Axa lumii (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

„Nu mai ştiu dacă sunt conştient cu adevărat sau dacă mai trăiesc doar amintirile în mine. Stau şi încerc să primesc [informaţii care să mă convingă indubitabil că provin din clipa în care mă aflu şi nu din proiecţia inerţială a trecutului.] Mi-e tot mai greu să fac deosebirea şi, atunci, mă întreb: dacă tot ce e conştient vine nemijlocit din simţurile noastre vulgare, eu pătrund, încetul cu încetul în mister? Dar aşa ceva nu e posibil tocmai fiindcă mai gândesc rob al trecutului meu [născut din sensibilitatea] simţurilor, chiar dacă ele acum sunt pe punctul de a muri. Gândul acesta mă îngrozeşte: înseamnă că şi morţii continuă să trăiască din moştenirea celor percepute cât au fost vii? Pe de altă parte, vor trebui să tacă şi amintirile, nu numai simţurile, pentru a mă putea reîntoarce în iraţional? În linişte?

Dar să mă revin mai bine la amintiri. Abia terminate serbările de bucurie la naşterea viitorului moştenitor al tronului, că saxonii, mereu nemulţumiţi şi instigaţi, s-au revoltat iarăşi. Saxonii nu l-au iubit niciodată pe Heinrich. Decât, poate, în momentele cele mai nepotrivite. Când l-au împresurat pe tânărul împărat la Harzburg, eu care încă-l divinizam, am reuşit să-l scot de acolo. N-a fost mare lucru: îl cunoşteam pe Otto von Nordheim şi condiţiile [pe care am reuşit să le negociez au fost prea evident mai mult decât favorabile] ambelor părţi. Asta în timp ce se năştea mitul şi atât vulgul, cât şi mulţi seniori s-au lăsat convinşi de eroismul şi norocul lui Heinrich, eroul apt de a străpunge încercuirea.

Istoria este plină de legende, deşi lucrurile rar s-au întâmplat aşa cum i-a convenit unuia sau altuia să le povestească. Printre atâtea [minciuni culturale], şi mărunta istorioară a despărţirii mele de fiul meu. După ce am reuşit să scap – nesperat şi aproape printr-o minune divină – de prezenţa lui Nivalis, cel ce am avut nenorocul de a-mi fi fost hărăzit drept tată şi am ajuns într-un loc cu adevărat magic, în palatul bunicului de la Veneţia, am intrat într-un vârtej de evenimente unul mai neaşteptat decât altul. De fapt, aceasta este Veneţia: cine a trăit acolo nu va putea să se mai mire de nimic. Printre surprizele ce se succedau într-un ritm [debordant], fără a da semne că se vor termina vreodată, au fost, pe rând, cunoştinţa mea cu Ariadne, naşterea fiului nostru, dispariţia femeii, primele victorii ale lui Caesar, şi, iată, acest aşa-zis conflict între mine şi fiul meu.

Caesar a ajuns, la nici douăzeci de ani, un comandant de oşti faimos în cel mai concret sens al cuvântului. Bunicul şi binefăcătorul meu¹, privindu-l, repeta, de fiecare dată, că băiatul seamănă leit cu fratele său mai mare, favorit al împăratului Răsăritului, tânărului căruia i se prevestea un destin comparabil cu al lui Alexandru Macedon şi care s-a stins, cu totul pe neaşteptate, tocmai înainte de a porni în prima sa expediţie măreaţă. Nu ştiu de unde această [premoniţie], întrucât bunicul a murit înainte ca fiul meu să poată să-şi arate talentele şi, desigur, înainte de primul său succes adevărat. Care a venit neprevestit de nimic. După dispariţia mamei sale, Caesar n-a mai putut fi strunit de nimeni, eu fiind mai mult plecat în lume. Drept urmare, toată lumea – şi la fel şi eu – îi prevedeam, mai degrabă, un viitor sumbru, considerându-l un filfizon netrebnic, leneş şi nesocotit, asemenea tuturor odraslelor de bani gata. Iar întreaga lui purtare aşa şi părea. Doar Kal – Dumnezeu să-l odihnească! – a avut ochii suficient de ageri pentru a vedea în copilul nesocotit viitorul om de mare succes. Dar, ca să fiu cu totul sincer, deşi vorbesc despre urmaşul meu, eu tot un filfizon netrebnic şi nesocotit îl consider şi azi.

Într-o zi – Caesar să nu fi avut mai mult de treisprezece ani – a dispărut de acasă, în vreme ce eu eram, ca de obicei, plecat în lume, iar domesticii se certau între ei, înnebuniţi, îngroziţi de pedeapsa care îi aştepta, odată ce mă voi întoarce şi voi afla cele întâmplate. Şi, într-adevăr, i-am găsit [într-un hal fără de hal], aproape omorându-se unul pe altul, în încercarea de a da vina fiecare pe celălalt.

Şedeam pe terasa cea mică, cea aruncată direct peste lagună, un fel de minune a arhitecturii, întrucât nimeni nu putea pricepe cum de nu se prăbuşeşte acel balcon mai mare în ape şi, de aceea, statul în acel loc dădea, întotdeauna, o excitaţie nervoasă, chiar dacă inconştientă. Pentru mine, acela era, totuşi, locul preferat şi ştiam că acolo n-o să mă deranjeze nimeni. Provocarea suspendării atât de fragile peste neant, în loc să mă neliniştească, de multe ori reuşea să-mi provoace starea de reverie la care am tânjit întotdeauna atât de mult, în lipsa speranţei de a atinge vreodată contopirea cu divinitatea, lucru pentru care mă ştiam prea păcătos. Pentru mine, melancolia n-a fost niciodată părăsirea celor lumeşti, ci hoinăreala liberă a spiritului printre [scenariile mele imaginative]. În ziua aceea, la fel ca şi în perioada care i-a urmat, n-am fost în stare să-mi urmăresc traseele obişnuite ale gândurilor. Eu, care am fost întotdeauna hotărât în relaţiile cu slugile, stându-le aproape, însă nelăsându-le nici o clipă [să-şi ia nasul la purtare], nu mă puteam hotărî cum să le pedepsesc pentru dispariţia lui Caesar. (Amânarea declanşării fulgerului încărca şi mai mult atmosfera şi nu prevestea nimic bun.) Domesticii n-aveau de unde şti, dar eu nu mă concentram nici pentru a-l găsi pe fiul meu şi nici pentru a stabili sancţiuni celor vinovaţi pentru dispariţia lui. Cu toate că nu aflasem încă nimic despre cele opt dimensiuni ale spiritului uman, aşa cum avea să înceapă a mă iniţia, peste mulţi ani, abatele de la Montecassino, fără a izbuti să mă ducă mai departe de nivelul al patrulea, dintre cele opt declarate ca existente, intuiam în mod profan, ca orice om, că prin dispariţia lui Caesar era pusă sub semnul întrebării însăşi continuitatea mea infinită. Ceea ce mă frământă azi în legătură cu conştiinţa provenită din simţurile vulgare şi cea izvorâtă din însuşi spiritul lui Dumnezeu, m-a făcut, probabil, să-mi aduc aminte acum şi atât de limpede răstimpul cât aproape că n-am mai părăsit balconul, iar servitorii îmi aduceau, strecurându-se ca nişte stafii, bucatele cele mai alese şi pături din puf de lebădă pentru a mă ocroti de nopţile reci. Dacă ideile [pure?] provin din amintirile strămoşilor morţi, unde se vor duce gândurile mele, după ce nu voi mai rătăci pe acest pământ, nemaifiind nimeni să le preia? Neglijenţa de neiertat a domesticilor mă condamnă la pedeapsa istovirii veşnice a lui Abşalom, dar şi mai cumplit – nu pe pământ, ci prin eter? O pedeapsă este o echivalare a unei vine, însă cum s-ar putea răscumpăra o asemenea sentinţă?

În mod cu totul ciudat, în tot acel răstimp, al cărui durată acum n-aş mai putea-o evalua, nu am întreprins ceva cât de cât concret în căutarea lui Caesar. Deşi, prin relaţiile mele, aveam posibilitatea să pun în mişcare o maşinărie întreagă, în general deosebit de eficientă. În loc de aceasta, depănam amintiri şi mulţumeam Cerului că soţia mea n-a apucat ziua dispariţiei fiului ei. Acum stau culcat pe acest catafalc, trupul nu mă mai doare, deşi contactul nemişcat cu salteaua mi-a provocat răni urâte, după cum afirmă cei ce mă spală. Gândesc la cât de greu de înţeles este aproapele nostru, dacă nici nouă înşine nu reuşim să [ne explicăm propria conduită]. Tot timpul, am avut convingerea că eu aş fi fost o fire activă, că n-am pregetat niciodată atunci când s-a ivit o oportunitate de a acţiona, că am avut [şi putinţa, şi voinţa] de a nu mă pierde în prea multe şovăieli, sub pretextul judecării corecte a [şanselor], fiind mereu prompt şi hotărât. Acum văd că dorul meu spre otium m-a făcut, nu o dată, să-mi găsesc satisfacţia în reverie şi chiar în autocompătimire. Cel puţin cât a lipsit Caesar, nu m-am desprins de patul meu întins pe terasă. Iar Caesar a revenit la fel de brusc, pe cum a dispărut. Provocând o surpriză şi mai mare.

Fiul meu, am aflat abia atunci, a adunat în jurul său o ceată însemnată de copii de vârsta lui, dar şi mai mari, cu ajutorul cărora ar mai fi dispărut şi altădată de acasă, chiar de mai multe ori, în special noaptea. Caesar devenise un fel de căpetenie a acelor derbedei care nu se sfiiau să atace călătorii singuri şi întârziaţi. (Atunci am înţeles de ce a trebuit să intervin o dată chiar pe lângă doge spre a cere înţelegere pentru nişte tineri acuzaţi că ar fi agresat un străin, aducând, în felul acesta, prejudicii Veneţiei – care se dorea a fi considerată locul cel mai sigur al Adriaticei. Ţin minte că am pledat invocând nesăbuinţa tinereţii, dar folosindu-mă şi de argumente din istorie, cum ar fi fost, de pildă, examenul de bărbăţie la care erau supuşi junii spartani, atunci când erau trimişi prin codrii din jurul cetăţii spre a omorî câte un ilot, înainte de a fi primiţi cu drepturi depline printre bărbaţi. Şi cum fapta incriminată se referea la atacul asupra unui negustor arab, iar un precedent nedovedit era în legătură cu o agresiune asupra unui călător evreu, accentuând că ambele acţiuni – dacă s-au întâmplat cu adevărat – nu implicau decât păgâni, am reuşit să-i scot destul de uşor [basma curată] pe doi adolescenţi care abia acum aflam că erau complicii fiului meu.) De data asta n-a fost nevoie să mai intervin pentru nimeni: Caesar a revenit ca un adevărat erou. (Şi, iarăşi, „nimeni n-are de ce mulţumi nimănui”.) După ce a ieşit, într-o noapte ca oricare alta, pe fereastră, cu gânduri de pradă, n-a mai apucat să facă alte victime, ci a ajuns să fie el cel vânat. Un arab, jefuit cu luni în urmă, a reuşit să scape şi să se întoarcă la Veneţia cu scopul de a-şi recupera pierderile şi de a se răzbuna. Nu ştiu exact cum a aflat că şeful atacatorilor săi era fiul meu, dar ştiind cine a fost Kal şi ştiind cine eram eu, a sperat ca, răpindu-l, să obţină o răscumpărare frumoasă. Caesar şi tovarăşii lui au fost îmbarcaţi şi scoşi în larg. Numai că răpitorii n-au mai apucat să-şi formuleze pretenţiile – după, cel puţin, o săptămână, aşa cum se proceda de obicei pentru ca ostatecii să se afle la o distanţă sigură şi necunoscută – că foarte tinerii prizonieri au reuşit să se elibereze, să pună mâna pe corabie şi să revină acasă cu o captură considerabilă. Răpitorii, consideraţi piraţi, au fost spânzuraţi – cu excepţia căpeteniei lor, care era prea bogată pentru a nu-şi putea răscumpăra viaţa. Ceata de derbedei a fost primită într-un adevărat triumf, iar întâmplarea aceea a stat la baza ascensiunii fulgerătoare [a Celui de Al Șaizeci și doilea] atât de exact prevestită de Kal.

Toată lumea venea să mă felicite pentru izbânda eroului, doar eu continuam să zac pe terasă, neputându-mă despărţi de gândurile care mă munceau. Servitorii erau încredinţaţi că supărarea nu mi-a trecut şi că nu-i voi ierta nici după deznodământul atât de neaşteptat şi de fericit. În schimb, eu eram profund nemulţumit de Caesar şi nu vedeam în faptele sale nimic [constructiv]. Chiar dimpotrivă, analizam din nou şi din nou întâmplarea şi consideram întreaga sa conduită profund regretabilă. În acelaşi timp, mă socoteam pe mine drept principal vinovat şi am decis să mă ocup mult mai mult de educaţia unicului meu fiu, mai ales după cele prin care am trecut şi care m-au făcut să-i preţuiesc existenţa la o valoare mult mai mare decât până atunci. Până la dispariţia sa, băiatul era un fel de mândrie cu care se laudă orice bărbat, după ultimele evenimente, el a devenit o parte a justificării existenţei mele. Ceea ce e cu totul altceva.

Şi mai era un lucru important: Ariadne, soţia mea – pe care o văd azi cu totul altfel, după ce am cunoscut-o şi pe Contesă, [Ariadne] care îmi aduce în suflet gânduri duioase mai mult de părinte decât de soţ – dispăruse şi ea în condiţii neelucidate. Eu fusesem plecat şi nimeni n-a reuşit vreodată să-mi explice [circumstanţele exacte] în care s-a întâmplat nenorocirea. Bâlbâindu-se, servitorii îmi repetau că soţia mea a fost văzută pentru ultima oară citind lângă fereastră, lucru confirmat şi din stradă şi din interior. Când n-a mai fost zărită acolo, nu s-a impacientat nimeni. Doar când a trecut timpul şi ea n-a mai revenit. Ciudat era că dispariţia femeii pe care am iubit-o sincer nu m-a făcut nicio clipă să mă gândesc la [aspiratorul] din buric, ci mult mai degrabă la faptul că făptura ei scumpă s-a ivit ca un dar nepreţuit din Ceruri şi că tot Cerul a considerat că nu merit cadoul. Orice gând în legătură cu Ariadne îmi transforma suferinţa în dor şi nostalgie, la fel cum mi se înfăţişează şi azi. Da, în legătură cu fiul meu, lucrurile stăteau cu totul altfel.

Cu toate acestea, nimeni n-ar fi putut observa vreo schimbare în atitudinea mea obişnuită. Pe Caesar nu l-am pedepsit, dar nici nu l-am lăudat, ca toţi ceilalţi. În schimb, teama servitorilor vinovaţi pentru evadarea băiatului s-a dovedit justificată şi ei şi-au plătit greşeala. Dar nu ştiu nici până astăzi de unde legenda că atunci m-aş fi despărţit de unicul meu urmaş, tocmai când am început să mă ocup mai nemijlocit de el. Să fi fost de vină că nu l-am aclamat – ca toată lumea – la revenirea triumfală acasă, să se fi interpretat că educaţia directă pe care am încercat să i-o insuflu a coincis, în mod inevitabil, şi cu măsuri coercitive? Fapt este că despărţirea noastră s-a produs abia peste câţiva ani şi că dacă ea a avut într-adevăr loc, aceasta nu mi s-a datorat mie.