Axa lumii (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Organizaţia Celui de Al Şaizeci şi doilea avea să capete foarte repede contururi precise, ceea ce a dovedit, de atunci, aptitudinile de bun conducător ale tânărului ei şef. Şi nu orice fel de contururi: securitatea îi era garantată de o dublă pavăză. Pe de o parte, o lege a conspiraţiei maxime, posibilă doar la marii iniţiaţi sau la adolescenţi, era străjuită de pedepse cumplite pentru cei ce n-o respectau. Pe de altă parte, ierarhiile erau astfel structurate, încât nimeni nu cunoştea mai mult decât complicele-i direct şi şeful de care trebuia să asculte necondiţionat şi nemijlocit. Pentru ca să se ajungă până acolo, novicele era iniţiat printr-o serie de probe de credinţă şi eliminat, fără milă, la prima abatere. Bunul cititor ar putea să creadă, cu temei, că, de fapt, nu excepţionala moştenire erudită a familiei s-a redeşteptat în Caesar, ci Mâna Albă de la Chlorus la Finio şi-ar fi găsit un excelent şi nesperat continuator. La fel cum ciudat este că străbunicul Kal nu s-a gândit nicio clipă că Al Şaizeci şi doilea ar putea reprezenta continuarea fratelui său mai mare, cel socotit de împăraţii Bizanţului genialul strateg de talia unui Alexandru Macedon, fratele Celui de Al Cincizeci şi nouălea, mort atât de devreme. Dar despre influenţele sângelui se va ocupa Cel de Al Şaizeci şi treilea. Până atunci, scribul va părăsi subiectul continuităţii.

Cât de bine a funcţionat banda de tâlhari o mai dovedeşte şi faptul că, deşi dogele însuşi ţinea foarte mult la faima de loc sigur al Veneţiei – condiţie ca oraşul să prospere – şi că oficialităţile au depus serioase eforturi spre a nimici ori ce grupare de bandiţi care ar fi acţionat prin preajmă, Caesar a reuşit să-şi continue activitatea, chiar dacă victimele i s-au înmulţit, iar supravegherea devenea, proporţional, tot mai severă. Câţiva tineri briganzi au fost prinşi şi executaţi, iar, odată, aflăm din manuscrisul Memorialistului, a intervenit chiar el pentru doi indivizi – despre care, atunci, habar n-a avut că erau în slujba propriului său fiu. Însă capturile acelea au rămas singulare şi nicio trădare nu i-a făcut pe mărimile cetăţii măcar să bănuiască faptul că tinerii criminali n-au acţionat de capul lor.

Şi scribul este ostaticul experienţei trecute. Prima întrebare pe care şi-a pus-o a fost în legătură cu modul de depozitare al prăzilor şi şi-a imaginat că acestea au fost depuse, de la început, în ascunzători, după modelul tainiţelor răspândite în toată lumea de către şefii Mâinii Albe, conform principiului că transportul averilor este riscant şi incomod, iar siguranţa că oriunde te-ai afla eşti asigurat cu mijloace materiale le era necesar bagauzilor nomazi de pe vremea iniţiatorilor vechii confrerii. Ceea ce nu mai era cazul bandei lui Caesar. Toate prăzile obţinute erau vândute unor cămătari de încredere, iar banii erau stricaţi în chefuri prelungite. Cel de Al Şaizeci şi doilea nu accepta tezaurizarea şi nu se gândea decât la prezent. Pe de o parte, tezaurizarea bunurilor jefuite presupune un permanent risc de a fi descoperit, iar, pe de altă parte, conştiinţa averii modifică percepţia vieţii şi modul de trai. „Bogatul are ce pierde şi devine fricos!” predica şeful bandiţilor şi nimeni n-a avut curajul să-i amintească fiului de patrician că însuşi el era un personaj lipsit de griji materiale.

La treisprezece ani, Caesar a devenit erou. Amănuntele le aflăm (şi) de la Memorialist. Pe scurt: tânărul a dispărut din casă, asemenea mamei sale, tatăl aflând, din nou, doar la întoarcere de nenorocire, dar, spre surpriza tuturor, băiatul a revenit la Veneţia, aducând cu el o corabie capturată, o încărcătură valoroasă şi marinarii legaţi cobză. Cu mai multe luni în urmă, Caesar jefuise un negustor arab şi acesta s-a întors, l-a răpit împreună cu o parte a organizaţiei sale şi a dus toţi pruncii aceia în larg, cu gândul de a cere o despăgubire pe măsură. Adolescentul şi-a luat chipul de copil fricos şi a reuşit să deruteze în aşa o măsură, încât nimeni nu l-a tratat ca pe un prizonier de temut. Aşa că a reuşit să-i ia prin surprindere pe răpitorii săi, să-i aducă prinşi la Veneţia şi să-i predea autorităţilor drept piraţi. Şi ca nişte piraţi au şi fost spânzuraţi cu toţii, cu excepţia patronului lor, care a plătit o răscumpărare considerabilă.

Acestea le aflăm de la Memorialist. Ceea ce nu pricepe scribul este cum de a fost primit Caesar aproape cu onorurile unui triumf, el, un bandit care periclita bunul renume al Veneţiei. Drept urmare, scribul a încercat să se pună în pielea veneţienilor de pe vremea marilor dogi Domenico Contarini şi, apoi, Domenico Selvo. Cetatea devenise „Regina Adriaticii” şi conştiinţa de sine a cetăţenilor avea nevoie de mereu alte dovezi ale unor acte de mărire. Puţin mai târziu, pe vremea lui Domenico Selvo, pentru ca oraşul să poată duce o politică de sine stătătoare şi să fie puternic curtat de bazileii Răsăritului, trebuia construită convingerea superiorităţii native. Caesar, cu un nume predestinat, dovedise că până şi un adolescent al locului era capabil să se opună cu succes corsarilor arabi, la fel ca şi duşmanilor străini de ori ce fel. Cel de Al Şaizeci şi doilea reprezenta generaţia care venea: viitorul şi speranţa. Însă Caesar devenise, în aceeaşi măsură, şi un învingător al arabilor, „inamicii civilizaţiei”, veşnic în război cu Bizanţul, o reclamă vie a potenţei naturale a Veneţiei. Şi, la fel ca întotdeauna, fiecare cetăţean al cetăţii se considera parte a reuşitei tânărului, preluând, prin apartenenţă, şi asupra sa un fragment, cât de mic, din gloria învingătorului.

Doar Memorialistul nu s-a lăsat îmbătat de strălucirea succesului fiului. Ceea ce ne arată că meseria nu-l modifică în totalitate pe profesionist. Un diplomat bun trebuie să uite de trecut, în numele prezentului şi al unui viitor care să rămână deschis. Tatăl era preocupat, mai degrabă, de cum se va desfăşura, în continuare, traiul băiatului.

– Cine duce o asemenea viaţă, îşi arăta el îngrijorarea, nu poate sfârşi decât în ştreang – în cazul unei înfrângeri, sau asasinat de complici – în ipoteza unei ascensiuni reuşite.

Cu alte probleme s-a întâlnit Caesar: în plină glorie, el s-a pomenit, pe neaşteptate, cu constrângerile unei tutele draconice. Tatăl a hotărât să se ocupe mai îndeaproape de educaţia fiului şi a angajat mentori cu îndatoriri precise, mentori severi ce se spionau tot timpul reciproc şi care nu se sfiiau să facă şi exces de zel pentru a-şi arăta eficienţa. Tânărul erou, redevenit pupil, la început s-a revoltat, apoi s-a întors la vechea sa armă: îmbrăcând haina doctorului Jekyll, a reuşit să o păstreze şi pe cea a lui mister Hyde.

Dar conspirativitatea activităţilor sale n-a crescut doar în casă. Devenind atât de cunoscut în urbe, trebuia să-şi găsească un loc public, o postură care nici să nu-l coboare de pe postament, dar nici să nu fie cunoscută de toată lumea. Şi, mai ales, să fie acceptată. Din nou, camelionismul său s-a dovedit perfect. Mai întâi, el s-a retras modest din lumina gloriei, luând înfăţişarea unui tânăr Cincinnatus, generalul roman care a intrat în istorie pentru că, de fiecare dată după ce şi-a arătat vitejia şi priceperea pe câmpul de luptă, a ştiut să se întoarcă să-şi cultive grădina, fără a aştepta vreo recompensă publică. Ca imagine, soluţia găsită de Cel de Al Şaizeci şi doilea era perfectă: cetatea se putea mândri cu un nou mit, uitând de eroul în carne şi oase ce se afla prin preajmă, lăsându-i, astfel, libertatea de mişcare. Şi mentorii puteau fi încredinţaţi că pupilul lor a fost îmblânzit, ei reuşind o bună performanţă educativă, Memorialistul va fi mulţumit.

Aceasta era situaţia de imagine. Mai complicată se dovedea a fi viaţa reală. În plin marş spre putere, Veneţia îşi perfecţiona structurile care i-au pavat drumul: în exterior, diplomaţia, în interior, o poliţie bine pusă la punct. Dacă, faţă de alţii, oameni asemenea lui Kal şi ai Memorialistului păstrau un echilibru mereu fragil între fidelitate şi trădare în raporturile cu aliaţii efemeri¹, acasă, un serviciu secret supus direct dogelui era atent la fiecare mişcare a celor aflaţi, temporar sau nu, în lagună. Renumele acelei poliţii era tot mai sumbru, mai ales după ce au început să dispară fără urmă mai multe figuri incomode. Era preţul extraordinarei înfloriri a cetăţii. Preţul stabilităţii ei interne. A unităţii în decizii.

Cu atât mai puţin probabil era ca tânărul erou, oricât de modest, „Al doilea Cincinnatus”, să nu fi fost urmărit pas cu pas. Ştiind şi simţind strânsa dublă supraveghere – a mentorilor şi a autorităţilor – Al Şaizeci şi doilea a dat dovadă de o măiestrie cu adevărat deosebită în a-şi păstra neştirbite iniţiativele. Povestea lui Stevenson despre „Ciudatul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde” nu mai era suficientă, Caesar nemaifiind (doar) copilul studios de dinainte, ci (şi) un suspect urmărit până şi noaptea, cunoscându-se acum fostul său mod de acţiune.

Drept urmare, „Al doilea Cincinnatus”, „Cel Timid şi Studios”, şi-a pregătit, cu o răbdare de felină¹, evadarea. Cu o răbdare de felină, întrucât în descrierile care ne-au rămas, el a fost descris şi asemenea unei pisici sălbatice. (Scribul s-a simţit tentat să-l treacă pe răbojul Celor O Sută drept „Pisica sălbatică”, dar numele „Caesar” a stârnit, în cazul său, atâtea discuţii, încât părea să reprezinte mai mult decât un simplu apelativ. Discuţii despre care scribul recunoaşte, încă o dată, că îl depăşesc.) În primul rând, că, simţind cât de strâns filat este, a trebuit să admită că orice acţiune secretă pe teritoriul controlat de Veneţia devenise imposibilă. Aşa că a început să-şi organizeze loviturile mai departe de casă, el rămânând, de cele mai multe ori, în încăperea sa. De aici plănuia loviturile ce se desfăşurau pe uscat şi pe mare, astfel încât, uneori, Caesar este numit şi pirat. (Ne-au rămas destule mărturii că ar fi dat şi lovituri pe ape.) Folosindu-se de un sistem sigur de intermediari, a reuşit să controleze toate intrările în lagună. Capodistria – „intrarea în Rai” şi Insula Cuarnero, două locuri menţionate cu emoţie şi de Memorialist, au devenit principalele sale puncte de comandă. Pe Insula Cuarnero, aşa cum aminteşte şi Cel de Al Şaizeci şi unulea, Kal avea o moşie, în centrul căreia o vilă de lux oferea prilejul unor vacanţe încântătoare. Dar şi oportunitatea unor întâlniri ferite de ochi indiscreţi, aşa că, se spune, acolo au poposit – pe faţă sau incognito – numeroşi trimişi ai mai marilor lumii, precum şi unii dintre aceia înşişi. Cel de Al Şaizeci şi doilea ştia că urmărirea sa e continuă şi pretutindeni, chiar şi pe teritoriile private ale familiei, neputând să afli care dintre cei mai umili servitori se afla în serviciul poliţiei secrete a dogelui. De aceea, în acele vacanţe – cam dese… – Caesar îşi lua cu cea mai mare grijă chipul de băiat obosit, suferind mereu de rebele dureri de cap şi evitând orice societate. În afară de o fată cu care stătea zile întregi închis în apartamentul de deasupra mării. Întrebată, fata povestea că starea sănătăţii tânărului stăpân nu era câtuşi de puţin bună şi relata, cu multe amănunte, necazurile ce se ţineau scai de bietul adolescent. (Fata nu era deloc deşteaptă. Sau nu avea voie să fie deşteptă…) Mai mulţi medici chemaţi de mentori au recomandat ca adolescentul să stea mai mult la aer curat şi să mai părăsească biblioteca în care îşi tot făcea veacul. Printre locurile unde trebuia să-şi găsească Cel de Al Şaizeci şi doilea liniştea, i se recomandau… Insula Cuarnero şi Capodistria. El se supunea, lipsit de voinţă, şi se ducea des acolo pentru a-şi menaja sănătatea atât de şubredă, iar dascălii răsuflau uşuraţi, ştiind că „la ţară” nu se putea întâmpla nimic deosebit, iar ei îşi mai putea permite, la rândul lor, câte o vacanţă bine plătită.

Numai că fata nu se ocupa doar de trupul şi de sănătatea tânărului stăpân, ci era şi cea care avea menirea de a transmite şi de a primi informaţiile în legătură cu organizaţia care funcţiona acum la simpla comandă a lui Caesar. Şi, astfel, degeaba şi-a regăsit Veneţia liniştea în interior, că se semnalau tot mai dese jafuri şi crime în împrejurimi şi – mai ales – pe marile drumuri de acces. Cu toate pândele organizate şi cu toate capcanele întinse, bandiţii n-au putut fi niciodată surprinşi în timpul acţiunii. O singură dată s-a semnalat o luptă între un grup de bagauzi şi un detaşament de soldaţi, dar nimeni n-a aflat amănunte, soldaţii fiind cei ce au pierit cu toţii în luptă. Ceea ce i-a întărit tinerei căpetenii convingerea că cea mai sigură conspirativitate este lipsa ierarhiei directe şi a pus bazele ideilor sale anarhice. Organizaţia pe care a construit-o se baza pe un sistem de reţele. În discuţiile cu călugărul Raoul, despre care va fi vorba ceva mai târziu, Caesar va formula concluzii foarte asemănătoare cu cele ale lui John Naisbitt, puse pe hârtie peste aproape un mileniu. „Şeful nu face decât să îngrădească, membrii care nu se cunosc, dar conlucrează, ajung să se sprijine şi să se perfecţioneze de la distanţă”, spune Cel de Al Şaizeci şi doilea, iar autorul american îl confirmă, nouă veacuri mai târziu: „Trecerea de la puterea verticală la cea orizontală, determinată de reţele, va elibera individul. Ierarhiile promovează, îi determină pe indivizi să reuşească, produc stres, tensiune, anxietate. Reţeaua întăreşte individul, iar oamenii din cadrul reţelelor tind să se educe unul pe altul¹”. Numai că lupta împotriva constrângerilor impuse de ierarhie nu era decât o reacţie directă a lui Caesar şi în nici un caz nu excludea – pentru el şi numai pentru el – tirania asupra celorlalţi.