Axa lumii (28)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Atunci am cunoscut-o pe contesă şi, parcă, atunci l-am văzut pentru prima oară pe papă. Nu mai era arhidiaconul pe care-l ştiam, deşi liniştea sa izvora din aceeaşi siguranţă din totdeauna, era un bătrân acoperit de munci, cu toate că la fel de senin ca întotdeauna. Dar un bătrân. Ceea ce eu nu mă consideram încă. Iar eu ştiam că sunt cam de aceeaşi vârstă cu fostul arhidiacon. În schimb, contesa, care tocmai împlinea treizeci de ani, îmbrăcată toată în negru, ceea ce o făcea mai subţire şi mai mlădioasă, părea o arătare venită din ceruri. Modul cum se uita la papă dovedea supunerea ei totală, însă aceiaşi ochi mi-au desconspirat, din prima clipă, că aveam în faţă o femelă lipsită de prea multă timp de un mascul. Cum şi eu trăiam de o vreme mai mult în post, după ce soţia mea a dispărut pentru totdeauna atât de neaşteptat, privirile noastre s-au întâlnit de la început şi şi-au promis ceea ce, foarte în curând, avea să se întâmple. Acum, ridicându-mi cu mare greutate capul şi încercând să-mi privesc trupul inert, totul pare că s-a petrecut cu veacuri în urmă. Sau poate cu alţi actori.

Contesa le-a primit cu [solicitudine] pe înaltele doamne care ne însoţeau, s-a îngrijit să-i fie pregătită o încăpere bine încălzită vlăstarului regesc, însă s-a purtat la fel de prevenitor cu fiecare dintre oaspeţii ei, indiferent de rang, interesată ca nimănui să nu-i lipsească liniştea, hrana şi căldura, după un drum atât de greu. Faptul că a rămas atentă la rangul celor ce i-au călcat pragul, dar că nu i-a uitat nici pe cei mai umili dovedea o îndelungată educaţie în acel sens. [Contesa] era una dintre cele mai bogate femei din Italia, dar era o credincioasă cucernică. Ceea ce n-a împiedicat-o ca, încă din prima seară, să-mi încălzească mâinile îngheţate în mâinile ei şi asta chiar sub privirile celorlalţi. Chiar sub privirile papei pe care-l diviniza.

Şi tot atunci, stând noi doi faţă în faţă în dreptul ferestrei spre curtea interioară a castelului şi privindu-ne în ochi, ne mai uitam şi afară şi-l vedeam pe tânărul împărat singur în ger, nemişcat ca o statuie şi acoperit de o ninsoare care-l făcea cu totul ireal. Şi nici azi nu cred că a fost adevărat ceea ce am văzut noi atunci: în mod normal, Heinrich ar fi trebuit să îngheţe. Şi tot ceea ce a urmat mi se pare azi şi mai puţin credibil.

Mă înfior doar amintindu-mi. Grigore, bătrân, [sau, mai bine spus, despărţit de timp], refuza categoric să-l primească pe cel pe care l-a excomunicat¹ şi care a îndrăznit să pună un alt papă, unul care să-i facă el cele pe care i le poruncea şi nu unul de care să asculte. Stau acum şi, amintindu-mi atât de vie figura serenissimului, nu mă mai întreb de ce marea majoritate a sfinţilor sunt înfăţişaţi cu chipul lor pământean drept oameni în vârstă. Ei, care sunt deasupra timpurilor… Îl văd pe Grigore, pentru prima oară în odăjdiile lui albe, pentru prima oară papă. Era arhidiaconul Hildebrand şi nu mai era el. Mi se părea că nici măcar nu mai era om. Poate că impresia aceasta mi-a transmis-o contesa, care, privindu-mă, intrase în mine. Iar eu îl vedeam pe Hildebrand de Soana prin ochii ei. Aşa cum am învăţat să văd întreaga lume prin ochii ei. Grigore VII degaja acea voinţă pe care, pentru siguranţa ei, iniţial i-am urât-o. Deşi, întotdeauna aceasta am căutat în bărbaţi. Mi-e tot mai greu să mă pricep pe mine însumi. Poate şi din teama că, uneori, ar trebui să accept o parte din logica tatălui meu. N-aş vrea să cobor până acolo.

Matilda şi Agnes, regina mamă, îl implorau să-l primească pe Heinrich, înainte ca acesta să îngheţe cu totul. Soţia şi băiatul dormeau extenuaţi de călătorie. Iar împăratul… împăratul părea că s-a transformat, într-adevăr, într-o statuie. Multă vreme m-a preocupat de unde a venit misterul acela cumplit al acelor zile, pe care nici eu şi nici istoria nu le putem uita. Acum cred că ştiu: din privirile celor ce am fost de faţă. Eu am fost vrăjit, din prima clipă, de ochii contesei şi copleşit de privirea supraomenească a lui Grigore. Iar împăratul ştiam că nu este un cadavru îngheţat în picioare tot din cauza ochilor: Heinrich privea ţintă spre fereastra noastră şi miracolul provenea de acolo că privirea aceea era vie şi răzbătea prin noapte şi prin fulgii care nu au contenit nici o clipă să cadă. Nu l-am văzut [pe împărat] nici o clipă mişcându-se, nici măcar ştergându-şi apa ce-i îngheţa pe faţă. Doar privirea, ca o rază, [penetra] fără încetare spre noi. Acum îmi spun că privirea aceea, care nu conţinea nici implorare şi nici sfidare, ar fi trebuit să mă cucerească prin încăpăţânarea ei şi prin forţa de a rezista. Iniţial m-a şi cucerit.

Tot din priviri, au continuat şi demersurile mute pe lângă papă. Nici el nu s-a culcat în acele trei zile şi trei nopţi. Şi nici n-a mâncat nici el nimic în tot acel răstimp fără timp. Eu, obosit, am mai închis ochii şi, ţin minte, am băut foarte mult vin. De sete şi pentru a-mi repune sângele în mişcare, după săptămânile de ger îndurat. Însă de dormit am dormit în jilţul în care m-am aşezat şi, ori de câte ori mă trezeam, îl vedeam pe Grigore privind spre fereastră, deşi, de acolo de unde şedea, nu putea zări ceea ce se petrecea jos, în curte. Şi vedeam şi privirile celor două femei aţintindu-l pe el. Iar din curte, simţeam raza de gheaţă trimisă de Heinrich. În clipele acelea îl mai iubeam pe împăratul care a crescut sub ochii mei. Şi sub ochii mei. Pe omul căruia i-am mărturisit, odată, sincer, că ţin la el cel puţin la fel de tare ca la fiul meu. Ceea ce voia să spună că îl adoram aşa cum îmi adoram speranţa în continuitate. Dar, în aceleaşi clipe, simţeam că nu mă mai pot opune nici lui Hildebrand, că personalitatea acestuia m-a prins, în sfârşit, în mrejele ei şi că nu mă va mai lăsa să scap vreodată. Şi nici nu voiam să mai scap dintr-o atracţie ce nu mi se mai părea umană. Privind pe fereastră, l-am văzut din nou pe împărat. Tot acolo, unde s-a postat de la început. Dar ceva se întâmplase totuşi. Încă nu-mi dădeam seama, nămetele sub care era îngropat era prea gros.

Pe urmă, n-a trebuit să mă mai întorc spre fereastră pentru a-l putea urmări pe Heinrich: lumina însăşi se refracta altfel în acele zile şi în acele nopţi, astfel încât privirea avea acces nu numai în linie dreaptă. Tot aerul era plin de priviri.

Abia după o vreme infinită, aşa cum lipsit de orice repere omeneşti era totul în legătură cu papa, Grigore al VII-lea a îngăduit păcătosului să se înfăţişeze în faţa sa. Şi, prin aceasta, l-a iertat. Atunci am avut revelaţia că Heinrich s-a mişcat totuşi, cel puţin o dată. Când, sub căldura focului din încăpere, zăpada s-a topit de pe el, am observat cu groază că împăratul era desculţ şi doar în cămaşă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat în continuare, dar, odată cu zăpada, a căzut şi masca de pe chipul împăratului. Şi nu era decât chipul respingător al tatălui meu.¹ O clipă chiar am crezut că Heinrich este Antihristul. Am respins imediat acel gând, însă el a continuat să nu-mi dea pace. Dacă, până atunci, Heinrich mi-era teamă că va fi suveranul care, aşa cum prorocea abatele Adson, va depune coroana şi sceptrul, dând cale liberă imperiului răului, acum îl vedeam apt de a submina ordinea divină prin împotrivirea faţă de papă. Şi-mi explicam scârba mea faţă de umilinţă – pe care o cred întotdeauna făţarnică – nu numai datorită nedemnului meu tată, ci şi din pricina spaimei acelei previziuni a abatelui de la Montier-en-Der. (Nu-mi pot explica nici acum misterul supravieţuirii lui Heinrich în acele condiţii, decât spunând că – pentru răstimpul respectiv – Dumnezeu l-a făcut rece şi l-a îngheţat ca şi pe mine acum, lăsându-i doar privirea vie. Bineînţeles, asta nu este decât o explicaţie prostească, venită din speranţa [inconştientă] că s-ar putea ca şi corpul meu să-şi mai revină. Dar, aşa cum am spus, mintea îmi este încă limpede şi nu mai nădăjduiesc nimic.)

Mai târziu, mi s-a spus că Heinrich a stat trei zile şi trei nopţi în frig şi că el s-a umilit în ultimul [hal] după tratativele purtate din priviri între cele două femei şi papă. Cuvintele s-au transformat într-un basm, dar şi într-o confirmare: papa era cel puternic, iar Heinrich înfrântul. Cine pierde este un înfrânt din naştere, mi-am zis, [un animal târâtor], care se târăşte spre destinul pe care îl cheamă spre el, în felul acela lipsit de demnitate. Odată am văzut o pisică târându-se încet, înainte de a se arunca asupra unui şoarece. Aşa mi l-am închipuit atunci şi pe Heinrich. Pisică şi nu leu l-am ştiut întotdeauna. Pisicile sunt nesincere. Şi Heinrich s-a arătat nesincer atunci. Şi, sub pretextul că a trebuit întotdeauna să stea la pândă până să-şi atingă scopurile, aşa s-a arătat întotdeauna. Acum, cred, nu-l mai judec atât de aspru. Sincer? Nesincer? Astea n-ar fi valabile decât dacă am avea, în afară de Dumnezeu, cui mulţumi pentru ceva. Acum mă judec pe mine aspru. Şi ce folos?

Am încercat să dorm. Am aruncat uneltele de scris şi mi-am spus că munca mea nu are nici un sens. La fel cum şi judecăţile mele [de valoare?] au fost mereu lipsite de sens. Şi [inconsecvente. Iar inconsecvenţa] reprezintă nesinceritatea [prin excelenţă]. “Cine când a greşit?” A greşit cu adevărat cineva? Doar amintirea greţoasă a tatălui meu mă mai face să am îndoieli. Ea îmi spune că nu e indiferent cum ai trăit. Spusă ce nu naşte decât suferinţe. Starea mea este neschimbată şi mai pot să scriu singur. Dar ştiu ce va urma: acum spatele îmi este străbătut de acei mii de viermi ce se pregătesc să-mi devoreze leşul şi am învăţat că asta nu înseamnă decât că, peste puţin timp, n-o să mă mai pot ridica nici măcar în șezut. Totul se petrece precis, conform căderii fără greş a nisipului în clepsidră. Atât doar că simţurile mele de distanţă au devenit tot mai slabe şi [mai ales] percep tot ce se petrece în mine. Iar dangătul funerar vine de undeva din trupul meu mort. Îl privesc resemnat, rezemat cu trupul de zid, dar sunt acoperit şi nu pot decât să-mi bănui buricul. Îl simt sub [pătură] ca pe o pâlnie. Dacă mă uit într-acolo, deşi nu văd decât [pătura], pâlnia devine tot mai vie şi mă cuprinde, mă absoarbe, mă înghite cu totul. Cer să fiu aşezat înapoi pe spate. Mai am putere să mă sustrag ombilicului.

Ziua [sau zilele şi nopţile acelea?] de la Canossa mi-a(u) schimbat întreaga viaţă. Mi-au înlocuit reperele, iubirile, credinţa. Dintr-un antimontanist convins, am devenit cel mai aprig susţinător al divinei puteri supreme a papei. Şi mă întreb dacă nu cumva această schimbare – ca şi celelalte – a survenit doar datorită vrăjii venite din ochii contesei de Tuscia. Nu cred. De acolo au venit multe, tot ce mi-a întinerit trupul, la fel cum privindu-l pe Grigore mi-am întărit sufletul. Însă, cred eu acum, mai există ceva şi în afară de trup şi de suflet. Trecem prin viaţă, printre oameni şi întâmplări, şi încercăm să ne găsim calea cea mai convenabilă, asemenea cârmaciului de pe corabia strecurându-se printre stânci şi furtuni. Dar pe mare, ca în [viaţă] sunt şi amurguri de neuitat, şi clipe de dor, şi, se spune, şi sirene. Pe acelea nici nu le poţi chema, nici nu le poţi ocoli. Aşa am avut eu parte, dintr-odată – şi asta chiar că a fost minunea minunilor – de ambele fericiri posibile, [stări] ce nu pot fi chemate de muritori: ele vin sau nu vin. Prima dată a fost contesa. Ea mi-a dat plăcerile raiului. Apoi, Grigore. Degeaba am încercat să-mi explic pentru ce trebuie să mulţumesc: n-a fost nici linişte aceasta, nici tulburare, nici […]¹. Cei doi mi-au dat ceea ce nu-ţi poţi lua singur, deşi, conştient sau inconştient, aceasta este satisfacţia, scopul final spre care năzuiesc toate acţiunile noastre. Aşa cum nu pot să-mi [planific] decât vag ceea ce voi auzi sau ceea ce voi vedea, aşa nu pot să-mi impun nici ceea ce voi trăi. Însă contesa şi Grigore mi-au dat [exact] ceea ce am avut nevoie. Ceea ce are întotdeauna nevoie un bărbat. Iar un bărbat are nevoie, în primul rând, de putere şi de [aprobare].

La vârsta de douăzeci de ani, şi Heinrich a dat, în sfârşit, atât de putere, cât şi de senzaţia aprobării. O aprobare din ceruri şi o aprobare de pe pământ. Tot ce nu făcea parte din această categorie îi producea – era şi timpul! – o insatisfacţie atât de puternică, încât a câştigat voinţa şi capacitatea de a o înlătura. Semnul divin că avea dreptate, că exista şi aprobarea divină, a fost, un an mai târziu, naşterea primului său fiu. Într-adevăr, cam de pe vremea când l-a conceput, a început să emane în toate felurile energia din el. Atunci a strâns atâta forţă încât să-l poată aduce înapoi pe arhiepiscopul Adalbert, „bunul său adevărat tată de taină”, dar tot atunci a început să se opună făţiş şi cu o energie nebănuită tuturor celor ce i-au stat în cale, în frunte cu acel Otto de Bavaria, pe care tânăra văduvă a tatălui său a trebuit să-l repună în drepturi, după toate relele câte le-a făcut. În afară de mereu răzvrătitul Otto, şi ducele Magnus de Saxa a avut parte de aceeaşi soartă. Rudolf de Suabia a fost pus şi el la respect. Lui Bertold de Carintia i s-a luat ducatul. Saxonii şi turingii au fost învăţaţi să cinstească severitatea împăratului. Iarăşi îmi vine ameţeală: prea multe nume. Şi multe care se repetă. Mult prea multe nume…

Atunci am petrecut cei mai frumoşi ani pe lângă rege. Atunci am crezut în el: Heinrich a devenit, pentru vreo cinci ani, învingătorul, voinţa lui Dumnezeu pe pământ, siguranţa, ordinea firească a lumii. Tot ceea ce făcea şi tot ceea ce spunea se confirma. Timp de un lustru întreg, fără încetare! Glumind, îi ceream, câteodată, când era bine dispus, câte o faptă năzdrăvană: să schimbe cursul unui râu sau să aducă ploaia într-o amiază înăbuşitoare de vară. El se uita mirat spre mine şi părea că nu înţelege. Voinţa celor cu adevărat mari vine de la Dumnezeu şi din ei şi nu la comanda altcuiva. Iar mie, răspunsul acesta mut mi se părea mai grozav decât dacă [suveranul] ar fi îndeplinit cererile mele nesăbuite.