Axa lumii (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Scribul găseşte tocmai în arta disimulării Celui de Al Şaizeci şi doilea întregul conflict al vieţii sale: pentru a putea trăi fără oprelişti – de nici un fel! – Anarhistul a fost obligat să-şi organizeze viaţa într-un mod extrem de complicat – mai complicat decât îşi duc traiul, îndeobşte, ceilalţi muritori -, să sfideze orice fel de reguli – ceea ce l-a obligat la reguli conspirative şi la o imaginaţie organizatorică cu adevărat excepţionale -, să joace o jumătate de viaţă pe „copilul cuminte” spre a putea, cealaltă jumătate de viaţă, să simtă că-şi impune el voinţa asupra destinului şi nu că soarta ar fi stăpână asupra sa. Chiar şi în modul dezorganizat în care strângea dările de la saxoni, a trebuit să impună nişte reguli şi, mai ales, să le interzică anumite lucruri oamenilor săi. Până la urmă, plângerile venite la duce au încetat nu numai fiindcă nu se mai ştia cine este ducele şi cine tânărul imberb, ci şi pentru că lumea a început să se obişnuiască până şi cu haosul instituit de Caesar, un haos ce se abătea asupra aşezărilor asemenea unor molime. Şi până şi molimele au regulile lor, pe care oamenii încearcă să le cunoască spre a li se acomoda cu cât mai puţine pierderi. Oamenii s-au obişnuit şi cu acele epidemii, numai aşa având răgazul de a mai descrie şi isprăvile aventuroase ale Celui de Al Şaizeci şi doilea. (Pe care-l simţeau mai mult ca pe o umbră şi pe care – au avut norocul – să-l vadă suficient de rar în carne şi oase.)

Perioada aceasta a durat trei ani şi ţine puţin până după adunarea de la Tribur, când ducele se întoarce din nou împotriva lui Heinrich şi obţine depunerea condiţionată a aceluia şi apoi, câteva luni mai târziu, desemnarea lui Rudolf von Schwaben drept contrarege, la Forchheim. Cum veştile circulau încet, iar evenimentele se succedau rapid, Caesar şi-a continuat activitatea încă aproape un an în Saxonia, iar cele mai năzdrăvane aventuri chiar atunci ar fi avut loc. Scribul trebuie să constate, din nou, că firile rafinate se manifestă nu numai în acţiunile lor exterioare, dar îşi clădesc şi un univers lăuntric pe măsură. Mult mai cult decât majoritatea marilor seniori, Otto von Nordheim îşi construia şi era construit, probabil, şi de o mulţime de scenarii imaginative complicate. Doar aşa se explică de ce şi el, şi Caesar – amândoi sau unul singur în numele amândurora – a(u) organizat acele orgii sângeroase până ce obosea(u) şi continua(u) cu discuţii savante despre originea lumii sau despre materialitatea spiritului, ca element component şi totodată distinct al universului. Multe acţiuni sângeroase erau dedicate răzbunării lui Roberto, nenorocitul tânăr mort în drum spre casă, după episodul de la Hohenberg, erou despre care localnicii nici măcar nu ştiau că a existat.

La bătăliile de la Mehrichstadt, Flarchheim şi Zeits, Caesar nu participă. N-o face tocmai din conştiinţa că ori ce război reprezintă alinierea la o cauză ce depăşeşte satisfacţia individuală. Oamenii luptă din convingere – şi este o convingere parte a unei conştiinţe colective sau este supunerea necondiţionată faţă de conducătorii sub comanda cărora ai nimerit. Convingerea colectivă îi repugna Anarhistului încă din copilărie, iar o subordonare nu putea accepta. Fiul Memorialistului a rămas în Saxonia şi, în lipsa ducelui, juca şi rolul aceluia la castel. Cei doi se completau atât de bine reciproc, încât, în ciuda deosebirilor de vârstă şi de înfăţişare, erau tot mai mult consideraţi una şi aceeaşi voinţă. Într-aşa o măsură încât, la vârsta de douăzeci şi opt de ani, după moartea lui Rudolf von Schwaben, contraregele impus de Otto la Forchheim, un atentat împotriva ducelui este săvârşit asupra fiului Memorialistului. Şi o răscoală a unor sate peste care perceptorul trecuse prea des l-a avut în centru. Dar cel mai rău lucru i s-a întâmplat chiar din partea unor oameni ai săi care, necunoscându-l drept conducător, l-au atras într-o cursă şi l-au schingiuit pentru a le spune unde îşi ascunde banii. Din aceste întâmplări, Cel de Al Şaizeci şi doilea s-a ales cu mai multe urme pentru toată viaţa, cicatricele adânci ce-i brăzdau chipul, pieptul şi braţele nefăcând decât să-i întregească legenda.

În anii ce au urmat, viaţa lui Caesar continuă acelaşi scenariu: atât al omului cumpătat, interesat de ştiinţă şi total neîndemânatic în relaţiile cu ceilalţi, cât şi al aventurierului fără frică. Până la moartea tatălui său, umbra primului avea să planeze mereu asupra interiorizatului tânăr senior din Veneţia. „Domnul cel Tânăr” avea să-şi păstreze apelativul printre domestici, până la capăt, chiar dacă va avea treizeci şi cinci de ani la aflarea veştii decesului părintelui său, de care, de altfel, se va fi despărţit de mult. Scribul nu ştie cum s-a împăcat ipostaza figurii şterse a lui Caesar cu imaginea din mintea Memorialistului, mai ales după ultima fugă din casa părintească, când tatălui i s-a spulberat şi ultima speranţă în conduita pe care şi-ar fi dorit-o pentru urmaşul său. Se pare că între cei doi s-a ajuns la un compromis tacit şi că, pe răstimpul scurtelor reveniri ale celui considerat adevăratul stăpân, fiul se refugia într-una dintre proprietăţile din afara Veneţiei. Cel puţin aceasta se sugerează a fi fost soluţia găsită şi ea vine în continuarea ideii că Al Şaizeci şi doilea îşi urma traiul de adolescent studios, că nici nu era în stare de mai mult, exclamaţiile admirative ale savanţilor – reali şi imaginari – veniţi în trecere neputând entuziasma şi servitorii care nu vedeau în oaspeţii erudiţi decât tot nişte scrântiţi neputincioşi, mai ales că, de obicei, la sosire, păreau şi foarte înfometaţi. (Greu de spus dacă printre oamenii aceia erau şi cărturari autentici, apăruţi în urma corespondenţei cu tânărul maestru ori dacă Al Şaizeci şi doilea nu a înscenat prezenţa tuturor impostorilor, tocmai pentru a-şi asigura cât mai mult credibilitatea rolulului jucat. Mai ales că acelaşi Caesar fusese o vreme şi „Al Doilea Cincinnatus”, perioadă cât a fost invitat la demnitari spre a-şi da cu părerea, sfat ce încă mai conta drept argument de luat în seamă într-o dispută. Oricum, Memorialistul păstra ca pe o taină infamantă tot ceea ce s-a adeverit în temerile sale cele mai negre în legătură cu fiul său, faptele aceluia n-au fost scoase pe tapet, iar actele de răzmeriţă şi de vitejie au fost atribuite valurilor tinereţii. Pe de altă parte, Caesar s-a şi căsătorit şi se purta ca un adevărat tată – chiar dacă nu impunea prea mult respect¹. Cei doi copii, două fete, au crescut în conformitate cu rangul lor, beneficiind şi de o anumită siguranţă materială suplimentară, Memorialistul, neavând încredere în fiul său, le-a asigurat şi el, în mod separat, o rentă viageră. De care Anarhistul nu făcea decât să râdă pe ascuns: averea sa nu necesita nici un fel de adăugiri¹… Precauţia bunicului s-a dovedit, până la urmă, cât se poate de întemeiată. Chiar dacă se lungeşte nepermis de mult, paranteza aceasta nu se poate încă închide: pe de o parte, scribul are numeroase confirmări în legătură cu această familie a Celui de Al Şaizeci şi doilea, pe de altă parte, legenda cum că fiul Memorialistului şi-ar fi ales o fată din popor, cu care ar fi avut un băiat, este la fel de puternică. Nu este exclus ca ambele variante să fi fost adevărate, la fel cum poate că Al Şaizeci şi doilea provenea şi el din legătura legitimă. Oricum, mitul bastardului se potrivea mai bine spiritului epocii.)

Pe de altă parte, Caesar părăsea deseori Veneţia, ba la Capodistria ori pe Insula Cuarnero, locul cel mai des căutat de el, atunci când boala revenea fără milă, ba mai departe, peste Alpi, în arhivele mănăstirilor unde se ducea să studieze tot felul de manuscrise pline de praful atât de dăunător sănătăţii sale dintotdeauna şubrede. Acesta este un personaj. (Drumurile nu erau deloc indicate nici pentru condiţia fragilă a Tânărului Stăpân, nici pentru incapacitatea-i de a se opune greutăţilor neprevăzute ale vieţii. Dovadă numeroasele ambuscade în care a nimerit şi din care trupul şi chipul i-au rămas mai însemnate decât cele ale unui bătrân oştean profesionist.)

„Celălalt Caesar” bântuia prin Saxonia, se substituia ducelui Otto von Nordheim, exaspera populaţia când se juca de-a perceptorul de taxe. Însă nici această ipostază nu se rezuma doar la atât. Pentru a o putea gestiona, Anarhistul era obligat să supravegheze, în permanenţă, complicata organizaţie conspirativă, să verifice noii recrutaţi, să-i pedepsească exemplar pe greşiţi (şi pe rudele acelora), să aibă grijă ca nici cei mai fideli locotenenţi ai săi să nu primească puteri prea mari, să le asigure totuşi suficientă autonomie spre a nu fi el deranjat atunci când avea poftă de altceva. Toate împreună pretindeau multă energie şi mult timp şi oricât de programatic încerca Al Şaizeci şi doilea să sfideze orice regulă în tentativa de a impune legi atât de stricte, cea mai mare parte din viaţă îi era tot mai condiţionată de îndeplinirea îndatoririlor pe care singur şi le-a impus. Până la moartea tatălui său, Caesar a trecut prin lungi perioade de furie – sau de luciditate? – când realiza absurdul situaţiei sale: jocul amuzant (până la un punct) al „ratatului în inteligenţă”, la fel ca şi celălalt rol, cel al individului liber de orice constrângere, nu erau decât două roluri dintr-o piesă la al cărui scenariu trebuia să se supună, chiar dacă l-a conceput el însuşi. În momentele acelea, însă, Caesar se îndoia că el a iniţiat piesa, putând admite, cel mult, că el o regiza în calitate de şef al trupei. Numai că asta nu schimba situaţia: viaţa fără stat, fără şef şi fără reguli era departe de a fi prezentă şi în primul şi în al doilea caz. Ba, chiar dimpotrivă: cu cât dorea să facă numai ceea ce voia, cu atât lucrurile deveneau mai complicate. Era de parcă păpuşarul s-ar fi încurcat în sforile cu care mânuia marionetele. Revelaţia cea mai cumplită a trăit-o atunci când, nemulţumit că fiul său era într-adevăr deosebit de cuminte, după ce l-a verificat îndelung şi a trebuit să constate că puştiul nu face năzdrăvănii nici măcar pe ascuns – asemenea lui înşişi -, l-a muştruluit zdravăn, cerându-i să-şi asculte propriile dorinţe. În loc să se bucure că Dumnezeu i-a hărăzit un asemenea părinte înţelegător, băiatul a răspuns că ascultarea este cea mai simplă şi cea mai convenabilă soluţie de a ieşi din starea de cicăleală. Pentru a ocoli ceea ce ţi se pretinde e necesară multă energie. Prea multă energie. Dacă te supui, îţi rămâne puterea şi timpul să faci, în rest, ce vrei şi nici nu simţi frustrarea pe care, încercând s-o înlături prin tot felul de tertipuri, devine tot mai supărătoare. La fel ca şi cu o eczemă: de care nu poţi scăpa decât dacă n-o scarpini¹. Copilul avea vreo zece ani (?), iar Cel de Al Şaizeci şi doilea a rămas fără replică. O dată că răspunsul i se părea prea profund şi prea bine articulat pentru vârsta pruncului, iar, în al doilea rând, fiindcă, prin doar două fraze, puştiul i-a pus sub semnul întrebării conduita întregii vieţi. Aproape fără a-şi da seama, i-a cârpit fiului său o palmă, apoi l-a luat în braţe şi l-a acoperit cu sărutări, pentru ca, simţind că nu-şi poate reveni, l-a mai lovit de câteva ori. După care a părăsit Veneţia şi a plecat fără a se mai ascunde de nimeni. Timp de câteva zile, a făcut doar ceea ce i-a trecut prin cap, numai că n-a dat de satisfacţie în orice a întreprins. Chiar şi disimularea îi intrase în sânge, iar lipsa exerciţiului vechilor deprinderi îl făcea nesigur. Temerii că este obligat să întreprindă lucruri împotriva voinţei i-a luat locul lipsa oricărei dorinţe. O vreme a umblat hăbăuc prin Saxonia, înspăimântând prin obişnuitul arbitrariu al faptelor sale, „răzbunându-l fără de încetare pe „eroul Roberto”, dar nici măcar ieşirile săvârşite pe şleau nu-i produceau trecutele plăceri – obţinute cu numeroase eforturi. Pe de altă parte, sfidând el însuşi regulile pe care tot el le-a impus, simţea cum se cutremură tot mai primejdios întregul eşafodaj. Doar ritmul lumii, care îşi urma neabătută traseele, învârtindu-se în jurul propriei axe, l-a scos dintr-o stare din care simţea că singur nu mai poate ieşi. Hărţuielile neîncetate dintre oamenii lui Otto von Nordheim şi imperiali s-au stins, mai înainte prin moartea lui Rudolf von Schwaben, apoi, cu adevărat, abia după ce s-a terminat şi traiul lumesc al ducelui¹. Apoi, „pacea, care avea să coboare, în sfârşit” la moartea Memorialistului îi va oferi lui Caesar un alt punct de reper. Chemat la vechile-i îndeletniciri şi la satisfacţiile-i pierdute, el a redevenit şeful hotărât. Ceea ce a câştigat în plus a fost că a învăţat, la vârsta deplinei maturităţi, că anarhia înseamnă cea mai severă ierarhie posibilă.