Axa lumii (42)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Tatăl lui William nu a plecat în cruciadă spre Ierusalim, ci în pelerinaj. Adică nu cu gânduri de răzbunare şi cucerire, ci copleşit de penitenţă şi de dorinţa de a se răscumpăra în faţa lui Dumnezeu. În schimb, tatăl Celui de Al Şaizeci şi treilea a văzut cu totul altceva în itinerarul spre Orient: momentul mult visat, când orice ierarhie devenea permisibilă, când toate cutumele erau date la o parte, când acela ce îşi păstra capul limpede putea face, în mod firesc, tot ceea ce, în vremuri normale, era atât de complicat. Şi, în primul rând, nu mai era nevoie de veşnica suferinţă dată de mult prea îndelungata pregătire a unei satisfacţii niciodată sigure: pomul nu mai trebuia semănat şi nici nu mai erau necesari atâţia ani spre a-i culege roadele – acum era îndeajuns să ridici mâna şi să iei tot ce-ţi doreai. Un moment atât de rar în istorie!

Spre deosebire de majoritatea celorlalţi aventurieri, la care dorinţa de câştig rapid se contamina, periodic şi treptat, de elanul mistic general, revenind iarăşi la lupta pentru supravieţuire şi la scopuri foarte lumeşti în timpul avansării pe un drum plin de surprize, mai degrabă neplăcute, Caesar a rămas încă destulă vreme, lucid şi preocupat doar de enigma ce i se părea tot mai adâncă, o enigmă pe lângă care ceilalţi – mai ales atunci! – treceau cu totul indiferenţi: cum se poate profita de lipsa de ierarhie pe termen lung, atunci când lipsa de ierarhie naşte continuu noi ierarhii? Şi, mai ales, există măcar timpul suficient de a putea profita, când ierarhiile se autogenerează continuu?

Prima oară i-a apărut această întrebare cu mulţi ani în urmă, când el însuşi s-a văzut obligat să creeze o structură extrem de bine organizată, spre a putea sfărâma ierarhia constrângătoare a timpului său. Atunci totul i se părea, încă, relativ firesc, întrucât existau normele pe care le ura. În timpul marşului spre răsărit, lucrurile stăteau cu totul altfel: erai dus de curent, nu trebuia să depui nici un efort spre a înainta, cel mult, erai obligat să fii atent să nu te calce potopul în picioare, în iureşul său. Şi, totuşi, în fiecare grupuleţ se năştea un lider, peste tot cineva îşi impunea – până şi în cele mai mici amănunte – punctul de vedere. Lumea se inversase: pentru Caesar, abia „războiul lui Dumnezeu” devenise „pacea lui Dumnezeu”, abia acum nu mai era obligat să lupte cu legile, să respecte cutume, să se alinieze într-un şir pe care şi-l dorea cu totul altfel. Aşa că, în acest adevărat rai al aşteptărilor sale atât de apropiate de împlinire crezuse că va putea, în sfârşit, trăi pe faţă aşa cum va dori, că Dr. Jekyll şi Mr. Hyde nu vor mai trebui să vieţuiască pe rând, cu schimbul, că nu va mai fi obligat să dea mereu socoteală pentru fiecare gest săvârşit. Numai că lucrurile s-au dovedit diferite: prima uimire – transformată repede în decepţie şi apoi în furie – fu atunci când, întâlnindu-se cu alţii care încercau să profite cât mai mult de situaţia creată, a văzut că şi între spărgătorii de legi trebuiau să existe reguli şi înţelegeri ferme, spre a nu se ajunge la pierderi inutile. La început, acele discuţii se terminau în acord, însă nimeni nu le respecta conţinutul. Era necesar ca să fie cineva mai puternic decât ceilalţi şi să distribuie rolurile. Ceea ce nu făcea decât să nască o nouă ordine, o nouă ierarhie.

Caesar nu s-a alăturat de la început cruciadei. El era încredinţat – şi probabil că aşa şi era – că papa a trebuit să găsească o soluţie pentru a contracara marele insucces al conciliului de la Clermont, unde nu s-a prezentat marea majoritate a prelaţilor aşteptaţi şi unde s-a văzut nevoit să apeleze la o soluţie extremă. Într-adevăr, Urban al II-lea a lansat chemarea la cruciadă chiar la sfârşitul întrunirii înaltului forum, iar modul cum a făcut-o şi reacţia de care a avut parte nu numai că au şters insuccesul net ce se prefigura, însă au constituit şi scânteia ce a aprins uriaşa mişcare. Pentru Cel de Al Şaizeci şi doilea, toate astea nu erau, deocamdată, decât diplomaţie – o îndeletnicire plicticoasă de care s-au ocupat îndeajuns strămoşii săi, o îndeletnicire ce nu aduce niciodată satisfacţia, ci doar, cel mult, o pregăteşte¹. Anarhistul, cutreiera, de mulţi ani Imperiul şi, în numele „jumătăţii în viaţă a ducelui” mort de multă vreme, mai obţinea profituri dintr-un loc ori din altul. Viaţa i se desfăşura fără nici un plan şi singurul lui scop era să-şi trăiască pe cât de intens clipa. Numai că Caesar găsea tot mai rar clipa singură, până la urmă n-a mai găsit-o deloc şi, deşi viețuia aproape aşa cum îşi dorea, o nemulţumire persistentă îl făcea tot mai nervos, iar excesele sale erau tot mai mari, chiar dacă satisfacţia sperată nu mai apărea. Oamenii erau disperaţi la mai fiecare apariţie a sa, iar spaima lor avea nişte cauze bine definite şi perfect justificate, în vreme ce spaima Celui de Al Şaizeci şi doilea nu putea fi pusă în cuvinte şi se dovedea fără remediu. Personajul nu mai credea în nimic şi, asemenea celor mai mulţi locuitori de la nord de Alpi, oameni ai unor ţinuturi unde seceta nu făcuse ravagii ca în Apus, privea cu un zâmbet ironic la valul de lume pestriţă care, sub numele de „cruciadă”, se rostogolea spre est. Desigur că era vorba despre expresia morală şi materială cea mai jalnică a unor exponenţi a lumii îngenuncheate, repeta şi el cu superioritate, asemenea celorlalţi germani, asemenea episcopilor care nu au catadicsit să meargă la Clermont, la chemarea disperatului papă. Iar când bulgărele a început să se rostogolească şi să ia amploare, şi-a spus că e rost de căpătuială lesnicioasă. Localităţi întregi îşi vindeau pe nimic agoniselile şi tabloul părea scos din povestirile bătrânilor, care îşi aminteau încă din primă sursă, cum le-au istorisit părinţii, că, pe vremea când s-a aşteptat Apocalipsa, la un mileniu de la naşterea Mântuitorului, la fel, populații întregi și-au părăsit bunurile, adăstând la sfârşitul vechii lumi. În adâncul său, Cel de Al Şaizeci şi doilea încerca să fie înţelept: atât de înţelept încât să evite greşelile trecutului şi să profite din experienţa acumulată, după principiul că deznodământul este şi el, mai de fiecare dată, asemănător şi, ştiindu-l dinainte, poţi să-l gestionezi avantajos. (De parcă ar fi fost vreodată cineva în stare să evite groapa spre care se îndrepta, chiar dacă ştia hăul ce-l aşteaptă… Bietul Caesar!) Concluzia la care a ajuns era că trebuia să acţioneze repede, să pună mâna pe cât mai multe bunuri, să le transforme în marfă şi să le facă imediat dispărute, înainte ca oamenii să-şi dea seama de prostia pe care o comiteau. Pentru prima oară, începea şi el să se modifice: răbdarea-i providenţială de felină îl părăsea. Cetele sale nu mai jefuiau decât în cazuri extreme, ele fiind dispuse să negocieze preţuri infime pentru ofertele localnicilor. Ţipor, un evreu din Mainz, acuzat puţin mai târziu că ar fi profitat de starea de fapt şi că ar fi acaparat averi pe nimic, a încercat să se apere, spunând că el cel puţin a oferit un preţ şi n-a obligat pe nimeni la nici o tranzacţie, în vreme ce orice refuz în faţa altora se termina, de regulă, în vremurile acelea, cu un măcel. Ţipor n-a fost unicul intermediar al Anarhistului, care a lucrat şi pe vremuri cu evrei, dar acum i se părea mai sigur să folosească pe acelaşi post câte un creştin, dacă se putea, câte un monah real ori travestit. În psihoza generală, călugărul putea obţine tot ce dorea în numele rasei pe care o purta şi întărind ideea credinţei totale spre care era chemată creştinătatea. (Cu toate astea, de cele mai multe ori, tot Ţipor s-a dovedit mai productiv, falșii ori adevărații călugări nedecontând o parte din pradă…) O a doua echipă de colaboratori era mai puţin folosită în negocieri. Ea venea în urma adevăraţilor sau a falşilor comercianţi şi, aflând de la aceia ce anume nu s-a putut obţine cu vorba bună, lua prin forţă. (Foarte repede, practica aceasta a dat roadele scontate: oamenii văzând că-şi pierd oricum agoniselile, preferau să obţină măcar preţul propus de negustori. Numai că nici asta nu i-a ajutat prea mult: nemaiavând ce jefui, a doua echipă trebuia să se mulţumească să meargă să recupereze banii daţi de cumpărători. Până la urmă, cel mai bine au ieşit cei ce voiau să scape de lucruri din credinţa sinceră că drumul pe care urmau să-l păşească era calea spre izbăvire, cale ce nu necesita adausuri materiale.)

Perioada s-a dovedit mai complicată, totuşi. În primul rând, însăşi trecerea cruciaţilor spre răsărit semăna, mai degrabă, cu cumplitele invazii de lăcuste. Mai înainte veneau seniorii, în fruntea unor armate mândre. Pe aceştia nu aveai cum să-i refuzi şi cutuma cerea să le dai tot ceea ce doresc. În urma lor venea câte o ceată de întârziaţi, condusă de câte un senior mai mic. Acela îşi lua ceea ce a mai rămas. Abia după aceea sosea şi alaiul nesfârşit de plebe, omeni din toate categoriile, mulţi monahi, dar şi mai mulţi mireni, ţărani şi orăşeni deopotrivă, oameni evlavioşi şi răufăcători iertaţi, familii întregi cu femei şi bătrâni cărând după ei mulțimea de copii ce trebuiau hrăniţi. Totul a transformat iniţiala privire ironică a germanilor într-o cumplită ură faţă de cruciaţi. Iar Caesar s-a pomenit că în Apus, unde era mai incomod şi până atunci să acţioneze, nu mai era mare lucru de jefuit, dar că şi fieful său secătuia până a deveni steril. Şi toate pe fondul deşertului unei tot mai adânci şi tot mai agresive deznădejdi, deşert pe care Cel de Al Şaizeci şi doilea – asemenea fiecărui muritor – îl avea de străbătut de unul singur.

O vreme, îşi spusese că lumea nu sărăceşte niciodată atât de mult încât să nu mai aibă ce să i se ia, aşa că îşi continuă viaţa de dinainte, singura schimbare fiind că lipsea mai des din Veneţia, întrucât drumurile sale deveneau tot mai lungi pentru a mai putea fi cât de cât eficiente. Cruciada trecuse de mult peste Europa, şi Caesar îşi făcea reproşuri că nu a vizat din timp Apusul, acolo unde alţii au luat caimacul, atunci când i-au măcelărit pe evrei, găsiţi principalii vinovaţi pentru sărăcirea cumplită a celor rămaşi. Ceea ce mai ieri fusese aproape legal, adică să iei ce-ţi place, devenise, între timp, în mai puţin de un an, din nou complicat. O parte dintre episcopi i-au luat sub protecţia lor pe evreii care au scăpat – ceea ce nu însemna că aceştia deveniseră cu totul intangibili, mai ales că erau printre puţinii pe care mai avea rost să-i jefuieşti -, însă lumea toată parcă se schimbase după trecerea „lăcustelor” şi, în mod ciudat, pe măsură ce gândurile cruciaţilor redeveneau tot mai pământene, pe măsură ce se apropiau de ţinta călătoriei lor, cei rămaşi pe loc îşi puneau întrebări tot mai pronunţat existenţiale şi credinţa – însă şi superstiţiile – câştigau tot mai mult teren. (Multe exemple concrete pot fi extrase din istorisirea cu ajutorul „pildelor” a cronicii primei cruciade descrisă de Charles cel Înţelept.)

Aflat în miezul propriei sale crize, Caesar hotărî, în sfârşit, să plece şi el pe urmele cruciaţilor, chiar dacă şi-a exprimat, în felul său, neconvenţional intenţia: „Fiecare om are de parcurs propriul său deşert, deşi, în pustiu, drumul nu duce niciunde şi important este doar cum să supravieţuieşti acolo unde se nimereşte tocmai să te afli”. Ceea ce voia să spună, în mod limpede, că el se va alătura cruciaţilor, asemenea unei caravane, dar nu se va supune nimănui.