“Așteptându-l pe Godot”, la Wuzhen

“Despre intensitatea vieții și despre implicare” 

 corespondență din China

Teatrul Național Radu Stanca a participat zilele acestea la Festivalul Internațional de Teatru de la Wuzhen, un fel de Sibiu al Chinei, devenit în ultima perioadă, datorită ofertei culturale, cel mai important centru turistic al țării care adăpostește a cincea parte a populației planetei. O comunitate de numai 60.000 de oameni care atrage anual cinci milioane de vizitatori și un festival aflat la a șasea ediție, cu participarea unor companii teatrale din Japonia, Argentina, India, Germania, Polonia și România. Așa cum centrul istoric al Sibiului este, în sine, o scenă – menită, parcă, să găzduiască an de an miracolul plăsmuit de Constantin Chiriac și pus în operă de echipa Festivalul-, la fel și partea reconstruită a Wuzhenului tradițional (un sat pe apă distrus în perioada așa numitei “revoluții culturale” din anii ‘50) a devenit o scenă pentru manifestările gândite de Stan Lai, cel mai mare regizor și dramaturg contemporan al Chinei, născut în SUA, din părinți taiwanezi.

Cum e să joci Beckett, în română, în fața unui public chinez? Răspunsul la această întrebare conține chiar esența definiției firescului. Căci nimic nu e mai dificil petru un actor decat să transmită firescul, naturalului, normalul. În fapt, să transmită emoția, care este chintesența jocului actoricesc. Sub bagheta lui Silviu Purcărete, magicienii Constantin Chirac și Marian Rilea, Gogo si Didi, au ținut spectatorii cu sufletul la gură, i-au făcut să râdă, să lăcrimeze, să cadă pe gânduri… După două ceasuri, publicul, format mai ales din tineri chinezi, a reacționat exact la fel ca publicul de la Sibiu sau București, izbucnind în ropote de aplauze și ovații.

Impresionantă a fost și participarea la conferința moderată de Stan Lai și Octavian Saiu, cu participarea lui Constantin Chiriac și a regizorului Silviu Purcărete, un Purcărete deschis, senin și generos, asa cum rar se poate întâlni, “contaminat” cumva de tema Festivalului: “Magnanimity”. Să întrevezi lumea lui Samuel Beckett prin ochii și mințile celor patru personalitati este o mare șansă, pe care publicul și, sperăm noi, cititorii, au apreciat-o si o vor aprecia la justa valoare. Redăm în continuare câteva idei dintr-un “dialog esențial” între titani, în care aceștia și-au împărtășit experiențele, idei asupra cărora merită să reflectăm.

“Să pui Becket sub semnul absurdului e absurd” a spus Purcărete. Referindu-se la textul piesei “Așteptându-l pe Godot”, regizorul român l-a definit drept “filozofic, la limitele umanității. Istoria ultimului om pe pământ. Biblia începe cu primul om. Godot e ultimul”. Pornind de la faptul ca Stan Lai, autorul singurei traduceri autorizate a lui Godot în chineză, a pus în scenă piesa de două ori, o dată la absolvire, la Berkeley, în Statele Unite, iar a doua oară în Taiwan, distribuind în rolurile principale două actrițe (în ciuda opoziției “Samuel Beckett Estate”), Purcărete a mărturisit că aceasta este o piesă pe care poți să o pui în scenă toată viata, în diverse versiuni ale propriei evoluții, fară să ajungi la perfecțiune și că Godot-ul lui nu a început de la textul piesei, ci de la bogatia relației și a prieteniei dintre doi oameni, Virgil Flonda și Constantin Chiriac. În 2005, “textul a venit de la sine pe relația lor: Vladimir si Estragon”. De altfel, pelicanul care apare pe scenă la un moment dat face parte din universul particular al lui Flonda. După dispariția lui Flonda, rolul lui Vladimir a fost preluat de Marian Râlea, care s-a integrat într-un peisaj sărac în obiecte, dar  bogat în expresivitate.

Constantin Chiriac a spus povestea spectacolului, a descoperirii textului, a definirii acțiunilor pas cu pas. “Unii spun că, în Godot, nu e acțiune – a intervenit Stan Lai – că e o piesă în care nu se întâmplă nimic de două ori: în primul act nu se întâmplă nimic, iar în al doilea act nu se întâmplă nimic”. După părerea lui Lai, însă, ea ”taie însăși esența vieții”. Octavian Saiu a punctat în continuare cele patru principii inevitabile ale vieții, în viziunea lui Beckett: nașterea, viata, moartea și exprimarea a ceea ce este inexprimabil (“inexpressible”) și care face ca viata noastră ca indivizi să aibă sens pentru ceilalți.  La întrebările “Cine e Godot? De ce nu vine? Cine sunt cei doi care așteaptă?”, Beckett, autorul – care la rândul lui a regizat piesa de două ori, la Berlin și la Paris – a răspuns simplu: “dacă știam mai mult, puneam în piesă”. Stan Lai a mărturisit cât de mult a învățat din Godot despre teatru și viață: “Piesa asta e unul dintre cei mai importanți profesori ai mei”, iar Purcărete și Saiu s-au lăsat provocati, vorbind mai departe despre “profunzimea simplității”: textul de bază, despre nimic, neexpresiv, și non-acțiuni care ascund, de fapt, acțiuni esențiale ale vieții, cele care ne ajută să trăim: ne trezim, bem apă, ne ușurăm. În esență, o structură adâncă si perfectă. “Nimic filozofic in această piesă atât de filozofică, însă, ca întreg”.

S-a vorbit apoi despre importanța detaliului în teatru.“Frumusețea piesei e în detalii, iar detaliile sunt în cuvinte. Teatrul e, in fond, artificial. Uneori e cu măști, alteori fară, dar măștile sunt acolo”, a spus Purcărete într-un fel de mărturisire de credință. Întrebările publicului, extrem de avizat, s-au referit tocmai la aceste aparente detalii. O întrebare a fost despre rolul obiectelor, devenite personaje – copacul, pom al vieții, centru al lumii și legătură cu universul, sau ghetele, simbol al intrării, ieșirii și legăturii cu pământul. O alta a vizat rolul memoriei – uitarea, la Estragon, e o modalitate de supraviețuire. “Adevăratul infern ar fi să ne amintim totul”, a citat Octavian Saiu din românul Emil Cioran, mare prieten al lui Beckett.

Celor care au avut șansa să vadă sau să revadă “Așteptându-l pe Godot” în aceasta cheie li s-a revelat că “dialogul e ceea ce e: nu e despre nimic”, însă piesa nu e despre întelegere, ci “despre intensitatea vieții și despre implicare”. Este exact ceea ce au realizat instinctiv doi copii chinezi care, după două ore de spectacol, aplaudau frenetic, alături de părinții lor, cu mare bucurie. “Acesta a fost cel mai important moment pentru mine”, a declarat actorul Constantin Chiriac, pentru care efortul de a purta 22 Kg de haine la fiecare reprezentație chiar merită.

Turneul Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu în China continuă la Shanghai, unde se desfășoară un alt celebru Festival de Teatru. De data aceasta, se va juca Oidip, în regia aceluiași Silviu Purcărete, un spectacol de altă factură și într-o cu totul altă cheie. Interesant că, din cauza unei furtuni pe mare, decorurile de la Oidip nu au ajuns la timp și au trebuit refăcute, pe loc, de către organizatorii chinezi, sub supravegherea echipei sibiene.

Interesant, poate, și că ministrul Culturii, George Ivașcu, probabil sub presiunea ploii de moțiuni de acasă, nu a ajuns nici el, la Shanghai, unde trebuia sa deschidă Festivalul, alături de omologul chinez. Dar important pentru noi, ca români, este uimitoare recunoaștere de care se bucură teatrul și critica românească în lume, de la Edinburgh până la Tokyo, trecând prin Salonic și Wuzhen și cât de bine poate fi conectat Sibiul la marea mișcarea teatrală mondială, gratie, datorită și mulțumită unor vizionari neobosiți precum Chiriac, Purcărete sau Saiu.

Gilda Lazăr – corespondență specială din China

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.