Analiză: Bolojan dă vrabia din mână pe cioara de pe gard

Inspirat parcă din bancurile cu radio Erevan, guvernul Bolojan tocmai a reușit o performanță rară, dă în loc să ia sau altfel spus, în loc să adune bani la buget, le face cadouri marilor companii. Cum? A eliminat impozitul minim de 1% pe cifra de afaceri, singurul instrument care garanta că multinaționalele plătesc măcar ceva, chiar și atunci când declarau profit zero. Oare nu este nimeni prin guvern sau pe la ANAF care să îi atragă atenția premierului Bolojan că dă vrabia din mâna pe cioara de pe grad ?

Executivul ne servește o rețetă, pe cât de sofisticată, pe atât de greu de pus în aplicare. Limitarea (și nu eliminarea) deductibilității cheltuielilor către firme afiliate este ultima invenție a guvernului care, ca la un meci de wrestling, se ia „la trântă” cu optimizarea fiscală a multinaționalelor. Pe hârtie sună bine. În realitate, e ca și cum ai pune un câine fără dinți să păzească turma. ANAF, o instituție care abia se descurcă să prindă mici întreprinzători (sau mai corect, doar mici întreprinzători), ar trebui acum să spargă schemele de optimizare fiscală ale unor giganți globali cu armate de avocați și consultanți.

Dar, hai să vedem, cum funcționa impozitul pe cifra de afaceri (IMCA). Era simplu, orice companie mare plătea 1% din cifra de afaceri, chiar dacă raporta pierderi. Avantajele erau clare: sigur, ușor de colectat, greu de „optimizat”. Sigur, erau și dezavantaje, lovea și companii reale (de ex. retail cu marje mici sau industrie grea), nu doar multinaționalele care externalizau profituri.
În noul mecanism, companiile nu mai plătesc 1% garantat, dar trebuie să respecte plafonul de 3% din cheltuieli deductibile către afiliați (consulting, licențe, dobânzi intra-grup etc.). Dacă depășesc, diferența devine nedeductibilă și se taxează cu 16%. Teoretic, lovește fix „optimizarea fiscală clasică” prin transfer pricing și facturi de consultanță fictive. Practic, problemele potențiale care vor apărea îl vor face foarte greu de implementat. Astfel, aplicarea dificilă a metodologiei, pentru că ANAF trebuie să verifice facturi, contracte, structuri de grup, lucru care cere know-how și resurse pe care în acest moment nu le are și nici nu și le permite, litigiile care vor naște, pentru că multinaționalele vor ataca în instanță deciziile ANAF, iar procesele vor dura ani, lobby-ul diplomatic, cât și portițele pe care firmele mari cu consultanți fiscali grei le vor găși pentru a fragmenta cheltuielile astfel încât să se încadreze sub plafon, toate acestea vor face ca banii la buget să vină cu întârziere sau să nu vină deloc.

Pe termen scurt, (2025–2026), bugetul pierde. IMCA aducea 1–2 miliarde lei sigur, fără mari complicațîi. Eliminarea lui înseamnă o gaură imediată. Colectarea din noua regulă va fi modestă la început, pentru că ANAF nu are încă mecanisme de control sofisticate. Investițiile străine directe s-ar putea stabiliza ușor (companiile mari vor aprecia eliminarea taxei brute), dar nu va fi un boom.

Pe termen mediu (2027–2029), într-un scenariu optimist, ANAF se digitalizează și aplică ferm regula de 3%. Multinaționalele nu mai pot „suge” profiturile prin facturi fictive, incasările cresc chiar mai mult decât la IMCA. Dar pentru că suntem în România și pentru că, în spirit mioritic, „la omu’ sărac, nici boii nu trag”, controalele vor fi superficiale, companiile vor găsii portițe, iar statul va colecta mai puțin decât înainte. Așa că, cel mai probabil, vom avea un scenariu mixt. Bugetul va recupera parțial, dar sub nivelul IMCA, iar presiunea va rămâne pe alte taxe (TVA, accize, impozite pe muncă). Cu alte cuvinte, guvernul a ales o măsură mai „elegantă” pentru investitori, dar mult mai greu de aplicat pentru stat. Rezultatul? Pe termen scurt, bugetul pierde miliarde. Pe termen mediu, dacă ANAF nu devine brusc o super-agenție, România va încasa mai puțin decât înainte. Cine câștigă? Multinaționalele care și-au văzut visul cu ochii: scapă de o taxă clară și predictibilă și primesc în schimb o regulă cu multe portițe.
Este fix invers decât ar fi trebuit, în loc să strângă robinetul optimizării fiscale, guvernul îl desface și mai tare. România devine din nou țara unde companiile mari se fac că nu câștigă bani, iar statul se face că le crede. Pe scurt, în loc să ia, Bolojan dă. Și dă cui? Exact celor care au, dar își permit oricum să nu plătească.