate aceste probleme, cu excepția revenirii la doctrina „divide și stăpânește”.

… ȘI GLASUL ASIEI

Demonizarea lui Vladimir Putin, de către administrația americană Biden, sugera că nu se vor antama negocieri cu actualul „dictator” de la Kremlin, pe numele căruia, lacheii sau furioșii Curții Penale Internaționale au emis și un mandat de arestare pentru pretinse crime de război și împotriva umanității. Pentru asemenea negocieri, se cerea ca, în prealabil, Putin să plece. Tocmai pentru că nu a făcut nimic altceva decât să discute cu președintele rus, insistând că dialogul (inclusiv și mai ales, dialogul cu adversarul) este singurul drum care duce spre pace, premierul maghiar Viktor Orban s-a trezit a fi blamat de liderii senili și narcisiști de la Washington și Bruxelles, ca și de la Londra, Paris și Berlin.

De fapt, ceea ce nu se dorea era pacea, ci perpetuarea războiului. Ori, nu se dorea ca, odată dialogul lansat, să se observe că în Occidentul colectiv „împăratul păcii” este gol. Ori – cine știe? – se dorea ca „prostimea” să nu observe că Orban călătorise pe biletul unui Occident disperat, care nu mai știa cum să găsească ușa de fugă din impasul în care singur se aruncase.

În aceste condiții și reciproca era valabilă. Nici Putin nu mai putea discuta cu Biden. Iată că acum cercul vicios a fost rupt, dar nu prin lichidarea lui Putin, ci prin excluderea lui Biden. Iar Zelenski va urma. (De altfel, acesta a și declarat că nu mai respinge negocierile cu Vladimir Putin, dar nu purtate direct, ci prin intermediari; de parcă se mai putea și altfel).

Schimbarea interlocutorului nu poate suplini, însă, lipsa ofertei reale. Tocmai lipsa ofertei a justificat diabolizarea liderului rus. Or, când miza jocului este ordinea globală, Rusia nu poate fi cumpărată cu un bacșiș geostrategic local sau regional, precum Crimeea sau Donbasul.

Ceea ce SUA i-a demonstrat Rusiei cu totul imprudent, este că, pentru o perioadă indefinită de timp, în ciuda unor prejudecăți istorice, rușii pot construi solidaritatea intereselor lor strategice mai temeinic cu puterile emergente ale Sudului colectiv, care reprezintă azi din toate punctele de vedere „majoritatea globală”, decât o pot face cu puterile unui Occident colectiv senilizat și autist, decadent și șovinist, dogmatic și hegemonic care încearcă să îi vândă ciori tactice vopsite în papagali strategici.

Lupta de ariergardă dusă de SUA cu Rusia pentru perpetuarea „păcii americane”, a avut și rezultatul de a obliga statele asiatice să observe că ele fac parte dintr-un spațiu geostrategic și cultural coerent, a cărui existență au ignorat-o timp de secole, pentru a lăsa doar Occidentul euro-atlantic să îi prețuiască și exploateze relevanța ca entitate geopolitică unitară. Pe de altă parte, războiul din Ucraina, îndreptând atenția acestui Occident într-o altă direcție, a ridicat într-o anumită măsură presiunea pusă asupra asiaticilor, permițându-le să înceapă a-și edifica propriul sistem partenerial de securitate colectivă și cooperativă, ocazie cu care s-au convins că este mai ușor să își rezolve controversele prin federalizare, decât prin fragmentare și confruntare, vărsând sânge și irosind resurse proprii în lupta dusă ca intermediari ai diferitelor puteri rivale din afara Asiei, spre satisfacerea ambițiilor acestora.

Așa s-a născut BRICS și Organizația de cooperare de la Shanghai. Așa s-a revitalizat Noul Drum al Mătăsii. Așa s-a trecut, fie și deocamdată timid, la comerțul internațional de petrol și gaze în altă monedă decât dolarul american. Așa s-au normalizat relațiile dintre Iran și Arabia Saudită. Așa s-au deschis perspective pentru normalizarea relațiilor între India și China sau India și Pakistan, în condițiile proclamării caracterului strategic al parteneriatului dintre India și Rusia (expresie a eșecului strategiei indo-pacifice a SUA). Așa a ajuns Beijingul să medieze între diferite facțiuni politice ale comunității palestiniene din Israel.

Toate acestea sunt structuri de rezistență ale unei ordini postamericane care își are izvorul în mentalitatea non confruntațională asiatică și care se ridică fără participarea SUA și UE, precum și fără a fi fost concepute împotriva acestora. Ostilitatea Occidentului colectiv le va transforma, însă, din structuri ne-occidentale în structuri anti-occidentale.

În doar câțiva ani, Occidentul colectiv condus de SUA a distrus ficțiunea sau aparența potrivit căreia singura opțiune a Rusiei pentru securitatea sa se putea baza pe singura congruență de interese strategice posibilă și anume cea între lumea ortodoxă rusă și cea catolică, protestantă și neoprotestantă euro-atlantică, cu toate aflate în conflict ereditar cu islamul, confucianismul sau hinduismul politic. Pornind de la o asemenea ficțiune și pe temelia unei asemenea aparențe, s-a construit timp de decenii o oarecare pace, și s-ar fi putut construi în continuare o ordine mondială pluricentrică, în care trebuiau să își găsească locul, desigur, și puterile economice, politice, culturale, demografice și militare orientale. Abia atunci am fi ajuns la o pace globală stabilă.

Rusia, dar și întreg Sudul colectiv, adică „majoritatea globală”, au putut afla acum că o asemenea construcție este imposibilă tocmai întrucât fundația sa este nu doar ireală, ci și utopică. Ei își zic că a fi inamicul SUA este periculos, dar a-i fi aliat este mortal.

Va putea, oare, o nouă administrație americană, cu o nouă abordare geopolitică, să șteargă amintirea acestei lecții? Dacă da, ne vom întoarce la linia de start și de acolo ne vom adânci într-un război fără sfârșit; căci trecutul uitat se repetă. Dacă nu, vom câștiga speranța ca războiul pe care îl purtăm să ne ducă la pace. Oricum, va fi un deșert de traversat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.