Axa lumii (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

La douăzeci şi şapte de ani, câţi avea atunci când a murit şi Silvestru al II-lea, despre tânărul bizantin venit cu un alai de fanţi din capitala Imperiului de Răsărit se putea spune orice. El a sosit în Italia, cu trei ani înainte, cu însărcinarea de a recupera osemintele părintelui său. A fost parcă misiunea vieţii lui. Cel puţin misiunea cunoscută. Kal nu şi-a îndeplinit-o şi nici n-a aflat momentul Apocalipsei amânate, iar calendarul iacobit, care se pare că-i aparţine, nu s-a impus. Biografia Celui de Al Cincizeci şi nouălea se putea termina foarte bine aici. Clipa singură, clipa căutată, Kal n-a identificat-o. Din momentul acela, restul trecerii sale este cu totul diferit: chiar dacă n-a reuşit să retrăiască momentul în care i-a dispărut tatăl, a nimerit miracolul efectului invers – părintele său a revenit şi a pătruns în el, într-o simbioză imposibil de decelat în istorie, dar – îndrăzneşte să afirme scribul – într-o simbioză funcţionând încă în timpul vieţii personajului. Şi, prin aceasta, Cel de Al Cincizeci şi şaptelea nu numai că şi-a îndeplinit misiunea faţă de părintele său, ci i-a mai dăruit o trecere prin lume.

Doi dintre tovarăşii lui Kal, întorşi acasă, fuseseră arestaţi şi aşteptau în zadar ca prietenul lor să revină şi el. În loc de aceasta, Kal a fost semnalat, doi ani mai târziu, la Mainz, acolo unde s-a încoronat ca rege ducele Bavariei, viitorul împărat Heinrich al II-lea, cel Sfânt. Mai târziu, devine de notorietate prietenia tot mai enigmaticului personaj cu abatele Berno de la mănăstirea Reichenau. Apoi, aceluiaşi incert bărbat, numit de noi aici Kal, i se atribuie influenţarea arhitecturii capelei Sfântului Bartolomeu din Padeborn, ridicată în spirit bizantin. Tot el – alături de Gerald, succesorul ducelui Adrian – se găseşte printre solii care pregătesc pacea dintre imperiu şi polonezi şi obţine, în schimbul ei, pentru Heinrich, Boemia. Sub următorii doi suverani, prezenţa îi este tot mai puţin certă. Se pare că a mijlocit din nou pacea între germani şi polonezi, ca împuternicit al lui Konrad II. Sub Heinrich al III-lea, se bănuieşte doar rolul Celui de Al Cincizeci şi nouălea în pregătirea ascensiunii acestuia, ascensiune la coroana imperială care a durat cinci ani pentru cel ce a fost iniţial doar ducele Suabiei, regele roman, ducele Carintiei şi regele Italiei. Şi, în sfârşit, legendele vorbesc despre personajul misterios care a stat în spatele regenţilor succesivi ai lui Heinrcih al IV-lea. Este vorba despre o perioadă într-adevăr foarte lungă, de peste şaizeci de ani, în care, nu o dată, puţinele însemnări certe găsite de scrib îl consemnează pe Kal drept Juglans, astfel încât, forţând puţin nota, se poate spune că Al Cincizeci şi nouălea nu a repatriat osemintele tatălui său pentru a putea să-i ia în întregime locul. Toate informaţiile despre tânărul de succes venit în Italia se estompează rând pe rând, iar personajul se dizolvă în legende ciudate, care nici n-ar merita să fie consemnate aici, dacă n-ar constitui singurul liant peste timp a celei de a doua părţi a unei biografii ce devine unul dintre cele mai şterse episoade din şirul Celor O Sută. Aşa că scribul n-a mai rămas mirat atunci când a găsit la mănăstirea Reichenau un dialog între faimosul Berno şi… Juglans. În manuscrisul cu pricina se încearcă o recalculare a calendarului creştin, se aduc în sprijin numeroase argumente biblice, astronomice şi practice şi se porneşte de la Evanghelia apocrifă a lui Iacob, fratele lui Iisus. Din semnele cereşti este limpede că numerotarea erei creştine este mai logică dacă se consideră ca reală şi, deci, ca punct de pornire, o dată cu nouă ani înaintea celei atribuite de Dionisie Ponticul pentru naşterea Mântuitorului. Şi echinocţiile sunt mai uşor de calculat, şi sărbătorile cad mai firesc, şi corecţiile periodice par mai naturale. Berno a fost o fire deosebit de deschisă pentru imaginea convenţională a unui administrator genial şi conducător necontestat, iar ca apărător al purităţii doctrinei aducea argumente docte împotriva încercării lui Kal (Juglans), acceptând totuşi dialogul. Dialog ce nu ni s-au păstrat – ori, poate, n-a fost încă descoperit – însă un punct important îl constituia extrem de dificila atribuire a diferitelor fapte unor personaje cu nume identice: de pildă, cei (cel puţin) doi Ioan (Aristion şi Ioan presbiterul), cei (cel puţin) doi Dionisie¹. La fel, faptul că autorul Apocalipsei nu se pune nici unde sub o semnătură proprie explicită naşte trimiteri diferite şi, desigur, numeroase încurcături şi anacronisme.

Şi încă un lucru: deşi cuvântul „apocalipsă” înseamnă „descoperire”, tocmai Apocalipsa nu se lăsa defel descoperită prin raţiune, ci, după cum spuneau savanţii bisericii, doar prin extaz. Dumnezeu doar astfel îşi dezvăluie (unele) taine. De pildă, „sfârşitul va veni pe neaşteptate – ca un fur, noaptea”. Pe neaşteptate, dar întreg scenariul pregătitor, împreună cu etapele distincte se putea – totuşi! – citi din scrierile relevate:

cele trei serii de câte şapte plăgi

confruntarea dintre satana şi Messia

împărăţia de o mie de ani ai lui Iisus cu martirii suferinţei

învierea cea de obşte, Judecata, coborârea din cer a Noului Ierusalim şi locuirea lui Dumnezeu împreună cu oamenii.

În mod ciudat, Cel de Al Cincizeci şi nouălea nu-şi începea socotelile de la doar presupusul şi atât de discutabilul an zero, ci de la anul 1064 (pe care el îl numea „anul 1073 după Naşterea Mântuitorului”). Convins de veridicitatea fatală a datei, el calcula în sens invers. (Scuza sa era că şi predicţiile proorocilor nu se pot adeveri decât tot post festum.) Câteodată, demonstraţia îi era atât de limpede încât a reuşit – mai ales dacă venea doar cu cifre şi nu cu argumente din scrieri nerecunoscute de Noul Testament – cel puţin pentru o perioadă, să-şi impună calendarul în mai multe mănăstiri din regiunea răsăriteană a imperiului. (Dar şi mult mai departe, unde chiar că nu s-a aşteptat: scribul a găsit în schitul Stagon, în uluitorul complex monahal de pe stâncile ascuţite ale Meteorei, un exemplar relativ bine conservat al unui asemenea calendar. Încărcată cu desene pastorale, dar şi cu plăsmuiri complicate, planşa pare să se fi inspirat din acel exemplar din Divinum Officinum, „Cartea orelor” pe care i-a arătat-o Gerbert tânărului său oaspete în cămăruţa privată din Vatican.) Dar calendarul iacobit a fost repede interzis şi abandonat, încât nu ne-au rămas decât puţine exemplare, mesajul pe care-l conţinea, pe mai multe nivele, fiind socotit eretic. Fiindcă tâlcul ultim, chiar de nu putea fi înţeles decât de extrem de puţini iniţiaţi, pe de o parte, nu era indicat pentru nimeni şi, pe de altă parte, fiindcă sensul eretic putea ajunge răstălmăcit şi la alţii, chiar şi la cei mulţi. Mai ales pentru cei ce nu ajungeau decât la sensul literal.

Şi totuşi… Dacă nu a reuşit să impună calculele sale calendaristice, Kal a continuat să mai poarte în sine marea dilemă: cine este Antihristul? Nu era numai o întrebare pusă de raţiune. Era mult mai mult. Urmărindu-şi cu regularitate faţa în oglindă, Cel de Al Cincizeci şi optulea constata că, deşi cutele de deasupra nasului i se adânceau tot mai mult, ca la nici un alt om, faţa îi rămânea „luminoasă”. Dacă totul dovedeşte că Apocalipsa este atât de aproape, după toate scripturile, aceasta trebuie să fie pregătită de lucrarea Antihristului. O vreme, Cel de Al Cincizeci şi nouălea a acceptat că el însuşi ar reprezenta Fiara. O spunea mai în glumă, mai în serios şi nimeni nu se înspăimânta. Nici el nu simţea grozăvia drept atare şi se tot analiza – într-un mod pe care nu l-a practicat până atunci niciodată – spre a sesiza faptele incriminante pe care era de aşteptat să le săvârşească la tot pasul. Dar, oricât s-ar fi autoacuzat, nu găsea blestemăţii suficient de înfricoşătoare în conduita sa. Chiar şi când îşi îngăduia excese, chiar când le provoca pentru a se lămuri, realiza că nu are forţa suficientă pentru a stârni atât rău cât ar fi fost de aşteptat, de ar fi fost să joace într-adevăr cumplitul rol… O vreme, Kal a cultivat imaginea din care s-a inspirat cu aproape opt veacuri mai târziu marchizul de Sade în imaginarea scenariilor sale. Însă, la fel ca şi calendarul iacobit, şi excesele Celui de Al Cincizeci şi nouălea au fost ascunse ca dăunătoare, afurisite şi expediate în uitare. Iar analfabetismul atât de extins a împiedicat scrierile să prolifereze. Ca să fie şi mai prost văzută, această operă a lui Kal îi era atribuită în colaborare cu un arab, cu un sarazin căruia i se mai spunea şi Călătorul, personaj cunoscut în epocă printr-o extrem de proastă reputaţie.

Un singur manuscris, dintr-o serie care pare să fi fost foarte întinsă, ne-a rămas. Este o scriere în limba greacă cultă, cuprinzând aproape o sută de pagini, dar din care prefaţa şi argumentaţia teoretică ocupă mai mult de jumătate din text. Pe de o parte, autorul pretindea că actele de cruzime sunt în firea fiinţei vii, că doar rafinamentul acestora îl desparte pe om de animal: subtilitatea supliciului fiind direct proporţională cu scara dezvoltării speciei. De asemenea, Kal susţinea că nu orice act de cruzime are valoare morală, ci doar cele prin care atât de trecătoarea putere lumească încearcă să se menţină. Celelalte acte nemiloase, continua el demonstraţia, provin din satisfacţia individuală, fie că este vorba despre plăcerea sexuală, fie că este vorba despre ceva ce numea el „împlinirea de sine”, dar, mai degrabă, despre ambele la un loc. Diferenţa dintre om şi animal este că animalul vrea doar sânge, în vreme ce, pentru om, satisfacţia nu apare decât dacă victima este umilită. În caz contrar, în torţionar (privitor) nu apare plăcerea, ci mila. Uimitoare sunt consideraţiile despre ceea ce am numi, cu vocabularul de azi, elementul determinant sadic sau masochist, heterosexual sau monosexual, al actului erotic. La un moment-dat, autorul descrie o ejaculare îndelungată a unui grup de femei spectatoare la umilirea altei femei, umilire în care, subliniază Kal, tortura fizică abia dacă a avut loc, iar victima a fost deteriorată pas cu pas prin demolarea rangul ei social şi adusă într-o stare în care, pretindea el, deşi a murit în chinuri cumplite, a murit mai mult de ruşine. De altfel, scopul declarat al acestor grozăvii chiar acesta era: „totul să fie frumos, dacă se poate chiar splendid”, iar, „în acest cadru elegant” (aspect accentuat mereu de Kal, prin descrierea unor scene luxuriante) victima să fie făcută să moară prin umilire. Scrierea, găsită la Veneţia, este pedantă, aproape un tratat ştiinţific, în care „scenele tari”, zugrăvite la rece şi în cele mai mici amănunte, sunt privite dintr-o triplă perspectivă, atât din punctul de vedere al victimei – de la un moment-dat, personajul cel mai puţin implicat -, cât şi din cel al călăului şi din cel al spectatorului. (Chiar şi al relaţiei dintre diferiţii spectatori în timpul evenimentului. De pildă, este relatat un caz în care trei spectatoare la supliciul unei femei se excită atât de tare, încât două dintre ele ajung să repete scena cu cea de a treia, cu cea cu rangul cel mai mare. Totul sub regia şi supravegherea nu a lui Kal, ci a sarazinului, cunoscut drept Călătorul.) În rest, în fiecare exemplu analizat didactic, Cel de Al Cincizeci şi nouălea se pune pe el drept organizatorul orgiilor, însă implicarea sa este atât de rece, încât lasă impresia că nu doreşte decât strict să-şi exercite îndatoririle de Antihrist. Rol de care este tot mai puţin convins.

Ar mai putea fi, eventual, adăugat că, în prima jumătate a veacului al XI-lea creştin, în Imperiul de Apus au avut loc numeroase penitenţe publice impuse, care s-au deosebit de execuţiile din toate timpurile prin aceea că victimele erau alese deseori din clasa de sus, că era vorba în special de femei tinere şi că execuţia lor era denumită „moartea elegantă” şi se desfăşurau sub deviza: „înainte de pedepsirea trupului, pedepsirea orgoliului din suflet!”. Adică fără vărsare de sânge şi fără foc, dar cu mult fast, cu multă recuzită, iar umilirea sufletului şi a trupului durând, uneori, în reprize, mai multe zile. Iniţial, s-a vrut a fi un fel de adaptare a unui ritual păgân de oferire a unor sacrificii umane înaintea Apocalipsei, în care victimele erau pe post de ţap ispăşitor plăcut ochiului şi nu hâd, asemenea tradiţiei, iar lumea era asmuţită să participe şi să le incrimineze ca pe „frumosul înşelător”, răul ce trebuieşte eliminat. Podoabele luxoase, dar umilitoare¹ cu care erau ornate victimele, amestecul de fast şi de cruzime au fost atribuite nu unor reminiscenţe barbare, ci rafinamentului oriental, iar rolul condamnabil al sarazinului creştea corespunzător în percepţia generală. (În mod ciudat, însă, se pare că şi Călătorul a avut cel puţin un alt arab contemporan care să fi purtat acelaşi apelativ: cel implicat în moda „morţii elegante” nu completează niciunde biografia celuilalt Călător, cel renumit prin rolul jucat în diplomaţia timpului, în acelaşi timp patron de corsari şi cunoscător practicant al unor ştiinţe dispărute.)

Asemenea ceremonii abominabile au fost interzise încă în timpul vieţii lui Kal, după doar câţiva ani de practicare. Când au scăpat de sub control, au fost şterse şi din memorie, fiind afurisite până şi referirile, pentru că ar fi putut inspira noi atrocităţi. Chiar şi urmele ordinelor de interzicere au trebuit să fie trecute doar în arhivele secrete. Din câte ştie scribul, manuscrisul găsit reprezintă singura excepţie păstrată, dar aluziile la isteria din jurul acelor reprezentări ale „morţii elegante” certifică ecoul lor în epocă. Că asumându-şi rolul de Antihrist a inspirat Kal primele asemenea orgii publice nu se afirmă niciunde. (Dar asta poate şi din pricina interdicţiei generale a subiectului şi a distrugerii sistematice a tuturor urmelor în legătură cu el.) Nici că un drum al crucii, descris sub forma unei evanghelii eretice, în care, în mod excepţional, nu o femeie este victima, ci chiar Iisus este supus unei „morţi elegante” nu-i este atribuit. Dar că Berta, fiica lui Gerald şi a lui Adelheid, a fost foarte activă în promovarea mai multor execuţii-orgii, în genul aceloraşi afurisite „morţi elegante”, este foarte probabil, sfârşitul ei misterios fiind atât de condamnat, încât cadavrul i-a fost ascuns într-un loc tainic, aşa cum s-a procedat, până în epoca modernă, cu trupurile marilor criminali, pentru ca mormintele lor, păstrând răul, să nu-i inspire în rău şi pe alţii.

Deşi s-a convins de inutilitatea aflării datei exacte a Apocalipsei, Kal n-a putut să-şi interzică să nu încerce să poziţioneze evenimentele prin care trecea în scenariul descris de Ioan. „Moartea elegantă” sau oribilul spectacol al procesiunii nenumăraţilor bulgari orbiţi din ordinul lui Vasile erau pentru el momente ale „Cinei macabre” pomenite în scenariul canonic al derulării evenimentelor de dinaintea desăvârşirii Păcii Veşnice.