Andrei Marga: Curajul de a alerga maratonul

Organismele sunt entități cu anumită autonomie, ce înfruntă condițiile de viață. Cum se știe prea bine, orice organism este plasat în timp. Îmbătrânirea este uzura capacităților sale de a prelucra cu soluții proprii înaintarea sa în timp.

Azi sunt tot mai intense preocupările de orientare a vieții de zi cu zi încât fiecare om să se bucure de timpul care îi stă la dispoziție. Aceste preocupări urcă de la jurnaliști și literați la medici, psihologi, sociologi, antropologi, chiar la filosofi.

Pe cât lecturile mele izbutesc să acopere, mi se pare elocventă în zilele noastre acțiunea medicului, teolog și filosof, Johannes Huber, vreme de mulți ani nu doar șeful, ci mentorul Clinicii de endocrinologie ginecologică din „Wiener Allgemeinen Krankenhaus”, care a cercetat cel mai exact cum este de condus viața și care sunt șansele de prelungire a ei. Recent ilustrul cugetător desfășoară, cu implicații bogate, o idee generală demnă de reliefat: „A deveni ceea ce noi putem să fim înseamnă a face ceea ce este cel mai bine (das Beste) din noi. Acest cel mai bine este probabil mai mult decât ne putem reprezenta. Drumul spre el trece prin măsura justă (richtigen Mass) în toate treburile vieții. Noi trebuie să o aflăm și să o respectăm (Die Kunst des richtigen Masses. Wie wir werden was wir sein konnen, Edition a, Wien, 2021). „Măsura justă” poate deveni regulă generală pentru omul înțelept în fața solicitărilor multiple și a împrejurărilor diverse ale vieții.

Dacă privim cuprinzător viața în condițiile de astăzi, atunci se impune, după părerea mea, să distingem cel puțin patru feluri de îmbătrânire: „îmbătrânirea cognitivă” sau întârzierea minții în cunoștințe care au fost deja înlocuite; „îmbătrânirea conceptuală” sau rămânerea la idei și concepții ieșite deja din uz; „îmbătrânirea mentală” sau eroziunea de capacități de prelucrare a datelor experienței și a provocărilor acesteia; și „îmbătrânirea fizico-biologică” sau diminuarea capacităților fizico-biologice ale unui organism. Suntem mai familiarizați cu reflecțiile asupra „îmbătrânirii fizico-biologice”, dar a sosit timpul să acordăm atenție și celorlalte forme de îmbătrânire, căci fiecare este reală. Câți tineri nu sunt deja „îmbătrâniți cognitiv” – fiind purtați prin cariere cu cunoștințe demult depășite? Câți nu sunt „îmbătrâniți conceptual” – rămași la concepții de acum treizeci de ani? Căți nu sunt „îmbătrâniți mental” – nemaiputând prelucra măcar în mod natural, după logica cea mai simplă, experiențele pe care le trăiesc și evenimentele ce au loc în jur?

Corelarea celor patru feluri de îmbătrânire este, desigur, variată, de la om la om. Câteva situații intră însă tot mai mult în atenția generală: importanța esențială a sănătății fizico-biologice pentru a stabiliza și alte sănătăți; dificultățile în care intră societățile în care „îmbătrânirea mentală” este gravă sau în care „îmbătrânirea cognitivă” și cea „conceptuală” sunt răspândite. Orice „îmbătrânire fizico-biologică” se încheie cu moartea, care rămâne limita de netrecut a vieții și sursa tragismul ei indepasabil, dar nici o formă de îmbătrânire nu este de tratat cu indiferență.

Și în zilele noastre îmbătrânirea este abordată mai mult ca una fizico-biologică. Cel mai frecvent ea este interpretată ca o polidistrofie, iar recomandarea dietei alimentare este consecință. Geneticienii caută să stabilească ce ar trebui să intervină în celule pentru a împiedica îmbătrânirea. Medicina ne arată cum putem interveni pentru a asigura reglajul și autoreglajul organismului.

Ca ființe reflexive, merită să luăm în seamă explicațiile ce se dau îmbătrânirii. Conform popularei ipoteze a „uzurii”, îmbătrânirea intervine ca urmare a factorilor care slăbesc organismul: efort disproporționat, alimentație lacunară, slaba îngrijire medicală, alcoolismul, dezorientarea în viață. Azi însă numeroase discipline oferă abordări precise, cu baze experimentale, privind îmbătrânirea, pe care se cuvine să le luăm în considerare.

Abordarea biochimică pune accent pe destrucția unor compuși moleculari din organism și rigidizarea reactivității macromoleculare. Abordarea chimică scoate în lumină fenomenele oxidative. Abordarea cibernetică privește îmbătrânirea ca entropie. Abordarea electroenergetică ia îmbătrânirea ca dezechilibru energetic. Abordarea infecțioasă interpretează îmbătrânirea ca degradare a unor părți ale organismului. Se înțelege că abordările se diversifică în continuare, iar cunoștințele privind îmbătrânirea sunt în creștere.

Această creștere o dovedește și cartea lui Vasile Bogdan, Arta de a îmbătrâni frumos (Colorama, Cluj-Napoca, 2025), a unui sportiv de performanță, profesor de sport și trăitor în mijlocul oportunităților epocii noastre, care își propune, după o experiență edificatoare, să reflecteze asupra propriei condiții umane. Așa cum autorul mărturisește, „de mai bine de câteva decenii, de când mă retrăsesem din activitatea sportivă de performanță, îmi găsisem timp să privesc dintr-o altă perspectivă relația dintre mișcarea fizică pentru sănătate și rigurozitatea sportului de înaltă performanță. Fusesem martor al propriei mele transformări, descoperind cum exercițiul fizic putea deveni o ancoră pentru echilibru și bunăstare, mai degrabă decât o luptă continuă pentru excelență absolută. Era o temă care nu doar că îmi captiva atenția, ci mă regăseam în ea”. Vasile Bogdan s-a angajat să o elucideze cu „întrebări esențiale despre activitatea fizică și impactul acesteia în diferitele etape ale vieții. Ce forme de mișcare sunt recomandate pentru fiecare vârstă? Care ar fi intensitățile de efort benefice, adaptate fiecărei categorii? Și, mai presus de toate, ce beneficii concrete aduc aceste activități fizice pentru sănătate și echilibrul interior?” . Toate acestea fiind subsumate unei întrebări profunde: „poate fi păstrată această disciplină fizică dincolo de rigorile competiției, ca un stil de viață pentru oricine?”.

Nu-mi propun să rezum opiniile lui Vasile Bogdan despre „arta îmbătrânirii frumoase” – ele sunt, spre lauda lui, multe, cu implicații întinse. Cititorul le are acum în față și le poate evalua singur. Scot doar în relief ideea ce-i însuflețește demersul.

Vasile Bogdan pledează pentru ieșirea din „iluzia tinereții”, conform căreia „eu sunt puternic”, spre înțelepciunea că „am de făcut un continuu efort pentru a fi astfel”. El cere să se ia în seamă faptul că „un stil de viață sănătos, în esență, se sprijină pe patru piloni fundamentali: alimentația, activitatea fizică, socializarea și exercițiul minții. Aceste elemente, deși aparent simple, se împletesc într-un mod profund și complex, alcătuind baza unei existențe echilibrate”. Este de asumat, continuă Vasile Bogdan, că schimbarea în bine în fața datelor inexorabile ale vieții nu vine din rețete, ci din asumarea de sine. „Mediul în care creștem, persoanele care ne influențează primii pași, dar și nivelul de cultură și educație, la care avem acces în anii fragili ai copilăriei, sunt elementele care ne formează caracterul, gândirea și, mai ales, percepția asupra lumii”, dar este esențial „să ne obișnuim de mici copii cu stilul de viață activ, inducerea obiceiurilor active în copilărie este enormă, fiindcă aceste activități conturează nu doar sănătatea fizică, ci și rezistența psihică, curajul și imaginația copiilor noștri”.

Implacabilul adevăr, conchide Vasile Bogdan, este că „timpul nu ne iartă, dar poate fi prietenul nostru dacă știm să-l prețuim. Așa că, în ciuda certitudinii trecerii lui, aleg să-l privesc ca pe o oportunitate. Nu să mă întreb ce pierd odată cu el, ci să mă concentrez pe ceea ce câștig: înțelepciune, experiență, amintiri. Și, poate cel mai important, șansa de a-mi continua drumul cu demnitate, indiferent cât mai am înainte”. Adresându-se mai direct celor care au practicat sportul, dar nu numai lor, Vasile Bogdan spune simplu că „adaptarea este cheia. Acum, în loc să mă concentrez pe ceea ce am pierdut – poate o anumită mobilitate, poate reducerea abilităților de a atinge aceleași performanțe – mă concentrez pe ceea ce am câștigat: înțelepciunea de a aprecia fiecare etapă a vieții și fiecare lecție pe care mi-a oferit-o sportul. Cu acest prilej lansez următorul mesaj: pentru cei care se află acum în plină carieră sportivă, vreau să transmit un gând: fiecare efort, fiecare rană, fiecare sacrificiu pe care îl faceți astăzi își are rostul. Da, ele vor lăsa urme, dar aceste urme sunt semnele unei vieți trăite cu pasiune și determinare”. Convingerea de netăgăduit a lui Vasile Bogdan este că „fericirea nu depinde de lucruri mari, ci de detalii aparent neînsemnate: o conversație sinceră, un prânz în aer liber, câteva minute de reflecție în liniște. Simplitatea este cheia, iar cheia e la îndemâna noastră”.

Desigur că societatea modernă, mai mult decât antecesoarele ei, confiscă frecvent atenția omului și o distribuie în diferite direcții, adesea fără coerență. Cu toate acestea, scrie Vasile Bogdan, „modernismul nu e rău, dar nevoia lui constantă de mai mult ne lasă goluri sufletești pe care nimic material nu le poate umple. De asemenea, sportul are un impact pozitiv asupra minții: reduce stresul, eliberează endorfine și îmbunătățește somnul. Totuși, mesajul din „Zonele Albastre” îmi amintește că sportul nu trebuie să fie o povară sau o obligație. Nu trebuie să ne chinuim în săli de forță dacă asta nu ne aduce bucurie. Important este să găsim o formă de mișcare care ne place și ne motivează să o practicăm constant. Dacă sportul ne oferă energie, sedentarismul ne ia puțin câte puțin din viață. Nu doar că ne slăbește musculatura și sănătatea cardiovasculară, dar ne afectează și psihicul. Un stil de viață sedentar aduce, adesea, cu sine izolare socială, scăderea nivelului de energie și o predispoziție spre depresie”. Provocarea cea mai mare este să găsești echilibrul. Vasile Bogdan arată concludent că „dacă elimini complet restricțiile, riști să pierzi controlul. Dacă le impui prea rigid, te privezi de bucuria de a trăi. În loc să le ignori, alege să le transformi în limite personale. …La urma urmei, sănătatea este cea mai importantă competiție pe care o putem câștiga”.

Vasile Bogdan duce analiza sa până la se adresa celor care au atins o vârstă fizico-biologică înaintată. Ce să faci la bătrânețe? Răspunsul fostului sportiv de performanță și profesorului de sport este chemarea la mișcare. „Să te miști. Fie că este vorba de o plimbare în parc, de câteva exerciții ușoare sau de o activitate care îți face plăcere, mișcarea este cheia. Să rămâi curios, să citești, să scrii, să te bucuri de conversații care îți provoacă mintea. Să cauți compania oamenilor care te inspiră și să eviți izolarea, chiar dacă pare mai simplă. Să te hrănești cu mâncare bună, care îți hrănește nu doar corpul, ci și sufletul. Să îți îngrijești sănătatea cu respect și să nu ignori semnalele pe care corpul ți le trimite”. La care adaugă, între multe altele: „să nu îți pierzi speranța. Vârsta nu este o destinație finală, ci doar o altă etapă a călătoriei”. Aceasta este „adevărata artă a îmbătrânirii”.

Vasile Bogdan rezumă „principiile” care l-au călăuzit și pe care le recomandă în baza propriei experiențe. Este vorba de „constanța” reacțiilor personale și alegerilor cotidiene, „ascultarea corpului” și a semnalelor lui, „flexibilitatea” în raport cu nevoile de schimbare, „grija de sine” – adică ”respectul pentru propriul corp și minte”.

Luând în seamă frumoasa maximă „persoana care a terminat un maraton nu moare de infarct”, Vasile Bogdan extinde implicit discuția de la „îmbătrânirea fizico-biologică” la celelalte forme de îmbătrânire. Pătrunzător, el precizează că „această cugetare, des vehiculată în rândul alergătorilor de mare distanță, capătă un sens profund dacă o privim atât simbolic, cât și din perspectiva științei. Pe de o parte, ea subliniază beneficiile cardiovasculare ale efortului susținut, iar pe de altă parte, reprezintă un tribut adus spiritului de perseverență, disciplinei și voinței necesare pentru a finaliza o asemenea cursă monumentală”.

Vasile Bogdan observă că îmbătrânirea este un proces inevitabil al vieții, dar poate fi trăit cu „spirit viu”. „Aceasta nu înseamnă doar o vitalitate fizică, ci o atitudine mentală și emoțională care ne ajută să navigăm cu înțelepciune și curaj prin provocările vârstei, menținând în același timp un simț al bucuriei și al împlinirii”. Aici este de fapt „arta de a trăi intens, dar nu extrem; autentic, dar nu haotic. Este despre a fi aici și acum, fără a ne compromite viitorul sau demnitatea” pe care o recomandă convingător Vasile Bogdan.

Într-un peisaj cultural, precum cel de la noi, de astăzi, în care ierarhiile de valori sunt răsturnate, iar dezorientarea a câștigat teren, Vasile Bogdan aduce o analiză exactă și un mesaj încurajator, axat pe ceea ce este esențial în viața omului: demnitatea și asumarea de sine. Acest fapt face în plus din cartea sa una foarte utilă și binevenită. (Din prefața lui Andrei Marga, la cartea lui Vasile Bogdan, Arta de a îmbătrâni frumos, Colorama, Cluj-Napoca, 2025)