Axa lumii (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

În timp ce tatăl era ocupat cu înfăptuirea uneia dintre primele alianţe pe bază de credinţă, când genovezii şi pisanii, uniţi într-un efort atât diplomatic, cât şi religios, au reuşit să-l înfrângă, până la urmă, pe emirul de Denia, Mujahid, stăpânul întregii Mediterane de nord-est, fiul îşi articula spaimele în faţa semenilor săi.

După ce a repetat de nenumărate ori asemenea vorbe unor oameni simpli, care când îl ascultau, când îl pedepseau, Nivalis a plecat pe la sfârşitul lui 1016 la mănăstire. Dar nu pentru a se tunde monah, ci pentru a învăţa şi pentru a se simţi mai în siguranţă. (Poate şi pentru a se proteja, pentru a nu mai risca să întâlnească, oriunde s-ar fi aflat, grupuri de bărbaţi orbi colindând lumea.) Fiindcă nu era un novice la fel ca mulţi alţii, fiindcă vorbea mult, punea întrebări ciudate şi declara alte scopuri pentru retragerea sa între călugări, n-a reuşit să stea prea mult într-un singur aşezământ.

Ceea ce, la prima vedere, poate părea ciudat: tânărul nu era obraznic, chiar dimpotrivă, era de o supuşenie care depăşea adesea umilinţa pretinsă chiar şi unui monah, nu părea a avea ambiţii, făcea tot ce i se cerea. Faptul că mărturisea că nu dorea să rămână pentru toată viaţa între zidurile mănăstirii n-ar fi trebuit să-l izgonească dintr-un loc unde se mai aflau şi alţi mireni ce fie nu se ridicau la pretenţiile rasei monahale, fie îşi găseau locul potrivit printre slujitori. Iar Nivalis se dovedea un argat ideal, care nu se supăra niciodată, era oricând disponibil şi nu ridica niciodată capul prea sus.

Numai că avea idei şi punea mereu întrebări, pe lângă teoriile pe care nu se putea opri de a şi le propaga. În răstimpul celor şapte ani cât a zăbovit printre călugări, a fost obligat să schimbe numeroase aşezăminte – unele descoperite de scrib, altele nu. Câteodată nu era chiar dat afară, ci era sfătuit să plece la o altă mănăstire, unde era primit pe baza acelor recomandări. Altădată, însă, era obligat s-o ia de la capăt, să bată cu sfială la o altă uşă, să spere să nu-l fi premers faima care l-a făcut să plece din celelalte locuri unde a fost.

Scribul înclină, totuşi, să creadă că itinerarul Celui de Al Şaizecilea, în toţi acei ani, nu a urmat un traseu cu totul întâmplător. Că drumurile i-au purtat paşii pe urmele tatălui, că poate l-a şi întâlnit. Scribul ştie că nu are voie să aştearnă pe hârtie decât ceea ce este lipsit de orice îndoială, deşi istoria trăieşte tocmai din minciunile intenţionate ori nu ale scrierilor succesive. Dar, câteodată, orice fiinţă vie simte impulsul, atât de greu de înfrânt, de a se lua după propriul instinct. Fiind un impuls ce naşte satisfacţie în sine, el poate lăsa în urmă pietre de hotar sau adieri de vânt. Nivalis mărturisea că dorea siguranţă¹ şi cunoştinţe. Chiar dacă relaţiile sale cu tata au rămas învăluite în ceaţă, mai ales că respectivul tată se contopise treptat el însuşi în tatăl său, locurile pe care le-au căutat cei doi prea seamănă. Kal, e drept, le păşea cu alte motivaţii decât fiul, Kal – amestecat sau nu cu un personaj la fel de misterios, un arab numit ba Călătorul, ba Sarazinul, pe faţă negustor şi recuperator de sclavi, în realitate interfaţa cine ştie cui – era implicat în marele comerţ şi în marea politică. Fiul citea manuscrisele rămase (şi) în urma lui Kal şi le interpreta în felul său. Şi nu este exclus ca Al Cincizeci şi nouălea să-i fi oferit, de la distanţă, protecţie băiatului şi să-i îndrume şi moştenirea spirituală. În afară de aceasta, Nivalis părăseşte drumul mănăstirilor cam în perioada în care tata îşi fixa domiciliul stabil la Veneţia. Sigur că, şi unul şi celălalt, vor mai adăsta în lăcaşurile monahale, dar pribegia aceasta se va sfârşi cam în acelaşi timp pentru amândoi. Iar, în 1020, putem fi aproape siguri că s-au întâlnit la capela Sfântului Bartolomeu din Padeborn.

Dar, până atunci, Nivalis avea să crească, să îşi articuleze convingerile, să studieze relativ în linişte în locurile unde se refugia pentru o vreme, scutit de griji materiale şi apărat de umilinţă cu umilinţă. (Dacă ar fi putut rezista ispitei de a-şi obosi interlocutorii cu discursurile sale atât de diferite de predicile cu care erau obişnuiţi fraţii şi mirenii – singura lipsă de smerenie pe care nu şi-o putea interzice, pentru că dacă şi-ar fi interzis-o s-ar fi interzis pe el însuşi ca om – probabil că ar fi putut vieţui aşa cum ar fi dorit – nestingherit de nimeni. Dar, poate, nici n-a fost atât de imperativ alungat de peste tot, ci a urmat din proprie iniţiativă un drum pe care Kal i-l indica în taină. Cine să mai ştie?) Până atunci Nivalis, când nu trebăluia ca un ultim argat, se furişa în bibliotecă şi citea¹. Pe unele manuscrise foarte vechi, scribul a găsit, pe marginile îngălbenite de vreme, însemnări cu scop vădit didactic, fără legătură cu textele propriu-zise. Să fi fost scrisul lui Kal? Îşi educa în felul acesta Cel de Al Cincizeci şi nouălea fiul?

Pe lângă lucrările Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Nivalis a citit diferite versiuni ale Bibliei. Traducerile din păgânii antici nu-l interesau şi nu-l interesa nici exegeza asupra acestora făcută de creştinism. În schimb, era preocupat de lucrări contemporane laice: cronici, acte de jurisprudenţă, protocoale ale unor procese, epică de tot felul. Printre ele, cărţile scrise de tatăl său (în colaborare cu Sarazinul), acele descrieri reale sau nu ale unor spectacole ale „morţii elegante”, manuscrise la mare succes atunci atât printre nobili, dar şi printre monahi, chiar dacă, nu peste foarte multă vreme, aveau să fie afurisite şi distruse peste tot, izgonite chiar şi din memoria orală sub ameninţarea celor mai mari osânde pentru cine nu se conforma.

În 1020, când a părăsit „umila iniţiere a tinereţii”, cum îi plăcea să-şi numească adolescenţa, Nivalis avea 19 ani şi se simţea pregătit să păşească singur în lume. Unul dintre motivele pentru care s-ar fi putut să fi fost repugnat de către călugări a fost acela că a ajuns, treptat, să propovăduiască datoria păstrării vieţii, ca dar suprem al lui Dumnezeu, nu numai astfel încât să nu-i pericliteze pe alţii, dar şi ca îndatorirea elementară a fiecărui om. Un imperativ suficient de puternic încât să justifice orice acţiune. Deoarece eroismul este legat de jertfe (în special umane), smerenia este calea indicată. Cum liberul arbitru nu te împiedică nici măcar moral să rişti pentru o cauză nobilă, este nevoie ca individul să-şi procure o frână sigură pentru a se feri de ispita semeţiei. Iar această frână nu putea fi decât legătura cât mai strânsă cu familia şi cu prietenii apropiaţi. De aceea, spunea tânărul, bărbatul trebuie să se îndrăgostească şi să facă prunci. Femeia şi copiii îl vor obliga să fie prudent în numele lor şi să nu refuze nici o umilinţă, pentru a nu le produce lor suferinţe inutile şi nedrepte, în numele „stigmatului muşcăturii şarpelui”. (De obicei, urma o pildă ca preluată din viaţă, precum şi una din cărţi, unde intriga şi deznodământul trist nu se datora niciodată altcuiva decât trufiei şi lipsei de umilinţă a părţilor – sau măcar a uneia dintre ele.) Bineînţeles că nici un monah nu putea fi încântat de reproşurile pe care i le aducea puştiul.

Într-o bibliotecă, Nivalis a găsit o copie proaspătă a unei hărţi noi a lumii. Pergamentul era mare cât tăblia mesei pe care era desfăşurat spre a se usca şi reproducea planiglobul lui al-Istakhri. Tânărul a fost de-a dreptul fascinat de opera cosmografului şi a zăbovit ore întregi s-o studieze. Al-Istakhri şi-a conceput desenul cu ceva mai mult de o jumătate de veac în urmă şi şi-a plasat patria la mijloc. Ceea ce se afla în partea de răsărit nu-l interesa pe Cel de Al Şaizecilea, Orientul Îndepărtat având întotdeauna două accepţiuni diferite pentru romani: pe de o parte, un tărâm al viselor în care totul este posibil, tărâm acoperit de un văl gros şi înşelător colorat, ce nu lasă decât vagi jocuri de umbre să anime imaginaţia europeanului şi, pe de altă parte, pâlnia niciodată secată a stepelor, de unde se revarsă fără contenire puroiul pestilenţial al barbarilor migratori. Această percepţie era veche de când lumea şi dădea senzaţii amestecate când venea vorba despre locurile din răsăritul lumii: ceea ce era acoperit cu aur şi pietre preţioase era păzit cu străşnicie de o faună cu fiinţe necunoscute în apus, aşadar cu atât mai ameninţătoare. Încă de la Alexandru Macedon, cel care a sfâşiat vălul gros ce acoperea intrarea în lumea aceea mitică, cascada de falduri a ascuns fisura şi doar amintirile incerte ale unor puţini călători îndrăzneţi aproviziona legenda cu noi şi noi minuni. Orientul era bun ca să-l visezi, să te minunezi de el şi, în aceleaşi timp, să simţi fiorii groazei străbătându-ţi şira spinării.

Cu toate acestea, pe harta lui al-Istakhri era mult mai mult loc pentru acele lumi ale imaginaţiei decât pentru singurul teritoriu cu adevărat palpabil: Europa. Numai că Europa aproape că nu-i mai încăpuse savantului pe hartă. Mai ales ceea ce se afla la nord-vest de marile peninsule, pe care se sprijinea continentul, nu era format decât din fărâmiturile împrăştiate de Dumnezeu, atunci când a modelat continentele. Totuşi, printre acele mici entităţi înghesuite unele în altele, Cel de Al Şaizecilea putea reconstitui extrem de surprinzător drumul din copilărie, cât a fost cu unchiul la Goßlar, ceea ce îi producea o enormă satisfacţie, însoţită de o mirare nu mai mică. Undeva, în lumea aceasta imensă, el străbătuse, cale de câteva lăţimi de deget, distanţe reale, cu toponime pe care le putea recunoaşte pe pergament şi aminti aievea. Dar abia acum observa că atunci se îndreptase când spre miazănoapte, când spre apus, când revenea spre locurile de unde a plecat, doar cu un alt sfert de lăţime de deget mai sus. Acest „mai sus” sau „mai la dreapta” de pe planiglob îl umplea de uimire: când te deplasezi pe pământ nu ai senzaţia nenumăratelor meandre pe care le face drumul şi nici nu ai o imagine de ansamblu a itinerarului tău. Ceea ce admira el pe masa din scriptorium-ul mănăstirii îi oferea perspectiva lumii privite de sus, din direcţia de unde o contemplă doar Dumnezeu.

Desigur, Dumnezeu este omniscient, însă şi instrumentele de care dispune se dovedesc a fi extrem de performante, îngăduind abordări pe care mintea omenească, iată, doar prin întâmplări fericite – permise de El – le poate bănui. Nivalis nu notă nimic, însă memoră cât putu mai fidel harta. (Copiatul pentru sine a acelui desen i se părea – nu ştia nici el de ce – un sacrilegiu.) Iar în minte păstră acel ghid al unei lumi pe care o vedea acum altfel: fragmentul ce-l interesa, deşi mărunt, avea notate nume de oraşe şi marcate graniţe de stăpâniri lumeşti. Unele dintre acele stăpâniri nu mai erau de actualitate, câteva localităţi de pe pergament nu erau de găsit, altele, străbătute de el, nu se regăseau în desen. Însă mai rămâneau destule locuri umblate chiar de el, fiul lui Kal. Şi la ce satisfacţie mai mare se putea aştepta?

– Suntem mărunţi, într-o lume înghesuită la capătul universului, perora Nivalis. Şi reuşim să ne rătăcim chiar şi în fărâma noastră de spaţiu. Mergem, tot mergem şi habar nu avem cât tot ocolim şi pe unde ni se duc cu adevărat paşii. Este doar o iluzie că ne considerăm mai cunoscători decât grupurile de orbi care, datorită cruzimii lui Vasile şi a propriei lor semeţii, bântuiesc, asemenea unor, năluci peste tot.

Pe Cel de Al Şaizecilea, paşii l-au îndreptat spre Padeborn, iar, tainic, el se bucura că a parcurs distanţa cea mai scurtă. O izbândă pe care umilinţa l-a învăţat că e mai bine s-o păstreze doar pentru propria satisfacţie.

La Padeborn, la poalele unui deal de unde izvorăşte un râu ce nu se poate hotărî pe unde să treacă şi se risipeşte în mai multe braţe, la Padeborn, la sfinţirea bisericii Sfântului Bartolomeu, eveniment la care Kal a avut un rol decisiv, Nivalis îşi întâlni tatăl. Lăcaşul, în stil bizantin, reprezenta o solie în piatră cu un mesaj greu de descifrat: reprezenta el un semn de tainică bunăvoinţă faţă de Imperiul de Răsărit sau un memento pentru acesta? Oricum, Cel de Al Cincizeci şi nouălea trecea des pe aici, ori de câte ori, prin peregrinările sale, paşii îl purtau prin apropiere. Avea o odaie a lui printre încăperile celor ce slujeau în lăcaş, toată lumea purtându-se cu el cu cel mai mare respect imaginabil. Doar că apariţiile-i la biserica Sfântului Bartolomeu se petreceau întotdeauna seara, pe întuneric şi în cea mai mare taină. Uneori, se întâmpla să nu vină singur, alteori, îl aşteptau acolo bărbaţi necunoscuţi, sosiţi şi ei cât mai discret. Pentru a nu atrage atenţia, se spune că Juglans/Kal s-a întâmplat să ajungă la Padeborn în mijlocul unuia dintre grupurile de bulgari orbiţi nimeriţi peste tot şi înspăimântându-şi, prin prezenţa lor cumplită, contemporanii. Preotul şi ajutoarele sale, precum şi servitorii erau foarte bine instruiţi şi aveau grijă ca, în acele momente, să nu se afle nimeni prin preajmă. Dacă a fost într-adevăr prototipul spionului internaţional, Juglans/Kal şi-a avut aici unul dintre locurile de întâlnire. (Scribul se miră din nou: de ce o arhitectură atât de ostentativă pentru un spaţiu conspirativ? I s-a răspuns că fiecare îndeletnicire îşi are regulile şi semnele ei de autopreţuire. Kal n-a fost o iscoadă măruntă, un copoi trimis să amuşineze prin gunoaie. El a reprezentat spionul cu putere de decizie, cel ce află, dar şi acţionează. Rangul acesta fluid, asemenea întregii sale activităţi, pretindea simbolurile majore ale breslei. Scribul nu bagă mâna în foc pentru veridicitatea răspunsului primit. Însă altul nu are.) Pentru a-şi putea întâlni părintele, băiatul s-a angajat pe post de rândaş şi a făcut în linişte curăţenie prin grajduri. N-a aflat când a venit Kal, probabil că fusese nevoie de un consimţământ special ca să i se permită să-l întâlnească. Chiar dacă scribul bănuieşte şi alte întrevederi între cei doi, aceasta este singura certă.

Ea apare în mai multe surse, însă, spre a-l proteja pe tânăr, Kal şi Nivalis au părăsit la alte ore şi în alte direcţii Padebornul. Dacă avem unele indicii că, până atunci, tatăl şi fiul s-ar mai fi văzut, mai târziu, este puţin probabil ca asemenea întâlniri să mai fi avut loc. Deşi, cine să mai ştie? Scribul nu ştie nici măcar ce sfaturi i-a dat Cel de Al Cincizeci şi nouălea unicului său urmaş. Şi nu ştie nici dacă Nivalis a fost dezamăgit de întrevedere ori dacă aceasta a lăsat vreo urmă reală în viaţa lui. Ducatul Saxoniei, cu locuri atât de importante precum Műnster, Grona, Hamburg, Kőln, Aachen, Fulda sau Bamberg au fost vizitate de mai multe ori de către ambele personaje. Dar asta s-a putut întâmpla şi independent unul de celălalt, chiar dacă şi un om asemenea lui Ţipor putea fi întâlnit câteodată şi alături de unul, şi alături de celălalt. Dar evreul Ţipor a fost întotdeauna un liant printre Cei O Sută¹.