Asasinarea gen. iranian Soleimani, decisă de Trump, electrizează Orientul Mijlociu (III)

După raidul american fără precedent de vineri, 3 ianuarie, în care au fost uciși influentul general iranian Qassem (prenume scris și Kassem) Soleimani și Abu Mehdi al-Muhandis, nr 2 al Hachd al-Chaabi, coaliție de mișcări paramilitare pro-iraniene din Irak, nu era greu de bănuit că  a apărut o perioadă de incertitudini pentru SUA și aliații lor din regiune, care a dus la numeroase întrebări. Și totuși, acest raid este, cumva, punctul culminant al unei serii de evenimente începute cu ani în urmă și pe care îl prezentăm în patru episoade începând de joi dimineață. Dumitru Constantin va lămuri pentru cititorii cotidianul.ro ce se află de fapt dincolo de știrile pe acest subiect care au făcut înconjurul lumii. Astăzi, partea a- III-a. (R.C.)

             „Aventurismul” Washingtonului ?

Mai mult decât atât, imediat, responsabili irakieni au denunțat violarea suveranității lor naționale și „aventurismul” Washingtonului și, spre a prelua  frâiele  țării, Parlamentul irakian a votat pentru retragerea trupelor americane din această țară, idee care coincide cu poziția Teheranului privind plecarea militarilor SUA din regiune!

Este limpede că, după cum remarca agenția France Presse, „Washingtonul nu a ajuns să-și atragă simpatia unei clase politice, totuși divizată în ce privește influența crescândă a Iranului. Dimpotrivă, rândurile adversarilor săi s-au strâns, afirmă specialiștii”.

„Retorica anti-americanismului a revenit în actualitate”, a opinat Renad Mansur, analist la Chatham House. În vreme ce, cu doar câteva zile înaintea asasinării lui Soleimani, se înfruntau pe plan politic, marele ayatolah Sistani, Moqtada Sadr, șefii armatei irakiene, primul ministru și chiar manifestanții împotriva puterii, acum AU CONDAMNAT raidul american”, observă Fanar Haddad, expert în probleme irakiene de la Universitatea din Singapur.„Unii își imaginau că, vineri (3 ianuarie), au fost retezate aripile Iranului din Irak: cel mai probabil este exact contrariul”,  spune el.

Pentru amintitul Mansur, „SUA nu au comis un fapt atât de grav de mult timp, deci cel de acum a reînviat amintirile ocupației militare americane a Irakului”. S-a ajuns până acolo încât turbulentul lider șiit Moqtada Sadr, care, de ani de ziele, încerca să facă uitată imaginea de șef al miliției pentru a îmbrăca costumul de populist ce preferă vocea urnelor, să nu ezite să reactiveze a sa Armată a lui Mehdi. Această miliție – care, între 2003-2011, a semănat teroare printre militarii americani până la dizolvarea ei după dura represiune a guvernului de acum vreo zece ani – s-a reactivat fără ca statul, guvernul sau adversarii ei politici să zică ceva.

Totul a fost posibil întrucât, asasinându-l și pe Muhandis, „SUA s-au angajat într-un conflict cu una dintre componentele forțelor regulate irakiene”, subliniază expertul Nick Heras. Un alt specialist în probleme irakiene, Hicham al-Hachemi, pune punctul pe i : această politică „aventuristă” a fost adoptată de Washington pentru că „Administrația Trump și-a dat seama că Statele Unite nu mai sunt actorul cel mai puternic din Irak, în fața grupărilor care și-au mărit capacitățile grație războiului împotriva jihadiștilor.”

„Aceste facțiuni au azi o aripă politică și guvernamentală, media, bani, relații, experiență, armament, resurse umane și partizani”, pe care le pot mobiliza ușor, cum a fost cazul  atacului împotriva ambasadei americane”, a mai spus Hachemi.

Acum, ele invocă argumentul suveranității naționale și ruptura dintre SUA și cadrul legal al prezenței lor în Irak și adaugă că „administrația americană nu are un obiectiv coerent în Irak”.

De altfel, după ce SUA au invadat Irakul, în 2003, numeroase voci din această țară și din alte locuri le-au acuzat pe drept că nu au avut un plan post-Saddam. După cum aprecia Ramzy Mardini, de la Institute of Peace, raidul împotriva lui Soleimani și Muhandis este „foarte probabil rezultatul unei proaste aprecieri” a situației din Irak.

Pe de o parte, „Iranul nu a anticipat că riscul unei noi luări de ostatici la o ambasadă, care l-ar implica, ar schimba regulile pentru americani”. Pe de altă parte, „Washingtonul a văzut în atacul împotriva ambasadei sale”- care s-a încheiat la mai puțin de 24 de ore după debutul său, la ordinul expres al lui Hachd – „drept o amenințare reală, mai curând decât un semnal iranian de disuaziune”.

Experții politici și militari cred că, după raidul prin care a fost lichidat Soleimani, un nou raport de forțe s-a stabilit în Irak. „Înainte se discuta dacă Iranul sau Statele Unite aveau mai multă influență în Irak. Azi, Iranul a este în mod clar în avantaj. Nimeni nu-și mai pune problema ”, declară Renad Mansur.

Pe scurt, convine sau nu, după asasinat, Washingtonul a pierdut ultimele sale susțineri locale, Bagdadul nu poate condamna public Iranul, căci așa ceva l-ar costa scump pe lângă opinia publică națională – contrar criticilor la adresa SUA, arăta Ramzy Mardini. În sânul statului irakian, cei pro-Iran nu au încetat să capete putere în Parlament, în guvern și în sânul forțelor de securitate.

În fine, departe de arena politică, în preajma bazelor ce adăpostesc militari americani, în deșertul occidental sau în Munții Kurdistanului, facțiunile antrenate și finanțate de Teheran sunt cele care își mențin amenințarea, relevă France Presse.

                                   Cine susține Iranul în regiune?

În contextul crizei create de după dispariția influentului general iranian și a nr 2 din milițiile șiite din Irak și, ținând seama de o posibilă escaladare a respectivei crize, este interesant de știut cine pe cine se bazează în Orientul Mijlociu. Din această perspectivă ziarul parizian „Le Figaro” își începe documentarul pe tema respectivă amintind că, după Revoluția Islamică din Iran din 1979, Teheranul a dezvoltat o strategie de susținere a minorităților șiite din regiune. Evident, artizanul acestei strategii a devenit generalul Soleimani. Pe urmă, în 2004, regele Abdullah II al Iordaniei își exprima public temerea față de emergența unei creșteri a șiismului  pornind din Liban până în Iran. După 15 ani, Teheranul, care și-a întărit considerabil poziția sa, are aliați implantați solid în zonă, din Țara Cedrilor până în Yemen.

ÎN SIRIA

După debutul conflictului armat intern sirian din 2011, Iranul a devenit un sprijinitor necondiționat al regimului Bachar Al-Assad, dominat de alauiți, o sectă șiită, care reprezintă 15% din populația țării. Teheranul a trimis consilieri militari la Damasc pentru a lupta împotriva rebelilor care se opuneau regimului Assad și jihadiștilor, care duceau un război religios.Combatanți iranieni provenind din  Gardienii Revoluției au fost trimiși în Siria. Se spune că circa o mie dintre ei ar fi decedat în conflict. În 2018, cele două țări au încheiat un acord de cooperare care stipulează că Iranul sprijină Siria în garantarea integrității sale teritoriale. În ce-o privește, prezența militară iraniană va dura în timp, dat fiind că Teheranul tebuie să ajute Damascul pentru a curăța numeroasele câmpuri de mine răspândite în țară și să-și refacă instalațiile militare avariate în timpul războiului. Pentru Iran, obiectivul este să se implanteze durabil în Siria, unde trebuie să coabiteze cu influența rusă, atât pe plan economic, cât și militar.

ÎN LIBAN

În această țară, influența iraniană este incarnată de Hezbollah, mișcare șiită paramilitară a cărei apariție este o reacție la ocupația isrealiană a Sudului Libanului după 1982. Iranul este cel care a nășit totul, el susținând financiar și militar Hezbollahul. Această proximitate se regăsește în legăturile strânse pe care le-au avut Hassan Nasrallah, liderul mișcării, cu gen. Qassem Soleimani, pe care primul îl considera „părintele său spiritual”. Cei doi se întâlneau în mod constant spre a discuta dosarul sirian. De altfel, la Bagdad, unde a fost ucis de americani, el venea din Siria. Pentru Iran, Libanul reprezintă extremitatea influenței șiite și un vecin direct al inamicului important care este Israelul.

 ÎN IRAK

Pe timpul lui Saddam Hussein, majoritatea șiită ( 60% din populație) era reprimată în Irak. În perioada războiului Iran-Irak (1980-1988), organizațiile politice șiite și-au găsit refugiu în Iran. A trebuit să cadă regimul Saddam Hussein, în 2003, pentru că șiiții să preia puterea la Bagdad și ca relațiile diplomatice dintre cele două țări să fie restabilite. Începând din 2014, Iranul a ajutat militar Irakul în lupta sa împotriva Statului Islamic, deplasând miliții paramilitare pentru a lupta contra jihadiștilor. De altfel, cu prilejul funeraliilor de la Bagdad, Soleimani și locotenentul lui irakian Muhandis au fost prezentați drept „șefi ai victoriei împotriva Daech.” Din toamna lui 2019, revolta tinerilor irakieni, care a vizat imobilismul politicienilor, s-a întors și contra ingerinței iraniene. Milițiile pro-iraniene, precum Hachd al-Chaabi, integrate în armata regulată a țării, continuă să apere regimul irakian. Iranul s-a poziționat și pe plan economic. Irakul permițând continuitatea teritorială a semilunii șiite, oferind posibilitatea unei legături între Siria și Liban, de-o parte, și Iran, de alta.

ÎN YEMEN

Această țară are o importantă minoritate șiită (33% din populație), originară din nordul ei. Rebelii Hutiți, care, din 2014, au declanșat lupta antiguvernamentală, provin din această minoritate. Ei sunt sprijiniți de combatanții Hezbollahului libanez, dar direct și de Iran, care le oferă ajutor militar. Au ajuns să preia chiar controlul capitalei Sanaa. Liderii Hutiți sunt primiți oficial la Teheran de Ghidul suprem al Revoluției, Ali Khamenei. Arabia Saudită susține guvernul yemenit legitim și duce o luptă prin procură împotriva Iranului. Acest conflict armat s-a  soldat cu zeci de mii de victime și a dus la una dintre ele mai grave crize umanitare de pe planetă.Yemenul reprezintă un punct strategic: în sud este extremitatea  semilunii șiite, el având o lungă frontieră cu Arabia Saudită, stat inamic Iranului.

Cum era de așteptat, asasinarea gen. Soleimani a dus la reacții ale Teheranului, fie prin declarații politice de amenințare, fie prin rachete care au țintit baze militare din Irak în care se află trupe americane și chiar Zona verde din Bagdad.Represalii militare care nu au provocat victime nici printre americani, nici printre cei irakieni.

Asta pentru că Teheranul a ținut seama de legăturile sale cu autoritățile de la Bagdad și cu milițiile șiite și și-a avertizat amicii despre viitoarele tiruri cu rachete. Care irakieni i-au avertizat, la rândul lor, pe americani, și așa se face că, deși Iranul spunea că a tras zeci de rachete care au ucis zeci de militari americani, în final nu s-a consemnat nicio victimă!