„Apolitismul“ și nivelul decidenților

Chiar dacă nu este totul, politica dirijează evoluția în democrații. Convenabil sau nu, deciziile majore ce afectează viețile cetățenilor trec prin politică și se iau de către cei care o exercită pe față. Astfel, de calitatea decidenților politici și „nepolitici“  depind multe. Măsura acțiunii lor o dau, până la urmă, rezultatele în materie de economie, de democratizare și de creație.

Așa cum arată lucrurile – perpetuarea sărăciei, precaritatea construirii, corupția din instituții, creația redusă – se poate spune că nivelul decidenților este îngrijorător. Mulțimea de inși fără idei care conduc instituții, de piloși travestiți în „tehnocrați“, de amatori virulenți intrați mai nou în Parlament oferă probe în plus! Nu este adevărat că toți aleșii sunt la fel după 1989! Și România a avut persoane pregătite, capabile să ia decizii în interes public. Sentințe pseudoradicale, de genul „toți sunt de vină“ sau „nu s-a făcut nimic“ sunt, de aceea, fără suport. Se poate spune însă că prea mulți dintre cei care ajung la decizii ar fi fost cazul să ia altă rută în viață.

Lacunele se văd cu ochiul liber. Interesul public se înțelege de puțini, fiind confundat cu interesul unui anumit public. Cunoștințele se înlocuiesc cu șmecheria.  Mulți au diplome și titluri, dar nu au pregătire propriu-zisă pentru a concepe, a-și asuma răspunderi și a decide. Unii au furat la examene sau au plagiat lucrări. Politica o iau drept căpătuială, a lor, a rudelor, mai întâi. Mai mulți ca oricând în istoria modernă a României sunt la intervenția din culise a cuiva, din trecut sau de acum, din țară sau din afara ei. O mare parte sunt „acoperiții“ noii Securități. Deloc de mirare, oaspeții întreabă deconcertați: la voi cum se ajunge la titluri, onoruri și în funcții?

De unde toate acestea? Oamenii sunt diverși, dar faptul nu scuză slaba calificare, ilicitul veniturilor, meschinăria. În orice democrație sunt carențe, dar acestea nu sunt dispense pentru derapaje. În România de astăzi, slaba calificare a decidenților politici și „nepolitici“ vine, orice s-ar spune, din confuzia crescândă a valorilor – „omul nepotrivit la locul nepotrivit“ fiind, din nefericire, caracteristică. Nu pare să fie domeniu neafectat.

Această confuzie a valorilor este însă și rezultat al golirii vieții publice de personalități, ca urmare a interpretărilor greșite. O succintă comparație este sugestivă. John Adams scria, la un moment dat: „Eu trebuie să studiez politica şi războiul pentru ca fiii mei să poată avea libertatea de a studia matematica şi filosofia. Fiii mei se cuvine să studieze matematică şi filosofie, geografie, istorie naturală şi construcţii navale, navigaţie, comerţ şi agricultură pentru a da copiilor lor dreptul de a studia pictură, poezie, muzică, arhitectură, sculptură, tapiserie şi porţelan“. Pentru celebrul „părinte fondator“ al SUA, cetățeanul care urcă în fruntea treburilor publice, politikos-ul, „trebuie să formeze caracterul poporului său, să înlăture dintre ai săi nesăbuinţele şi viciile, să le dezvolte virtuţile şi îndemânările pe care el le consideră dezirabile“. La distanță de asemenea convingere, la noi s-a operat cu deviza  „să nu se facă politică“, din care s-a derivat că politica este dispensabilă. Cu o asemenea deviză, demnitățile, titlurile și onorurile înstrăinate în bună măsură de cei valoroși au fost repede umplute de neaveniți.

Eroarea se revendică din câteva surse. În 1903, Take Ionescu spunea într-adevăr că, „politica nu trebuie să intre în școală“. El admitea însă că un specialist are chiar datoria civică de a fi în dezbaterile politice. Spiru Haret a făcut distincția dintre „dreptul“ oricărui cetățean de a face ceea ce crede de cuviință și „datoria“ de a-și cultiva profesia. El a accentuat-o pe a doua. Ulterior, spre a face față extremismelor vremii, Florian Stefănescu-Goangă, care era rector, dar și lider liberal, a spus că „politica se oprește în pragul universităților“. Circumstanțiată altădată, ideea a fost întărită după 1989 și a devenit dogmă. Ea a alimentat deviza „apolitismului“ specialiștilor.

Astăzi, se poate vedea mai clar ca oricând că „apolitismul“ este contraproductiv și stă pe o confuzie.

Pe de o parte, nu se lasă identificați „apolitici“ care să fi dat opere propriu-zise. După ce s-a infirmat promisiunea că după 1989 vor fi găsite opere ținute la sertar, s-a infirmat și credința  că „apoliticii“  vor face minuni. Se contabilizează, este drept, ca oriunde, publicații, dar aplicațiile sunt puține, iar România importă cunoștințe și tehnologie mai mult decât oricând. Peste toate, din  „apolitici“ a ieșit, de fapt, o Românie încărcată de neajunsuri și dificultăți, ținută în coada Europei.

Pe de altă parte, „apolitismul“ a izolat mulți oameni valoroși de politică și explică parțial nivelul de azi al reprezentării cetățenilor. Desigur, nu toți trebuie să se angajeze în politica explicită și nu se poate trăi făcând toată ziua politică. Cultivarea profesiunilor trebuie să primeze necondiționat. Nu ar trebui să mai vedem politicieni fără profesie. Nici ipocrizia „eu sunt profesor și parlamentar“ sau „medic și politician“, căci nu poți fi, cu o pregătire sumară, deodată ambele! Ar fi însă cazul ca oameni care pretind că sunt specialiști să nu tacă în fața abuzurilor și amatorismelor ce se petrec curent în jurul lor și să-și asume coresponsabilitatea.

Unii îl invocă pe Max Weber ca avocat al „apolitismului“ specialiștilor. Celebrul sociolog a făcut într-adevăr distincția între conduita cercetătorului și cea a decidentului politic. Numai că el ar trebui citit până la capăt. Aceasta, pentru că Max Weber a acceptat că sunt oameni de calificare solidă, capabili să reunească  în persoana proprie, în același timp, specialistul și actorul politic(vezi detaliat în Andrei Marga, Universitatea veritabilă, Editura Academiei Române, 2015). Acești oameni sunt excepții, desigur, dar există.

În joc, propriu-zis, nu este adeziunea politică a specialistului, ci cu totul altceva. Marin Preda spunea, în Cel mai iubit dintre pământeni, că „unde nu e iubire, nimic nu este“. Am putea parafraza: „unde nu este integritate, nu iese nimic durabil“, iar confirmarea statistică este abundentă. Integritatea implică să nu eziți să-ți spui părerea în treburi profesionale și obștești când alții tac din varii motive. Chiar dacă exprimarea nu-ți aduce aplauze și nu-ți procură avantaje, iar unii, săraci cu duhul sau de rea credință, profită de riscurile altora pentru a vorbi de „conflictuali“! Ignorând desigur, dezinvolt, faptul că, fără acei „conflictuali“ care s-au bătut pentru cauze, ei nu ar fi fost niciodată cercetători sau profesori și, cu atât mai puțin, altceva!

Altfel spus, unde este specialist demn de nume, integru, acesta nu este  până la stomac sau bărbie sau până la frunte, ci este cu toată ființa și reacționează explicit și argumentat, înfruntând riscuri. Din lașitate sau viclenie sau gudurare nu au cum să iasă persoane responsabile! Rică Venturiano sau Dinu Păturică  sau Grobei nu au fost niciodată exemple de oameni ai cetății!

Mai nou, „apolitismul“ ia forma cerinței „depolitizării“: a educației, a administrației, a sănătății  și a altor domenii, Naivii își închipuie că o asemenea „depolitizare“ ar fi funcțională. Puțini sunt dispuși să observe că scăderea gravă a pregătirii – ca urmare a emigrării, a confuziei sistematice a valorilor și a derivei educației – și lipsa integrității nu se compensează prin „depolitizare“.

Aceasta nu înseamnă să se tăinuiască ceea ce se petrece în România actuală: revenirea la dominația „politrucilor“, abuzul numirilor unipersonale,  răsturnarea raportului dintre aleși și numiți,  normopatia  ce se cultivă de vreo treisprezece ani. Probă că „apolitismul“ poate duce la politici mai dăunătoare decât cele la lumina zilei!

Meritocrația este mereu calea de urmat în societăți mature, chiar dacă „apoliticii“ carpatici nu se gândesc, Doamne ferește!, la așa ceva. Numai că  meritocrația este, de asemenea, rezultatul unei opțiuni politice.

Spus direct, politica, înțeleasă ca răspundere față de ceea ce este în jur, este inerentă vieții în comunitate. La limită –  cum spune un argument clasic – și cine respinge politica face politică. Nu se poate ieși din politică fără a ieși din condiția unei ființe ce-și duce viața  în comunități. Putem critica cotiturile  politicii – Aristotel, Hobbes, Machiavelli, Vico, Kant, Hegel, Marx, Max Weber, Hans Kelsen, Carl Schmidt, Hannah Arendt, Habermas –  dar politica nu se poate evita. Nu este posibil „apolitismul“, oricare ar fi pretențiile, dar este posibil „apartidismul“. Cetățeanul poate să agreeze un partid sau altul sau niciun partid. Partidismul este dispensabil, doar că, trebuie spus, de soliditatea partidelor depinde efectivitatea unei democrații.

Așa stând lucrurile, ar trebui risipită și în România confuzia dintre „apolitism“, care nu este posibil, și „apartidism“, care este la îndemâna fiecăruia. Mai trebuie observat că „apolitismul“ este în contratimp cu situația unei țări ale cărei instituții își trădează sensul, a cărei democrație șchioapătă și ai cărei cetățeni au emigrat pe scara cea mai mare în Europa. O țară care are nevoie de politici pricepute ca de oxigen!  Și care dovedește zi de zi că „apolitismul“, după ce a scos din joc personalități reale, aduce în funcții, la titluri și onoruri, fie și indirect, o mulțime de inși nepotriviți care se reproduce sârguincios!