Axa lumii (23)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

De ce a părăsit, totuşi, Nivalis anturajul lui Robert şi de ce tocmai atunci? Cel mai greu răspuns de dat vine de la întrebarea următoare: de ce a parcurs el atât de repede drumul dintr-o parte în cealaltă a lumii, sosind la Efes într-un timp atât de scurt, ceea ce dovedea că hotărârea îi era luată de la început, ştiind cu precizie, încă din Normandia, încotro se va îndrepta? Ceea ce i-a făcut pe unii autori să conchidă că, de fapt, n-a fost alungat, ci că a primit o nouă misiune secretă punctuală, mai ales că a plecat într-un ritm atât de susţinut tocmai în cealaltă parte a lumii, unde, însă, demnitar era tocmai tatăl său vitreg. Iar faptul că, din căruţa sa, Nivalis a mai asistat la drumul spre eşafod al Bertei dovedeşte că, practica morţii elegante continuând, nu din pricina implicării sale la asemenea spectacole a trebuit să-l părăsească pe Robert. Pe de altă parte, lipsa de interes a Diavolului pentru ceea ce se întâmpla departe de reşedinţa sa face improbabilă o misiune diplomatică tocmai în Asia. Scribul crede, mai degrabă, că Al Şaizecilea a plecat dintr-o nemulţumire de cu totul altă natură a ducelui Normandiei, însă memoriile grav mutilate ale lui Nivalis nu-l pot ajuta să afle mai mult.

La Efes, pe Kaystios, în vechea capitală a provinciei romane, cu mama, soţia guvernatorului themei în care se transformase cetatea ionică, Cel de Al Şaizecilea nu a reuşit să mai realizeze o punte¹. De altfel, mama moare la puţină vreme după venirea primului ei fiu în Asia. (Rămâne, deocamdată, un alt semn de întrebare rolul ei de amfitrioană a artelor în „luxoasa ei reşedinţă din capitală”.) Nivalis se stabileşte nu în cetate, ci pe o pantă a muntelui Koressos, într-o casă părăsită de lângă mănăstire. Vreme de un an, Nivalis face perseverente demersuri spre a fi primit în lăcaşul monahal, unde făgăduieşte să îndeplinească muncile cele mai umile, doar să fie acceptat împreună cu întreaga-i familie. Ciudată i se pare scribului venirea fără ezitare la Efes şi insistenţele sale atât de răbdătoare pentru a fi admis printre călugări, chiar dacă fără nici un rang monahal, dar împreună cu familia sa. Asta într-o perioadă în care, pe lângă interzicerea comerţului cu demnităţi religioase, papii se arătau atât de interesaţi, în bule succesive, să instituie obligativitatea celibatului preoţilor. Astfel, s-ar putea crede că Nivalis s-a îndreptat spre biserica răsăriteană, unde papii erau pe punctul de a-şi pierde întreaga autoritate, numai că scribul îşi aminteşte că Al Şaizecilea a mai trăit prin mănăstiri, când nu avusese încă familie, dar că refuzase şi atunci în mod categoric să se tundă călugăr.

– Efes este un loc predestinat, perora Nivalis, a cărei faimă îl precedase. Nu întâmplător aici s-a ridicat marele templu păgân al Artemisei, cum nu întâmplător aici a apărut Erostrat, cel ce a plătit cu viaţa fapta de a fi incendiat una dintre cele şapte deşertăciuni ale lumii. Renumele lui Erostrat este acoperit de scârbă fiindcă el a atacat semeţia tot cu semeţie, aşa cum fac, îndeobşte, oamenii. Drept urmare, munca i-a fost zadarnică şi templul a fost refăcut. Şi, desigur, tot la Efes s-au ţinut două concilii timpurii în care se anatemiza semeţia a două eresuri. Primul a condamnat înfumurarea lui Nistor, al doilea a fost la fel de îngâmfat ca şi cei pe care-i acuza, aşa încât nu este de mirare că a rămas în conştiinţa oamenilor drept „conciliul bandiţilor”. Dar cel mai bun exemplu este Efesul însuşi, cel care a găzduit sfeşnicul creştinătăţii şi a lăsat să se stingă lumânarea din pricina vanităţii şi a luxului deşănţat.

Într-adevăr, mai mult amintind de trecut, decât prin contribuţia prezentului, cetatea păstra intact un belşug pe care puţine locuri din drumul spre apus puteau să-l arate călătorului. Vechiul rafinament, câştigat prin convieţuirea a numeroase civilizaţii succesive, era impregnat în sângele localnicilor, care pretindeau că este nevoie de câteva generaţii pentru a te putea considera cu adevărat efesian.

Nivalis a rămas în Asia timp de trei ani. Aici îşi începe redactarea memoriilor, care ar fi putut deveni una dintre cele mai valoroase mărturii ale acelor timpuri. N-a devenit şi nici nu este citată de istorici din cel puţin două motive: pe de o parte, fiindcă manuscrisul original a dispărut, iar, din singura copie atestată (cea din care s-a informat şi scribul), au fost smulse mai mult de jumătate din totalul paginilor. Şi cum foile au rămas volante, este de presupus că unele dintre ele au fost înlocuite, tocmai din dorinţa de a li se deturna sensul. Substituirea pare, de multe ori, chiar ostentativă. Apoi, datele trebuiesc şi ele adaptate, întrucât sunt menţionate în calendarul iacobit¹. Şi, nu în ultimul rând, multe amănunte coincid cu textele din acele cărţi de citire pomenite de scrib, în care un ierarh fără nume îl învaţă pe un nobil neştiutor, însă doritor să înveţe. Cine de la cine a preluat? Pe de altă parte, interpolările evidente pun sub semnul întrebării până şi autenticitatea acelei copii păstrate, prin anacronismele intenţionate – altfel greu de explicat – şi prin păreri cu totul străine epocii. Cu toate acestea, scribul a găsit foarte multe informaţii ce ţin de ceea ce numim astăzi „istoria mentalităţilor” şi, mai ales, a dat de urme ale unui mesaj cifrat. „Manuscrisul Nivalis” este foarte greoi ca stil, într-o latină amestecată cu multe cuvinte străine. (Unele pierzându-şi, peste vremuri, cu totul semnificaţia, mai ales cele cu o etimologie incertă, poate urme ale graiului din Misterul Europei, unde autorul a trăit mai mulţi ani, de unde şi-a adus familia, cu care continua să vorbească o limbă pe care nu o înţelegea nimeni altcineva.) Dorind să folosească din plin şansa de a avea acces, pentru un răstimp limitat, la acest manuscris „dubios”, scribul a zăbovit îndelung asupra sa. Şi, deşi n-a avut voie nici să-l fotografieze, dar nici măcar să-şi facă notiţe cât îl avea în faţă, fiind în permanenţă supravegheat de către fratele bibliotecar, a încercat să citească fiecare a treia literă a cuvintelor succesive, desluşind, în felul acesta, dar în lipsa unui creion, frânturi ale unui text paralel. Doar frânturi, întrucât, aşa cum s-a arătat, textul prezintă numeroase lacune şi la fel de multe interpolări, făcând ca nici continuitatea eventualului mesaj ascuns să nu poate fi stabilită. Plus că şi informaţia născută din citirea fiecărei a treia litere mai conţinea şi vorbe în limbi diferite, multe străine cunoaşterii scribului. Totuşi, scribul crede că a dat de o pistă reală, fiindcă, a doua zi, când fusese programată o nouă consultare a manuscrisului, acest lucru i-a fost interzis fără nici un comentariu. Nici o insistenţă la forurile superioare nu a putut ridica prohibiţia, iar o singură după-masă n-a fost în nici un caz suficientă pentru a permite tragerea unei concluzii judicioase. Scribul aminteşte, totuşi, de memoriile lui Nivalis fiindcă ele, aşa cum le-a văzut, nu îngăduie aflarea de lucruri noi, însă au puterea de a confirma fapte descoperite de altundeva¹.

Cel de Al Şaizecilea pretinde că ar fi fost primit în mănăstire cu statut de servitor, dar şi de scrib. (Vechea tradiţie a familiei se reînnoda…) El susţine că aceasta a fost cea mai fericită perioadă din viaţa lui şi mulţumeşte Cerului că l-a luminat încă o dată şi că nu s-a lăsat amăgit de un post la curte. Acolo, spune el, domnea un împărat ridicat de Zoe, cea dornică de bărbaţi, un împărat care refuza (ori nu era în stare) să-şi plătească mărirea în moneda cerută. (Numai că aceasta era o bârfă puternic alimentată şi colportată şi în apus, atunci când Bizanţul trebuia dispreţuit, iar trimiterea nu este deloc exclus să fi fost ulterioară.) La mănăstire, în schimb, traiul familiei lui Nivalis era asigurat şi, fiindu-i familiei bine, el era obligat să accepte numeroase umilinţe şi privaţiuni. Era exact ceea ce predica. Şi exact cea ce pretindea că ar căuta el în viaţă.

De ce a plecat, totuşi, și din acea oază de linişte şi siguranţă? Explicaţia lui este greu de acceptat, chiar de eşti dispus să-i intri în joc: „prea multa securitate te face să ignori ameninţările întotdeauna posibile, te îndeamnă să ridici capul şi, până la urmă, să-ţi uiţi locul în lume; să te crezi mai important decât eşti şi să te semeţeşti”. Umilinţa, aşa cum o predica el, riscă să se tocească în lipsa provocărilor şi numai un sfânt este suficient de tare pentru a putea trăi în ea, indiferent de condiţii. Cel de Al Şaizecilea recunoştea că nu era un sfânt.

Dar de ce a plecat el singur, fără familie, din Efes? Asta contrazicea tot ceea ce susţinea. Scribul rămâne, de fiecare dată, uimit de ritmul în care străbătea Nivalis marile distanţe. În mod normal, asemenea drumuri se parcurgeau în mai multe luni. Dar, aşa cum a venit din capătul de apus al Europei în Asia, împreună cu o femeie şi cu trei copii, în ceva mai mult de o lună, aşa nu i-au trebuit nici două săptămâni să ajungă la Worms¹. Cum de putea menţine o asemenea cadenţă nu ştim, din jurnal aflăm doar că plecat „în mare grabă”. Informaţie aducătoare şi ea a cel puţin a unui nou semn de întrebare: ce l-a făcut să plece în mare grabă şi încă singur? În mod logic, aşa ceva se întâmplă doar atunci când ori ai săvârşit ceva grav şi trebuie să fugi, ori eşti anunţat de o oportunitate neaşteptată sau primeşti un ordin de a te prezenta urgent într-un anumit loc. Ipoteza că, la fel ca şi tatăl şi ca şi bunicul său, Nivalis îndeplinea însărcinări secrete ar fi o justificare suficientă, chiar dacă scribul n-are nici o dovadă că ar fi vorba şi de explicaţia adevărată.

Cel de Al Şaizecilea pleacă „în mare grabă” din lăcaşul de pe povârnişul muntelui Koressos din Efes, la sfârşitul lui 1034, la mănăstirea Bayeux. El străbate Europa în toată lungimea ei în doar treisprezece zile – încă o dată, o performanţă greu acceptabilă pentru un istoric măcar cât de cât serios. Mai ales că nici nu parcurge drumul cel mai scurt, ci mai face şi un mic ocol, oprind pentru două zile la Worms. Numai cineva care are numeroase relee pe traseu, locuri unde să poată fi aşteptat cu cai odihniţi şi cu ghizi cunoscători ai drumurilor, putea să se deplaseze într-un asemenea ritm infernal. (Dacă nu chiar imposibil… Oricum, cu totul improbabil pentru acele vremi.) Şi numai cineva care era mânat de un interes arzător ar fi fost dispus la un asemenea efort. La care o femeie şi mai mulţi copii într-adevăr n-ar fi rezistat. (Şi avem, astfel, şi o umbră de explicaţie de ce a plecat. Cel de Al Şaizecilea singur, el care exasperase clerul din apus cu teoria sa că un om, indiferent dacă slujitor al lui Christos ori mirean, trebuie să se înconjoare de apropiaţi de sânge, pentru a se putea menţine în umilinţă şi ferit de semeţie – tocmai în clipa în care papalitatea era mai înverşunată împotriva vieţii sexuale a preoţilor. Şi s-ar mai confirma o dată şi plecarea lui în răsărit, unde subiectul acesta nu era interpretat atât de sever de către biserică, deşi, trebuie să subliniem că Nivalis n-a fost şi nici n-a vrut să fie cu adevărat un călugăr, chiar dacă pe panta muntelui Koressos aşa ar fi putut fi considerat.)

De ce ocoleşte Cel de Al Şaizecilea prin Worms? Câteva coincidenţe sunt remarcabile şi puţin probabil întâmplătoare: aici tocmai luase fiinţă prima sinagogă, iar cel cu care se întâlneşte este vechea cunoştinţă a tatălui şi a bunicului său, Ţipor, omul care se interferează de atâtea ori cu soarta Celor O Sută. Ţipor a fost şi colaboratorul celebrului rabin de Maienţa, Gershom ben Yehuda, „Lumina diasporei”, decedat cu doar puţini ani înainte¹. Ceea ce este şi mai ciudat îl reprezintă amănuntul că Nivalis îşi întâlnise tatăl, cu cincisprezece ani în urmă, la Padeborn, tot în preajma unui lăcaş de cult atipic pentru acele locuri, atunci când acolo se construise capela Sfântului Bartolomeu în stil bizantin. Asemenea întâmplări ecumenice ne duc puţin cu gândul la confreria Mâinii Albe, de care nu se mai vorbea de mult şi despre care Cel de Al Şaizecilea n-avea de unde să ştie că a fost fondată şi dusă la maxima ei dezvoltare de către străbunii săi direcţi. De altfel, şi scribul a pierdut-o din vedere şi nu ştie dacă Mâna Albă se afla pe atunci într-o conspirativitate mai profundă, dacă a intrat în adormire sau pur şi simplu dacă mai exista. Totuşi, să nu uităm că Nivalis venea dintr-o mănăstire bizantină, că a făcut un popas în preajma unei sinagogi nou înfiinţate şi că se îndrepta cu toată viteza spre o mănăstire catolică. Scribul n-a fost în stare să afle misterul acestei deplasări precipitate şi nu vrea să se hazardeze în supoziţii nefondate. Fapt este că, luând în considerare sursele, se pare că la ora aceea, atât Cel de Al Şaizecilea, cât şi Ţipor îndeplineau nişte misiuni, ei reîntâlnindu-se (?) în anul următor la Milano, unde drumurile li se vor despărţi, în urma răscoalei din Lombardia, Nivalis fiind închis, iar Ţipor îl va renega. Dar aceleaşi surse sunt confuze atunci când ar trebui să precizeze în slujba cui erau cei doi, aceasta fiind şi problema cea mai mare a acestei biografii. Problema pe care scribul nu s-a dovedit în stare s-o elucideze.