Axa lumii (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Tânărul duce de Bavaria pare leit un berbec. Şi după privire, şi după cum îşi ţine capul. El dă impresia că ar fi venit direct din golul născut din spaima dispariţiei papei⁴. Pacea pare să coboare, în sfârşit, peste aceste vremuri obosite, numai că eu nu suport liniştea care se apropie şi care nu-mi aduce aminte decât de moarte. Stând în palat [şi asistând] la căsătoria Mathildei, mi-a trecut prin faţă priveliştea năruirii, rând pe rând, o dată cu moartea sfântului [papă], a tuturor stâlpilor speranţelor noastre. După ce împăratul a fost înfrânt la Wūrtzburg de către Hermann, aliat cu bătrânul duce de Bavaria – bătrân, dar mai tânăr decât mine…- episcopii germani au continuat să-l sprijine tot pe Heinrich. Lucrurile se desfăşurau atât de nefiresc de neprielnic, împotriva tuturor argumentelor atât de imperfectei logici umane, încât n-au fost decât repetate semne de la Dumnezeu că nădejdea noastră a devenit mincinoasă. Hermann din Lūtzelburg, după ce ne-a dat atâtea speranţe şi s-a încoronat rege încă la Bamberg, învingător pe câmpul de luptă, a renunţat de la sine putere la mărire. Şi ce mesaj mai limpede putea să ne dea Divinitatea? Nu mult mai târziu, a fost asasinat celălalt contra-rege, markgraful Eckbert von Meissen, care l-a înfrânt şi el, de mai multe ori, pe Heinrich. Până şi nobilii veşnic nemulţumiţi s-au întors ca nişte mieluşei la oile lor. Stăteam lângă un perete al măreţei săli de ceremonii şi vedeam cum se dărâmă fiecare stâlp de susţinere al tavanului şi mi-am amintit de poveştile nesfârşite ale tatălui meu despre prăbuşirea coloanei în castelul ducelui Adrian peste legendarul tată al la fel de legendarului meu bunic. Chiar am avut senzaţia fizică atât de acut că bolta va cădea, încât mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am trezit, m-am văzut în această odaie, cu pereţii plini de desene sumbre zugrăvite cu timp şi cu umezeală. Picioarele îmi sunt cumplit de reci. Noroc de minte: ea mi-a mai rămas limpede, iar mâna dreaptă o mai pot mişca şi [scrie]. Heinrich, pe care l-am părăsit atât de brusc şi de definitiv la Canossa, n-a fost uns degeaba împărat de către acel Guiberto de Ravenna, care şi-a zis, după sinodul de la Brixen, papa Clemens al III-lea. Guiberto, pe care l-am văzut o singură dată, m-a făcut să nu cred în el niciodată. Dar se vede că nu contează ce credem noi, ci importantă e doar lucrarea lui Dumnezeu: Heinrich a pierdut bătălie după bătălie – aceasta este percepţia muritorilor, dar şi-a atins întotdeauna scopurile finale – aceasta este voinţa divină.

Stau întins pe pat, cu picioarele îngheţate şi cu mâna stângă parcă tot mai rece şi ea, dar – mulţumesc Domnului! – încă mai pot să scriu. Încă… Primul semn al voinţei divine ca împăratul se fie socotit mereu învingător a fost atunci când până şi saxonii şi turingii au trecut de partea lui, chiar când Heinrich pierdea acea bătălie de la Wūrtzburg. Acum îmi dau seama că lucrurile au două feţe cu totul diferite: una pentru înţelegerea oamenilor şi alta conţinând adevărul lui Dumnezeu. Eu, care l-am iubit – odată – din inimă pe Heinrich, ar fi trebuit să recunosc din vreme acest [adevăr] fundamental. Se pare că şaizeci şi trei de ani nu sunt suficienţi pentru a învăţa. Iar de ajungi, totuşi, să pricepi, e deja mult prea târziu. Nici o jertfă nu este primită, totul este dat de pomană. „Mulţumesc!” nu vine decât de la cineva aflat pe marginea hăului. De la cineva bolnav. Dar nu de la orice bolnav. Eu mai am atâta mândrie încât să cred că nu am cui să-i mulţumesc în afară lui Dumnezeu. Cine altul mă mai poate ajuta? Şi, fiind [conştient de asta], de ce aş mai mulţumi vreunui om?

Nimeni nu poate mulţumi nimănui. Viaţa mea a fost un şir prea [încâlcit] de evenimente. Când sângele a început să-mi curgă mai liniştit prin vene, am dorit şi eu, aşa cum am citit în cărţi, să trăiesc o perioadă de linişte, în care să stau pe o terasă şi să privesc zile întregi marea, să-mi cheltui energia cu administrarea unor ogoare şi să mă bucur serile de conversaţii plăcute şi de mângâieri încântătoare. Astfel îmi imaginam dumnezeiasca stare de otium şi îi invidiam pe nobilii romani care au ştiut s-o atingă. (Gând eretic, desigur acesta, însă cu atât mai tulburător.) Ani mulţi am adormit în dorinţa cu terasa aplecându-se asupra apelor, cu copiii jucându-se ceva mai încolo şi cu dorul calmului naturii şi al oamenilor. Dar aceiaşi ani au trecut şi n-au lăsat în locul lor decât furtuni. N-am văzut niciodată cu ochii terasa din gând, iar atunci când mi s-a părut că am atins-o, s-a nimerit, de fiecare dată, să bântuie furtuna. Când a venit vestea că papa Grigore a murit la Salerno, am avut o tresărire mai gravă decât m-aş fi aşteptat, deşi, în fond, s-a stins omul pentru care l-am părăsit pentru împărat, sfântul care mi-a dat prilejul s-o cunosc pe contesă.

Pe Grigore îl ştiam încă de pe vremea cât s-a numit Hildebrand şi cât a fost cunoscut în întreaga lume drept cel mai abil mesager al veacului acesta greu¹. Hildebrand de Soana a mai fost numit şi „făcătorul de papi”, el având un rol extrem de important în toată politica mare a unei perioade cumplite. Nu l-am [simpatizat] de la început, ba, dimpotrivă, mi-am pus toată influenţa în joc pentru a-i sta în cale. Ţin minte că l-am întâlnit odată la Montecassino, unde drumurile ni s-au încrucişat întâmplător, deşi, acum, când stau să mă gândesc mai bine, nu cred că a fost vreodată ceva întâmplător în viaţa acelui om extraordinar. Stareţul de atunci, acel părinte Desiderius, care avea să devină [mai târziu] papă şi el, a [realizat] că nu mi-a priit întâlnirea şi, după ce bunul Hildebrand şi-a văzut de drum, iar eu am mai rămas, m-a întrebat ce nu mi-a convenit într-o discuţie, altfel liniştită. I-am mărturisit că nu mi se pare ceva în regulă cu un om care este doar arhidiacon, deşi a fost ucenicul lui Giovanni Graziano şi când acela a fost doar paroh la biserica San Giovanni a porta Latina, şi când acelaşi a fost ridicat suveran pontif. Şi nici să nu fie răsplătit cu un jilţ episcopal de ceilalţi episcopi ai Romei, după toate câte a făcut pentru ei, nu îmi apare în regulă. Nu că mi-ar fi părut rău pentru atâta, ci faptul mi se părea o confirmare a propriei mele antipatii. Admirabilul Desiderius a fost omul cel mai cu frica lui Dumnezeu pe care l-am cunoscut şi, probabil, cel mai în măsură să-mi dea un răspuns competent.

– Odată că demnitatea de arhidiacon este de tot respectul. De înalt respect! Desiderius s-a oprit şi a închis ochii. Credeam că se roagă. Și poate că se şi ruga. Arhidiacon este o demnitate foarte mare. Şi, după ce a mai tăcut o singură clipă: patru sunt cazurile când cineva nu accede la funcţii – când e prea puţin înzestrat, când e atât de semeţ încât tot ce e omenesc i se pare inutil şi devine peste măsură de cinic sau peste măsură de umil, când e prea comod şi îşi dă seama că un post, oricât de înalt renume, te privează de liniştea de care ai nevoie pentru a te afunda în plăceri ori în credinţă şi, în sfârşit, când ai de toate şi nu ai nevoie şi formal de mai mult. Parcă ar fi recitat dintr-o carte, în vreme ce cu degetele număra cele patru motive.

Ne aflam într-una dintre puţinele chilii vechi rămase, atât de vechi încât, se spune, s-a rugat şi Sfântul Benedikt acolo, aerul era deosebit de curat şi o rază se strecura prin fereastra strâmtă. Mi-a venit greu să răspund. Gândul meu se ducea la supoziţia că venerabilul Desiderius cugetase, desigur, îndelung la toate astea, de vreme ce a ştiut să răspundă pe loc atât de exact. El, bunul, în schimb, în vreme ce-şi mângâia, cu un gest reflex, bărbia atât de proeminentă, se întreba – în mărinimia sa nemărginită – dacă nu cumva m-a jignit cu cea de a doua categorie amintită şi anume cu pomenirea „semeţului peste măsură de umil”. Probabil că am şi tresărit, puţin perceptibil: trimiterea părea directă spre tatăl meu, de care n-am vrut niciodată să-mi amintesc şi care îmi tulbura cu atât mai mult memoria.

– Eu, cred, fac parte din cea de a treia categorie. Desigur, păcătuiesc. Chiar şi treburile acestui binecuvântat şi sfânt lăcaş mi se par că m-ar împiedica să mă afund în meditaţie. Şi, desigur, în rugăciune. Desigur că păcătuiesc. (Mai târziu, când a fost ales papă aproape cu forţa, Desiderius – Victor al III-lea – a dovedit că n-a vorbit [gratuit], cum se pare că n-a vorbit [gratuit] niciodată. Pontificatul a fost o povară mult prea grea pentru el şi, după ce a vrut, de mai multe ori, să se retragă, a murit după doar câteva luni, probabil tocmai în chilia în care stătusem noi atunci de vorbă şi unde, pretindeau fraţii, venerabilul părinte ar fi avut mai multe contopiri cu Dumnezeu – după unii trei, după alţii chiar patru – asemenea celor mai virtuoşi Sfinţi Părinţi ai Bisericii.)

N-am vrut să prelungesc disconfortul său cauzat de teama de a mă fi rănit.

– Arhidiaconul Hildebrand mi se pare prea sigur de el: tot ce spune şi tot ce face pare că vine dintr-o poruncă supremă. De multe ori, prin simplul fapt că păstrează o asemenea înălţime a discursului reuşeşte să-şi convingă preopinenţii. Chiar când nu are dreptate. Desiderius tăcu. Şi disciplina dusă dincolo de omenesc îmi displace, am continuat. El pare să nu trăiască după regulile de la Cluny, ci să adopte acele reguli drept viaţa însăşi.

Desiderius mă privi lung, continuând să tacă. Credeam că era felul lui de a-şi exprima recunoştinţa că am schimbat vorba. Însă, la plecare, conducându-mă până la poarta cea mare a lăcaşului, fără legătură cu ceea ce tocmai discutam, mi-a spus:

– Hildebrand este un adevărat arhidiacon. Ceea ce zice şi ceea ce face vine, cum bine ai apreciat, dintr-o comandă supremă.

Totuşi, venerabilul stareţ n-a reuşit să mă facă să-l accept pe arhidiacon mai mult decât era nevoie pentru a putea discuta împreună treburile oficiale. Până la Canossa…