Articole scrise de: Ioan Vieru

ICR-ul nu este ceea ce se vrea el însuşi, nici ceea ce-l vor alţii, cu toate eforturile şi bunăvoinţa. Cei doi foşti preşedinţi, dintre care unul o voce reală a literaturii, şi-au terminat mandatul într-un circ impardonabil.

De la o politică internă ajunsă monopol al unor grupuri nu mai avem ce aştepta. Căderea liberă a României se aseamănă la scara 1/1 tragicului eveniment rutier din Muntenegru, din care, prin miracol, au supravieţuit peste jumătate dintre pasageri. Sigur, acel nefericit accident nu s-a întâmplat pentru că prim-ministrul juca volei, cum unii au subliniat apăsat.

Nici realitatea curentă, nici orizontul de aşteptare, care a facilitat preluarea puterii, nu mai au nicio însemnătate. Actualul guvern îşi instalează forţa inerţială a clasicilor săi înaintaşi, limitând tot mai accentuat fervoarea democratică.

Între instituţiile publice şi cele private nu mai există nicio diferenţă, în cel mai rău sens posibil. Într-atât de puternic s-a instalat interesul personal al unor consilii de administraţie încât se încalcă, în mod evident, legile elementare şi, probabil, legislaţia curentă.

În România, totul a devenit propagandă. Orice subiect de interes public îşi este suficient lui însuşi, punerea lui în realitate nu mai interesează. Proiectele par a fi destinate exclusiv hârtiei, a le duce mai departe pare un eroism sau o bizarerie.

Referendumul şi propunerile legislative sunt punctele-cheie prin care societatea poate retrage justificat încrederea unor politicieni. Fără aceste modalităţi, politica se constituie într-un status cu accente antidemocratice.

Constituția unei țări nu este un regulament de partid, un joc electoral sau o încropeală convenabilă unui context politic. E un adevăr indiscutabil, România n-a prea funcționat constituțional în lunga ei istorie, decât parțial, și în ultimii zeci de ani, deloc.

Atât de mult invocata normalitate, ferm conturată după ce tot mai mulți români s-au vânturat prin lumea care nu a trecut prin comunism, pare un ideal tot mai imposibil.

Singura speranţă de refacere a democraţiei a fost reapariţia partidelor istorice. Dar, din păcate, cum altădată şenilele sovietice invadaseră ţara, aşa s-a instalat, după 1990, un spectru politic drept reverberaţie a celui stalinist.

Arestarea lui Gigi Becali, până la alte exemple de gen, mi se pare o glumă. Cum o glumă a fost şi arestarea fostului prim-ministru Adrian Năstase.

Deşi situaţia socială a românilor devine tot mai precară, stabilitatea politică este în creştere. Mult discutatele reforme ale partidelor, ale administraţiei, aşteaptă într-o imposibilitate deja fatidică.

Anticomunismul românesc de dinaintea lui 1989 se aseamănă izbitor cu anticomunismul de după. Ambele variante există şi nu există, au fost şi nu au fost.

“Marile intenţii” ale programelor politice româneşti au dus la o reducere dramatică a conştiinţei sociale, civice, şi la o sărăcire în derulare continuă a majorităţii.

Printre drepturile pe care le susţine democraţia nu este, în mod esenţial, şi acela al subminării comunităţii. Folosind majoritatea împotriva minorităţii, şi invers, clasa politică românească şi-a construit un imens spaţiu de manevră până la Bruxelles şi mai departe.

Această alianță care se află la guvernare, pe care mulți o văd intenționat altceva, poate pune în pericol democrația, dacă nu cumva a și făcut-o.

Congresul PSD a tras o cortină, arătând întregul posibil parcurs, de altfel, previzibil al partidului căzut din bogatul pom al desfiinţatului peste noapte PCR.

Distrugând proprietatea privată, comunismul a distrus orice pâlpâire a societăţii democratice. Sălbăticia iniţială, din anii ‘50, a fost constantă, cu toate retuşurile pe care ideologia le făcea pentru credibilitatea externă, sau dominaţia în interiorul ţării.

Când ies din formatul de tabloid, dezbaterile politice actuale se plasează în pură propagandă. Nu le este greu unor întreprinzători, categorie sub care se ascund toţi delapidatorii ce se vor politicieni, să distrugă orice perspectivă de dezvoltare generală.

Tot mai fragilul cuplu politic aflat în fruntea României, legalizat din motive nu doar strict electorale, pare lipsit de orice adevăr reformist.

Nu numai o bună parte dintre români par să fie indiferenţi la evoluţiile şi supravieţuirea totalitarismului, dar, în egală măsură, şi instituţiile europene. E deja un truism a spune subliniat că nu poate exista dezvoltare durabilă în afara unui climat democratic.

Trecutul recent, sau mai îndepărtat, se resimte perturbator în configurarea democraţiei. Primării, ministere, mici şi înalţi funcţionari sunt copie a celor din perioada roşie.

Viaţa cotidiană autohtonă a ajuns la cote de dificultate alarmante. Exclusivismul din perioada dictaturii comuniste îl găsim reactivat în viaţa politică până la deturnarea acesteia.

Sistemul politic românesc este greşit, fără legătură cu cel european, în contradicţie cu orice idee de progres al societăţii. El îşi are originea în momentul detronării Regelui Mihai de către o mână de agenţi total împotriva intereselor ţării.

Republica prezidenţială post-totalitară, în România, nu a funcţionat niciodată în concordanţă cu democraţia. Cotroceniul a fost permanent simbolul răului absolut pentru politica românească, mult deasupra altor epicentre politice.