Axa lumii (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Căpitanul Caesar a fost un haiduc care lua de la cei bogaţi, dar n-a ajuns la performanţele lui Robin Hood, nu numai pentru că nu este clar dacă a dat şi celor săraci – deşi păstrează crâmpeie şi din acel mit. Care și el este privit doar ca un mit. Căpitanul Caesar reprezintă Răul, amintirea ancestrală a lui Ef, dar şi reprezentarea concretă a Cavalerilor Apocalipsei, într-o perioadă când Apocalipsa Milenară se stingea şi răul devenise o pedeapsă cotidiană, ale cărei lovituri nu mai puteau fi anticipate prin datare. De aceea, chiar şi sub acest aspect, Căpitanul Caesar n-a fost un personaj eminamente negativ: dacă pedeapsa venea dintr-o poruncă divină, ea era unealta proniei care nu poate fi contestată. Şi care nu poate fi, în nici un caz negativă. (Doar pentru Caesar însuşi, pedeapsa era acţiunea venită de la Centrul Lumii, de la misterioşii conducători secreţi pe care încerca să-i imite şi el. Unii îl şi percepeau aşa, după un zvon difuz lansat de însuşi Cel de Al Şaizeci şi doilea. Drept urmare, Cei Treizeci şi doi sau treizeci și şase Stâlpi ai Omenirii devin o temă predilectă de discuţie, chiar şi atunci când la ea nu participă numai rabinii, care, se pare, au pus-o în circulaţie, dar şi reprezentanţii de la nord de Alpi ai creştinismului, creştini interesaţi de atenuarea puterii absolute a papei şi preferând instanţe relativ secularizate. (Printre tainicii înţelepţii conducători sunt indicaţi mai mulţi laici, desigur, în frunte cu unii împăraţi şi mari seniori şi nu cu monahi, chiar dacă nici aceştia nu lipsesc cu desăvârşire de pe listă. Numai că printre acei oameni ai bisericii, doctori, vor fi oamenii din care se vor naşte primii savanţi damnaţi, posesori de puteri magice nu întotdeauna dobândite doar de la forţele luminii. Poate de aici şi tenta de strămoş al alchimiştilor şi de rudă a lui Metafaustus a lui Caesar, deşi nevoia de a-l înzestra cu cunoştinţe depăşind logica umană era necesară doar spre a le lămuri contemporanilor performanţe teribile, imposibil de explicat de către muritorii de rând. Care, deci, nu au nici nădejdea unei arme de apărare.) Mai există, apoi, şi un Căpitan Caesar spărgător de inimi, cel de care se îndrăgostesc toate femeile, dar care este mereu chemat de însărcinări majore spre alte zări. Însă ipostaza sub care a rămas în toate înfăţişările este cea a veşnicului răsculat faţă de orice şi de oricine ar fi încercat să se impună asupra voinţei sale. (Lucrurile se leagă: de aici până la ateu e un singur pas. Iar de la ateu până la pactul cu diavolul faptele par să urmeze de la sine, asta, mai ales, dacă nici supunerea faţă de diavol nu se găseşte în prim plan. Ceea ce iese din tiparele convenţiei¹.) „Răzvrătitul”, aşa a rămas cel mai pregnant Cel de Al Şaizeci şi doilea în istorie şi doar motivele şi felurile opoziţiei au fost preluate diferit, făcându-l, de pildă, pe scrib să-i schimbe apelativul în „Anarhistul”.

Caesar însuşi recunoaşte, în cadrul convorbirilor cu monahul Raoul, o altă amintire timpurie pe care chiar el o aduce în discuţie, ceea ce dovedeşte că se mândrea cu ea: copil mic fiind, o gânganie i s-a urcat pe picior şi bona l-a îndemnat să şi-o scuture de acolo. El a refuzat categoric să se supună şi a suportat, o vreme, cu stoicism gâdilatul, până ce n-a mai rezistat şi a ucis goanga. „Nu am scuturat-o de pe mine. Am ucis-o!” a concluzionat el triumfător. Întâmplare pe care şi-o dorea deviză în viaţă. (Dialogurile cu Raoul asta şi sunt: o culegere de pilde pentru comportamentul lui Caesar şi un comentariu moralizator asupra lor, din partea monahului. Toate în maniera specifică de redactare care a făcut ca autorul, Charles cel Înţelept, să fie numit „evanghelist”, „Evanghelistul primei cruciade”. Tendinţele de generalizare evidentă nu vin decât să pună sub semnul întrebării concreteţea reală a faptelor din biografia Celui de Al Şaizeci şi doilea, probabil că măcar o parte dintre ele fiindu-i atribuite de dragul demonstraţiei. Cât este, în context, fiul Memorialistului individ şi cât arhetip scribul nu are de unde să mai ştie.)

De la vârsta de 19 ani, putem urmări traseul vieţii Celui de Al Şaizeci şi doilea după bătăliile vremii. Numai că tânărul răzvrătit nu lupta mercenar de nici o parte, motiv pentru care, victoria sau înfrângerea unuia sau altuia dintre marii protagonişti nu era nici criteriu şi nici scop pentru acţiunile sale. Când, de pildă, în vara timpurie a lui 1075, Otto von Nordheim a fost înfrânt la Langenfalza, Caesar se mai afla în preajma sa². Dar în tratativele schimbătoare ce au urmat, culminând cu noul jurământ de supunere al ducelui, în octombrie, la Sendershaufen, fiul Memorialistului era de mult la Veneţia, nefiind implicat în nici un fel în geografia politică a celor mari. Mai mult, după bătălia pierdută, oamenii săi au reuşit să jefuiască şi grupuri de învingători ce se întorceau încărcaţi spre casele lor, la fel ca şi pe unii învinşi ce se retrăgeau în dezordine. Şi, desigur, localităţile prin care îi duceau paşii. Banda lui Caesar, nepurtând nici o uniformă şi nici un însemn, putea fi confundată cu un grup de oşteni din oricare dintre tabere şi nimeni nu ştia dacă şi cui să se plângă. (Iar faptul că nici chiar oamenii lui nu se cunoşteau cei mai mulţi între ei a născut multe situaţii în care cetele sale se atacau reciproc. Ceea ce nu-l deranja în nici un fel pe Cel de Al Şaizeci şi doilea: prada rămânea în „familie”, iar selecţia naturală nu făcea decât să elimine figuranţii mai puţin dotaţi. Şi nu era nic o problemă să fie înregimentaţi alţii.)

O chestiune în sine o constituia revenirea lui Caesar acasă, ori de câte ori viaţa i se complica altundeva. La Veneţia, se pare, relaţiile sale cu autorităţile au intrat într-un status quo acceptat de ambele părţi. Fiul Memorialistului nu se găsea în subordonarea nimănui, dar era capabil să-şi plătească independenţa şi se obliga să nu mai producă evenimente în lagună. Ba, mai mult, era dispus să îndeplinească şi misiuni dificile la comanda dogelui, misiuni care, dacă ar fi fost duse la capăt de către oficiali, ar fi periclitat înţelegerile convenite ale oraşului. În urma acelor acţiuni, de cele mai multe ori cu scop de intimidare, ambele părţi se alegeau cu profitul convenit. Dar ele nu erau niciodată stabilite direct în prezenţa dogelui sau a altor înalţi demnitari, ci prin mesageri discreţi. Oficial, Veneţia nu-şi asuma nici o răspundere pentru faptele oamenilor lui Caesar. Despre care nici nu se ştia în cetate mai mult ca în copilăria personajului. „Pisica sălbatecă” ştia să toarcă răbdătoare şi să aştepte o nouă ocazie favorabilă. Iar conducătorii „Reginei Adriaticei” – ca și ceilalți conducători – erau pe deplin conștienți că toate „tratatele ferme” por fi oricând călcate și că decisivă este doar puterea pumnului. Afirmația lui Noam Chomsky „Diplomația este o opțiune deosebit de ingrată, dacă nu este dublată de un conflict armat¹” a fost formulată încă din zorii istoriei. Iar dacă un război nu era posibil într-un anumit timp, era bună și o ceată aptă să terorizeze partenerul de discuție.

O cărare alunecoasă pe care s-a aventurat scribul a fost decelarea din folclorul despre Otto von Nordheim a ce aparţinea ducelui de ce i-a aparținut lui Caesar. Şi, iarăşi, anticiparea lui mister Hayde şi a doctorului Jekyll este izbitoare: nobilul însuşi a fost perceput, în epocă, drept un reprezentant în aceeaşi măsură al luminii, cât şi al întunericului, legenda spunând că el îşi schimba până şi înfăţişarea la diferitele prilejuri, apărând în lume ba ca un senior desăvârşit, curajos, generos¹, educat şi conştient de rangul său, ba ca un bagauz sălbatic, găsind o nereţinută plăcere în suferinţele altora, un armăsar pe care era imposibil ca cineva să poată pune şaua şi să-l încalece². Dar, faţă de dublul personaj al lui R. L. Stevenson, Otto von Nordheim avea şi renumele ambivalenţei sale, lucru ce schimba cu totul datele problemei: pentru semeni, ducele nu avea două înfăţişări distincte, pe care ei nu le puteau pune alături, ci se transforma chiar sub ochii celor prezenţi. Poveştile de genul celor ce istoriseau că înaltul senior intra în mare ţinută pe o uşă şi ieşea drept un tânăr mai mult decât suspect pe alta fac parte din relatările curente ale vremii. Otto von Nordheim este strămoşul vrăjitorului medieval, partea magică din care se vor naşte alchimiştii, la fel cum Cel de Al Cincizeci şi şaptelea, Spiţerul, tatăl bunicului bunicului lui Caesar, ar fi putut constitui partea de respect ştiinţific oferită de savanţii damnaţi. Atunci când lua chipul răufăcătorului, ducele era descris, de fiecare dată, cu o înfăţişare de june imberb¹, cu o privire în care nu puteai citi nicio urmă de umanitate, un om cu care nu se putea negocia.

Pe de altă parte, Cel de Al Şaizeci şi doilea a păstrat relaţiile cu ducele de Bavaria mai bine de douăzeci de ani, un exemplu de fidelitate nemaiîntâlnită la nici unul dintre ei până atunci şi nici mai târziu. Fidelitate? Mai degrabă conlucrare. Când ducele îşi negociază, după Sendershaufen, noua poziţie, el obţine mai mult decât ar fi fost de aşteptat pentru un învins². Nu numai că este iertat, dar chiar îi intră din nou sub piele lui Heinrich şi primeşte Saxonia pentru administrare: decât să-i ridice mereu pe saxoni împotriva imperiului, era mai bine să facă acolo ce voia şi să-l lase pe suveran să se dedice altor priorităţi. Situaţie care a durat trei ani, perioadă în care, într-adevăr, saxonii nu l-au mai deranjat pe Heinrich, fiind preocupaţi cu noile lor necazuri. Şi ambiţiosul duce a avut timp să acumuleze energii proaspete, „administrarea” fiind lăsată mai mult pe seama aspectului său de tânăr imberb.

În clipa aceasta, simbioza dintre Anarhist şi Otto von Nordheim îşi atinge punctul culminant. Într-o cronică ilustrată, guvernatorul încearcă să introducă reguli noi de comportament în Saxonia, astfel încât este perceput ca un nobil rafinat, cu o cultură mult peste medie, cunoscător al scrisului şi al cititului, vorbitor de mai multe limbi, ocrotitor al ştiinţelor şi al artelor, promotor al manierelor alese şi al relaţiilor de curtoazie faţă de femeie³. Alături de el, perceptorul se poartă inuman, stoarce şi ultimul strop din sudoarea pământenilor. Dar, ceea ce era mai groaznic, perceptorul nu lucra după nici o regulă previzibilă, oamenii săi veneau şi de cinci ori în acelaşi sat şi nu se comportau asemenea unor funcţionari, ci ca şi cei din urmă tâlhari. Nimeni nu avea cui i se plânge: pentru aceasta lipsea şi timpul necesar şi cel căruia să i se poată adresa. Bandiţii nu păreau să execute ordinul unui superior, ci dădeau, mai degrabă, impresia că acţionează de capul lor. Totuşi, încercările de a clarifica situaţia au dovedit că ducele era la curent cu cele ce se petreceau şi că nu era bine să te opui oamenilor săi. Şi tocmai fiindcă pacostea se abătea, periodic, asupra saxonilor fără a fi cu totul clar cine este şeful imediat al perceptorilor de dări, a apărut o altă credință larg răspândită care încerca să dea un chip concret temutului personaj. Doar astfel, unele descrieri amintesc, în naraţiunea amintită, de marele senior, altele de adolescentul imberb. Pe care, din sursa citată, e greu să-l caracterizezi. Caesar, dacă este cu adevărat el – şi scribul nu se îndoieşte că este el – nu se prezintă doar ca o fiară, un tâlhar gata să omoare pentru doi bănuţi, organizatorul de orgii depăşind orice limită, nesuportând nici o replică la acţiunile-i atât de arbitrare. Acelaşi Caesar este descris şi oferind pilde de generozitate ori dovedindu-se un adevărat erou în momente grele. Numai că pildele de generozitate nu erau neapărat în favoarea celor umili şi în niciun caz după un plan prestabilit, la fel cum comportamentul din clipele de restrişte se asemăna mai mult cu energia dezvoltată de un animal rănit. Scris în genul cântecelor de vitejie despre Rolland sau despre Cid, Caesar ajunge (chiar sub acest nume) erou de baladă. Poate eroul cel mai complex dintre cei cântaţi în acele vremi şi poate unul dintre primii dintre ei. Numai că acel Caesar, în toată naivitatea descrierii, avea o trăsătură ce unea cele două ipostaze ale sale: din nou, el era armăsarul ce nu poate fi încălecat. Unele trimiteri vin indubitabil către Otto von Nordheim, marele senior în veşnică (?) luptă cu împăratul, în vreme ce altele îl descriu mult mai tânăr şi mai puţin semeţ, dar, aparent, cu şi mai nesăţios apetit spre aventură. De fapt, personajul, pe oricine ar fi reprezentat, nu dorea decât un singur lucru: să facă întotdeauna ceea ce voia, să nu-i planifice nimeni acţiunile şi să nu-i impună nimeni normele etice şi comportamentul.